Elogiu satului romānesc
Sub acest titlu, Elogiu satului romānesc, scriitorul, filozoful şi diplomatul Lucian Blaga rostea īn urmă cu 80 de ani (5 iunie 1937) , īn aula Academiei Romāne, discursul de receptie ca membru al Academiei Romāne.
" Am fost īnvrednicit de īnalta cinste de a fi ales membru al acestei ilustre instituţii īntr-un moment cīnd s-a procedat la o lărgire a cadrelor academice, lărgire cerută, dacă nu mă īnşel, de sporul spiritual al ţării. Ales fără īnaintaş, ivirea mea aici īntre Domniile Voastre are oarecum aspectul unei generări spontane.
Trebuie să recunosc că īmprejurarea aceasta mă stīnjeneşte puţin, deoarece īmi răpeşte posibilitatea şi norocul, date pīnă acum īn chip de la sine īnţeles, de a face, intrīnd sub această cupolă, elogiul unui nemuritor dispărut trupeşte, dar care n-a īncetat să fie prezent, graţie īnfăptuirilor de o viaţă.
Vă rog să-mi acordaţi totuşi potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezenţe care n-a ocupat nici un scaun īn această nobila incintă.
Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu rīvneşte la nici o laudă, şi e răspāndită īn spaţiul din preajma noastră, cīt ţine īntinderea īmpărătească a ţării. Vreau să vorbesc despre singura prezenţă īncă vie, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru īnaintaş fără de nume, despre: satul romānesc.
*
N-aş putea rosti cuvīntul că aş fi făcut vreodată cercetări tocmai sistematice şi cu stricte intenţii monografice cu privire la satul romānesc. Satul trăieşte īn mine īntr-un fel mai palpitant, ca experienţă vie.
Sunt fiu de preot toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, īntīia tinereţe pīnă la vīrsta de douăzeci şi atīţia ani, le-am petrecut, cu īntreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului, la sat, sau īn nemijlocită apropiere, īn orice caz īn necurmat contact cu satul natal.
Sufletul, īn straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub īnrīurirea acelor puteri anonime, pe cari cu un termen cam pedant m-am obişnuit să le numesc determinante stilistice ale vieţii colective.
Ceea ce şcoala romanească sau străină au adăugat, cred că n-a putut să altereze prea mult o substanţă sufletească modelată după nişte tipare cu atīt mai efective, cu cīt se impuneau mai inconştient şi mai neīntrerupt.
Şcoala felurită, a noastră şi uneori mai puţin a noastră, mi-a īnlesnit doar disţanţarea contemplativă, care mi-a īngăduit să vorbesc cu oarecare luciditate despre realitatea sufletească a satului şi despre tiparele ei.
Voi vorbi prin urmare despre satul romānesc, nu ca un specialist, care şi-a potrivit īn prealabil metodele īn laborator şi porneşte pe urmă să examineze pe din afară un fenomen. Voi vorbi despre satul romānesc din amintire trăită şi făcīnd oarecum parte din fenomen.
Voi īncerca īn puţine cuvinte să actualizez mai ales ceea ce copilul ştie despre sat şi despre orizonturile acestuia. Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie. Cine nu priveşte īn urma sa peste o asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieţii (cer scuze tuturor citadinilor de faţă, pentru această afirmaţie !).
*
Copilăria şi satul se īntregesc reciproc alcătuind un īntreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză īntre copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un cīstig. Căci, pe cīt de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atīt de adevărat e că şi satul la rīndul lui īşi găseşte suprema īnflorire īn sufletul copilului.
Există un apogeu exuberant, īnvoit şi baroc, al copilăriei, care nu poate fi atins decīt īn lumea satului, şi există de altă parte aspecte tainice, orizonturi şi structuri secrete ale satului, cari nu pot fi sezisate decīt īn copilărie. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viaţa satului şi despre prelungirile ei cosmice, e greşit să iscodeşti sufletul ţăranului matur cu zarea retezată de nevoile vieţii, de mizeriile şi de cele o sută de porunci ale zilei. Pentru a-ţi tăia drum spre pleniudinea vieţii de sat trebuie să cobori īn sufletul copilului.
Copilăria e de altfel vīrsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă. Şi satul, ca zărişte integrală, are nevoie de această sensibilitate pentru a fi cuprins īn ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura poartă deschisa spre metafizica satului, spre acea stranie, şi firească īn acelaşi timp, metafizică, vie, adăpostită īn inimile care bat subt acoperişele de paie, şi oglindită īn feţele bīntuite de soartă, dar cu ochii atīrnaţi de cer.
*
Mi-aduc aminte: vedeam satul aşezat īnadins īn jurul bisericii şi al cimitirului, adică īn jurul lui Dumnezeu şi al morţilor. Această īmprejurare, care numai tīrziu de tot mi s-a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul īntregei vieţi, ce se desfăşura īn preajma mea.
Īmprejurarea era ca un ton, mai adīnc, ce īmprumuta totului o nuanţă de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu īn spaţiul ritual de după iconostas, de unde īl presimţeam iradiind īn lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit. Făceam o tranşantă deosebire īntre povesteapoveste şi povestea adevărată. Topografia satului era plină de astfel de locuri mitologice.
La fiecare pas perspectivele se adīnceau şi se īnălţau. Tinda vecinului, totdeauna foarte īntunecoasă, era fără doar şi poate, un loc īn care, cel puţin din cīnd īn cīnd, şi mai ales Dumineca, se refugia diavolul. Nu am īncercat īntr-o zi, cu alţi douăzeci de copii, toţi pătrunşi de fiorii unui sfīnt război, să-l izgonim stīrnind cu fel şi fel de unelte nişte zgomote ca de trib african ?
*
Undeva līngă sat era un sorb ; convingerea noastră era, că acel noroi fără fund răspunde de-a dreptul īn iad de unde ieşeau şi clăbucii. Trebuie să te transpui īn sufletul unui copil, care stă tăcut īn marginea sorbului, şi-şi imaginează acea dimensiune fără fund, ca să ghiceşti ce poate īnsemna pentru om o geografie mitologică. Iar īn rīpa roşie, prăpăstioasă, din dealul viilor, sălăşluia aievea un căpcăun.
Satul era astfel situat īn centrul existenţei şi se prelungea prin geografia sa de-a dreptul īn mitologie şi īn metafizică. Acestea alcătuiau pervazul natural şi de la sine īnţeles al satului. Satul există īn conştiinţa copilului ca o lume, ca unica lume mult mai complex alcătuită şi cu alte zări, mai vaste, decīt le poate avea un mare oraş, sau metropolă, pentru copiii săi.
*
Atingem cu aceasta deosebirea esenţială dintre sat şi oraş. Satul nu este situat īntr-o geografie pur materială şi īn reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca oraşul ; pentru propria sa conştiinţă satul este situat īn centrul lumii şi se prelungeşte īn mit. Satul se integrează īntr-un destin cosmic, īntr-un mers de viaţă totalitar dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic.
Aceasta este conştiinţa latentă a satului despre sine īnsuşi. Īndrăznesc să fac afirmaţia, fiindcă aşa e īnţeles şi trăit satul, īn apogeul copilăriei, vīrsta care singură posedă perfectă afinitate cu modul existenţial al satului. Să privim īn schimb oraşul.
Copilul se pierde aici părăsit de orice siguranţă. La oraş conştiinţa copilului e precoce molipsită de valorile relative ale civilizaţiei, cu care el se obişnuieşte fără de a avea īnsă şi posibilitatea de a o īnţelege.
Cred că nu exagerez spunīnd că la oraş copilăria n-are apogeu ; oraşul taie posibilităţile de desvoltare ale copilăriei ca atare, dīnd sufletelor de grabă o īndrumare bătrīnicioasă. La oraş copilul este īn adevăr tatăl bărbatului, adică o pregătire pentru vīrstele seci! La sat copilăria e o vīrsta autonomă, care īnfloreşte pentru sine.
Omul crescut la oraş parvine să īnţeleagă sau să se prefacă a īnţelege cauzalităţile īmprejmuitoare, dar el nu face personal niciodată experienţa vie a lumii ca totalitate, adică o experienţă muiată īn perspective dincolo de imediat şi de sensibil.
A trăi la oraş īnseamnă a trăi īn cadru fragmentar şi īn limitele impuse la fiecare pas de rīnduielile civilizaţiei. A trăi la sat īnseamnă a trăi īn zarişte cosmică şi īn conştiinţa unui destin emanat din veşnicie.
*
Īmi iau voie să evoc o conversaţie īntre copii nu inventată pentru a broda literatură pe marginea ei. Reproduc conversaţia de pe discul de ceară al celei mai fidele memorii. Nu aveam mai mult de şapte ani. Eram vreo cinci băieţi, toţi cam de aceeaşi vīrsta ; stăm īn cerc, calmi, īn mijlocul uliţei, pe īnserate. Nu mai ştiu īn ce legătură s-a īntīmplat ca unul să arunce īntrebarea: Cum o fi cīnd eşti mort?.
Unul dintre noi a răspuns neīntīrziat, ca iluminat : Mort trebuie să fie ca şi viu. E aşa că nici nu ştii că eşti mort. Noi bunăoară stăm aici īn cerc şi vorbim, dar poate că suntem morţi, numai că nu ne dăm seama, īncă o dată, scena s-a petrecut īntocmai. N-am īmpodobit-o cu nici un detaliu imaginar. Mi-aduc desăvīrşit de bine aminte şi de fiorul īncercat īn faţa prăpăstioasei perspective deschise prin răspunsul acelui băiat. Era acel cutremur, ce-l īncerci īn copilărie, ca şi mai tīrziu, cīnd calci prin preajma ultimului hotar.
O fetiţă, prietenă de joacă, se căţăra īn prunii cimitirului, crescuţi din morminte. Spunea sărind, că vrea să vadă ce gust au morţii, şi īncerca prunele. Cīnd muşca dintr-o prună amară, spunea că mortul de la rădăcină trebuie să fi fost rău. Cīnd nimerea īn alt pom o prună dulce, zicea că mortul de la rădăcină, trebuie să fi fost om bun.
*
Iată concepţii, viziuni, presimţiri, cari cresc īn chip firesc, chiar īn imaginaţia copiilor īn lumea satului. Īmi amintesc foarte bine cum ieşeam cīteodată seara īn ogradă. Īn beznă zăream dintr-o dată Calea laptelui şi stelele, ca ciorchinii grei şi mari, coborīte pīnă aproape de acoperişele de paie.
Priveliştea era copleşitoare ; sub impresia ei trăiam īn credinţa că īntradevăr noaptea stelele coboară pīnă aproape īn sat, participīnd īntr-un fel la viaţa oamenilor şi ascultīndu-le răsuflarea īn somn.
Sunt aici īn joc sentimente şi vedenii nealterate de nici un act al raţiunii şi de nici o cosmologie īnvăţată şi acceptată de-a gata. Iată experienţe vii, cari leagă cerul de pămīnt, care fac o punte īntre viaţă şi moarte şi amestecă stihiile după o logică primară, căreia anevoie i te poţi sustrage, şi care mi se pare cu neputinţă īn altă parte, decīt īn mediul īnţeles şi trăit ca o lume, a satului. Fiecare sat se simte, īn conştiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii, cum optic fiecare om se plasează pe sine de asemeni īn centrul lumii.
Numai aşa se explică orizonturile vaste ale creaţiei populare īn poezie, īn artă, īn credinţă, acea trăire care participă la totul, siguranţa fără greş a creaţiei, belşugul de subīnţelesuri şi de nuanţe, implicaţiile de infinită rezonanţă şi īnsăşi spontaneitatea neistovită.
Omul satului, īntrucīt izbuteşte să se menţină pe linia de apogeu, genială, a copilăriei, trăieşte din īntregul unei lumi pentru acest īntreg ; el se găseşte īn raport de supremă intimitate cu totalul şi īntr-un neīntrerupt schimb reciproc de taine şi revelări cu acesta.
Omul oraşului, mai ales al oraşului care poartă amprentele timpurilor moderne, trăieşte īn dimensiuni şi stări tocmai opuse: īn fragment, īn relativitate, īn concretul mecanic, īntr-o trează tristeţe şi īntr-o superficialitate lucidă.
Impresiile omului de la oraş puse pe cīntar de precizie, īnghiaţă, devenind mărimi de calcul; ele nu se amplifică prin raportare intuitivă la un cosmos, nu dobīndesc proporţii şi nu se rezolvă īn urzeli mitice, ca impresiile omului de la sat.
*
Cu riscul de a abuza de amintiri, mai pomenesc un simplu fapt divers, petrecut īn anii copilăriei mele la sat. Mīnat de fobiile şi nostalgiile boalei, un cīine turbat venit de aiurea, intrase īn sat, muscīnd pe uliţi şi prin ogrăzi copiii īntīlniţi. Faptul a luat numai decīt, nu numai īn sufletul meu de copil, ci īn tot satul, o īnfăţişare apocaliptică, stīrnind o panică de sfīrşit de veac.
Nişte babe spălau rana unui copil muşcat, la o fīntīnă, şi parcă mai aud şi astăzi pe o babă zicīnd: Vezi căţeii īn rană? Nu, nu m-am īnşelat; baba vorbea despre nişte mici căţei văzuţi īn rana copilului. Am asistat astfel la naşterea unui mit al turbării. Femeia aceea vedea aievea nişte căţei īn rana copilului, căţei cari aveau să crească īn copil, şi de care acesta urma să turbeze mai tīrziu. Nu este această imagine a cīinelui, care contaminează cu căţei pe cel muşcat, cel puţin tot atīt de impresionantă ca a fiarei apocaliptice?
*
Experienţa inevitabilului şi toată panica primară a omului, care se vede pierdut, şi-a găsit īntruchipare fulgerătoare īn această viziune. Faptele şi īntīmplările se prelungesc pentru omul de la sat īntr-o imaginaţie mitică permanent disponibilă. Nimic mai prompt decīt reacţiunea mitică a săteanului. Or, mitul implică totdeauna semnificaţii limiare şi prin aceasta o raportare la īntregul unei lumi. Despre satul romānesc (cunosc mai ales satele ardeleneşti) se poate īn genere afirma, fără de vreo restricţie esenţială, că mai păstrează ca structură spirituală, aspecte de natura acelora despre care tocmai vorbim. Īmi pot foarte bine īnchipui că pīnă mai acum vreo sută şi ceva de ani, satele romāneşti să fi reprezentat de fapt pentru oamenii de toate vārstele, ceea ce ele astăzi mai reprezintă doar pentru copii. Desigur că pe urma contactului diformant direct şi indirect, cu civilizaţia timpului, satul romānesc s-a depărtat şi el, cīteodată chiar destul de penibil, de definiţia a cărei circumscriere o īncercăm. Nu e mai puţin adevărat īnsă că īn toate ţinuturile romāneşti, mai poţi să găseşti şi astăzi sate, cari amintesc ca structură sufletească satul-idee.
*
Satul-idee este satul care se socoteşte pe sine īnsuşi centrul lumii, şi care trăieşte īn orizonturi cosmice, prelungindu-se īn mit. Ca tip antipodic al acestui sat-idee, cred că s-ar putea cita de ex, aşezările mărunte cu īnfăţişare ca de sate din America de Nord, acele sumbre şi uniforme aşezări de lucrători şi fermieri, ţinute laolaltă de un interes colectiv, dar niciodată de magia unui suflet colectiv.
Dacă satul nostru este clădit īn preajma bisericii, din care iradiază Dumnezeu, īn pomenitele aşezări americane biserica e mai puţin un sălaş al lui Dumnezeu, cīt un fel de īntreprindere şi bancă a coloniei, o societate pe acţiuni. Pastorul ţine predici cu invitaţii ca la cinematograf şi cu preţuri de intrare.
Nu vom pune numai decīt şi īntru totul la īndoială credinţa acelor bravi cetăţeni (se spune chiar că unii sunt foarte credincioşi), dar credinţa lor e integrată ca un şurub bine uns īn angrenajul vieţii profesionale īnchinată succesului practic ca atare.
Să mi se īngăduie mīndria de a afirma, că din punct de vedere uman săteanul nostru reprezintă un tip mult superior mult mai nobil, mult mai complex īn naivitatea sa. Satul nostru reprezintă o aşezare situată şi crescută organic īntr-o lume totală, care e prezentă īn sufletul colectiv, ca o viziune permanent efectivă şi determinantă.
Fermierul american, simţinduse alungat la periferia existenţei, e veşnic abătut de nostalgia oraşului; cu gīndul la bogăţie, cu frica de mizerie, cu Dumnezeul său localizat īntr-o singură celulă a creierului, el nu se integrează deschis īn cosmos, ci se simte doar chemat să exploateze un fragment al acestuia sau să-l părăsească īn clipa cīnd fragmentul nu mai rentează.
*
Am īncercat īn studiile mele de filosofia culturii, să pun īn relief aspectele sau categoriile stilistice ale vieţii şi ale duhului nostru popular. Nu voi repeta aici ce am spus īn acele studii despre matca stilistică a culturii noastre.
Voi īntregi doar punctele de vedere puse īn evidenţă cu cīteva noi observaţii. Satul romānesc, īn ciuda sărăciei şi a tuturor neajunsurilor cuibărite īn el prin vitrega colaborare a secolelor, se īnvredniceşte īn excepţională măsură de epitetul autenticităţii.
Mai precis, īntre nenumăratele sate romāneşti găsim atītea şi atītea aşezări, cari realizează ca structură sufletească īntocmai termenii definiţiei pe care o acordăm satului. Satul ca aşezare de oameni, colectiv cuprins de formele interioare ale unei matrici stilistice, poartă pecetea unei unităţi şi are caracterul unui centru de cristalizare cu raze īntinse spre a organiza īn jurul său un cosmos.
*
Cosmocentrismul satului nu trebuie īnţeles īnsă ca o grotescă trăsătură de megalomanie colectivă, ci ca o particularitate, ce derivă dintr-o supremă rodnică naivitate. Fiecare sat īşi are sub acest unghi mīndria sa, care-l īmpinge spre o diferenţiere de celelalte sate īnvecinate, sau mai depărtate.
Satele nu ţin să se conformeze toate la rīnduielile unuia singur. Īn port, īn obiceiuri, īn cīntec, fiecare sat ţine la autonomia şi la aureola sa. Instinctul de imitaţie, căruia o anume sociologie i-a acordat un rol cu totul exagerat īn viaţa umană, nu depăşeşte decīt foarte diminuat şi foarte sever controlat pietrele de hotar ale colectivităţii unui sat.
Să se compare odată această neostentativ mīndră comportare cu aceea a orăşenilor, cari se supun docil tuturor ucazurilor modei lansate dictatorial de undeva dintr-un centru mondial. Intervine aici o diferenţă foarte profundă de psihologie.
Orăşenii trăiesc īn altfel de orizonturi şi sufăr aproape īntotdeauna de conştiinţa şi teama periferialităţii. Īntre marile oraşe e o adevărată īntrecere de a preface şi de a proclama pe toate celelalte drept provincie. Termenul de provincie circumscrie un vast şi grav complex de inferioritate. Să se observe īnsă, că problemele de psihologie legate de polaritatea metropolăprovincie nu se pun de loc pentru sufletul satului.
Fiecare sat care se respectă ca atare, există pentru sine īn centrul unei lumi, şi are frumoasa mīndrie de a fi puţin mai altfel decīt toate celelalte. Fiecare sat vrea să rămīnă el īnsuşi, nu vrea să dicteze celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare.
Se constată o oarecare aristocratică distanţare, dar cītuşi de puţin afişată ca atare, īntre sat şi sat. Acest mod de a-şi īnţelege existenţa aduce cu sine şi stīrneşte acea varietate de aspecte īn cadrul unuia şi aceluiaşi stil, vast răspīndit pe cīte o īntreagă ţară, varietate pe care o ilustrează aşa de minunat diversele ţări romāneşti.
*
Din modul cum satul īşi īnţelege existenţa mai rezultă īnsă şi un al doilea aspect şi alte consecinţe, cari merită să fie reţinute. Satul, situat īn inima unei lumi īşi e oarecum sieşi suficient. El n-are nevoie de altceva decīt de pămīntul şi de sufletul său şi de un pic de ajutor de sus, pentru a-şi suporta cu răbdare destinul.
Această naivă suficienţă a făcut bunăoară ca satul romānesc să nu se lase impresionat, tulburat sau antrenat de marile procese ale istoriei. Satul e atemporal. Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a īncercărilor de tot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine, a dat satului romānesc, īn cursul multelor secole foarte mişcate acea tărie fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa indiferenţă.
Boicotul instinctiv se ridica īmpotriva istoriei, ce se făcea din partea străinilor īn preajma noastră. Mīndria satului de la se găsi īn centrul lumii şi al unui destin, ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras īn istoria făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins īn autonomia sărăciei şi a mitologiei sale, pentru vremuri cīnd va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii romāneşti.
Fac elogiul satului romānesc, creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistică. Să nu se creadă īnsă că dīnd grai unei īncīntări, aş dori să rostesc, cu ocoluri, dorinţa de a ne menţine pentru īntotdeauna īn cadrul realizărilor săteşti, īmi refuz asemenea sugestii sau īndemnuri.
*
De o sută de ani şi mai bine ne străduim toţi intelectualii pe o linie mereu īnălţată, să creem, īntr-o epocă de tragice răspīntii, o cultura romāneasca majoră. Strădaniile merg paralel cu procesul emancipării noastre politice, cu acela al formării statului şi al īntregirii neamului. Cari sunt īnsă condiţiile, ce trebuiesc să fie īn prealabil date, pentru ca un popor să poată īn genere spera că va putea deveni creatorul unei culturi majore?
Opinia curentă, cu care trebuie să ne războim, e că pentru aceasta ar fi de ajuns un număr cāt mai mare de genii şi talente.
Teoria ni se pare simplistă. O cultură majoră nu s-a născut niciodată numai din elan genial. Desigur, geniul e o condiţie. Dar o cultură majoră mai mare nevoie şi de p temelie, iar această temelie sine qua non e totdeauna matca stilistică a unei culturi populare. Să ne īntoarcem privirile spre trecut. Una dintre cele dintīi culturi majore cari au apărut pe globul terestru este cea egipteană.
Pīnă la un moment dat, urmīnd aparenţele, s-ar fi crezut că această cultură egipteană a ţīşnit dintr-o dată īn dimensiuni majore, aproape gata, cu scut şi cu lance, ca ştiuta zeiţă din capul ştiutului zeu. Pentru a-şi lămuri aceste dimensiuni majore, cu totul misterioase, istoricii nu s-au sfiit să recurgă la explicaţia importării. S-a emis, printre alte ipoteze, ipoteza īn favoarea căreia pleda şi un mit platonic, că marea cultură egipteană ar fi de origine atlantică. Ipoteze de asemenea natură trădau cel puţin o nedumerire a istoricilor.
*
Apariţia unei culturi majore, fără faze evolutive prealabile, li se părea celor mai mulţi neverosimilă. Īn anii din urmă se pare că s-a soluţionat īn sfārşit destul de satisfăcător această problemă a culturii egiptene. Etnologul, călătorul, geograful Leo Frobenius şi-a īncoronat uriaşa operă de cercetător cu o descoperire senzaţională, despre care nu ştiu să se fi făcut pānă acum vreo menţiune īn publicistica noastră .
Frobenius a făcut cercetări īn deşerturi africane, la o depărtare e aproximativ o sută de kilometri de actuala matcă a Nilului, spre soare-apune, pe vechea albie a acestui fluviu, astăzi complet seacă şi bătută de vānturile celor cinci sau zece mii de ani.
Pe malurile pustii ale străvechiului Nil, Frobenius a avut norocul să dea de rămăşiţele multor aşezări umane de altă dată. S-au dezgropat, īnainte de toate, urmele unei arhaice culturi minore, care izbeşte luarea aminte prin similitudinea motivelor şi a stilului ei cu acelea ale culturii majore din Egipt. Frobenius crede că a descoperit cu aceasta, şi nu avem nici o pricină să-i privim cu neīncredere optimismul, vatra culturii egiptene.
Cultura egipteană n-a apărut deci cu atribute majore, ci a avut o lungă fază de antecedente de īnfăţişare minoră. Descoperirea lui Frobenius invită la speculaţiuni filosofice.
*
S-ar putea afirma anume că liniile interioare, cadrele stilistice şi posibilităţile culturii egiptene majore au fost preformate īntr-o cultură minoră şi date ca un miraculos răsad deodată cu acele straturi fertile ale acestei culturi minore. S-ar mai putea cita de altfel īncă multe exemple de preformaţiuni stilistice.
Mult timp s-a crezut bunăoară că arta, cultura gotică s-a īnălţat la un moment dat, monumentală, spre cer., ca un havuz, irezistibil şi prin nimic prevăzut. Ulterior s-a descoperit că goticului monumental i-a premers de fapt o cultură populară minoră, cu forme şi motive similare, răspīndite la seminţii germanice sau celte. Concluzia că geniile de cultură majoră nu fac īn mare decāt să urmeze un itinerar īndelung pregătit se īmbie de la sine.
Fără de acel complex apriori al unei matrici stilistice, preformată īn plăsmuirile şi creaţiile unei culturi minore, cred că nu s-a ivit pīnă azi, nicăieri şi niciodată, o cultură majoră. Un popor lipsit de acest profund apriori stilistic, ca matcă a unei culturi populare, nu va crea niciodată o cultură majoră, oricīte genii şi talente ar avea la dispoziţie pentru asemenea īnfăptuire.
*
Geniul creator rămīne geniu pustiu, dacă nu e integrat īn cīmpul unui asemenea potenţial stilistic. Cine poate tăgădui ţiganilor geniul muzical? El īl posedă īntr-un grad mai vădit decāt toate popoarele europene. Geniul lor rămīne īnsă fără īntrebuinţare, fiindcă ţiganul, ca fiinţă etnică sfīşiată şi īmpărţită pe la toate periferiile vieţii, e lipsit de determinantele interioare ale unei matrici stilistice. Să īnsemnăm şi un alt fenomen destul de paradoxal, care ni se pare explicabil īntru cītva prin nivelul, complexitatea şi posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice.
Fenomenul, la care facem aluzie, e următorul : se ştie că cele mai importante şi cele mai īnalte creaţii de cultură, poetice, artistice, sau filosofice, din Europa apuseană, nu aparţin neapărat popoarelor celor mai bine īnzestrate cu duhul. Poporul german, care a dat pe un Goethe sau Kant, sau poporul englez cu al său singular Shakespeare, e sigur, că nu pot fi puse ca medie generală a aptitudinilor spirituale, la acelaşi nivel cu poporul francez sau italian. O comparaţie sub unghiul mediei spirituale fireşti este desigur īn dezavantajul germanilor sau al englezilor.
Misterul unor apariţii, precum a lui Goethe sau Shakespeare, īntr-o medie relativ nu tocmai impozantă, se lămureşte poate īn perspectivă stilistică. Īn cazul acesta trebuie să admitem īnsă că nivelul, complexitatea şi posibilităţile stilistice, proprii sufletului german şi englez, sunt superioare acelora ale altor popoare, la rīndul lor, evident, mai bine īnzestrate ca inteligenţă şi talent, sau chiar ca habitus vital.
Realizarea unei opere superioare, nivelul şi complexitatea ei, ni se par că atīrnă, cu alte cuvinte, nu numai de existenţa geniului ca atare, ci şi de posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice colective. Iată de ce am socotit că un examen stilistic al culturii noastre populare se impune poruncitor. De rezultatul unui asemenea examen depinde, nici mai mult nici mai puţin, decīt credinţa īn jestinul nostru spiritual.
*
Īn studiile mele de filosofia culturii, intitulate : Orizont şi stil şi Spaţiul mioritic am ajuns la unele concluzii cari īndreptăţesc cel mai robust optimism. Avem un orizont sufletesc al nostru, acel spaţiu indefinit ondulat, ca plaiurile ţării, manifestat īndeosebi īn doină şi īn cīntecele noastre, şi nu mai puţin īntr-un unanim sentiment romānesc al destinului.
Am avut prilejul de-a arăta, de pildă, ce rol joacă īn sufletul nostru popular categoriile organicului, īn felul cum ne comportăm fată de rīnduielile firei şi rolul pe care īl joacă transfigurarea sofianică a realităţii īn poezie, īn artă, īn credinţă. Īnclinarea spre pitoresc īşi are la noi şi ea specificul ei īntrucīt apare solidară cu un deosebit simţ al măsurii şi atenuat de un accent de molcomă discreţie.
Nu voi stărui asupra tuturor acestor structuri şi categorii ale inconştientului nostru etnic colectiv, pe cari mi-am luat sarcina să le pun īn lumină altădată.
*
Matca stilistică romānească este o realitate. O realitate sufleteasca de necontestat. Putem privi ca nici unul din popoarele īnconjurătoare, īn afară poate de cel rusesc, cu mīndrie de binecuvīntaţi stăpīni asupra acestui incomparabil şi inalienabil patrimoniu.
Matca stilistică populară, şi cele īnfăptuite sub auspiciile ei, indică posibilităţile felurite ale viitoarei noastre culturi majore.
Să ridicăm cu o octavă mai sus torentul de lirism, ce curge unduitor īn imnul mioritic al morţii, să subliniem şi să monumentalizăm īn īnchipuire aspectul bisericilor de lemn din Maramureş sau din Bihor, sau al caselor ţărăneşti din Ţara Oaşului, să prelungim īn mari proiecţiuni metafizice viziunea cuprinsă īn aceste versuri populare : Foaie verde grīu mărunt/ Cīte flori sunt pe pămīnt/ Toate merg la jurămīnt./ Numai spicul griului/ Şi cu viţa vinului/ Şi cu lemnul Domnului/ Zboară-n naltul cerului/ Stau īn poarta raiului/ Şi judecă florile/ Unde li-s miroasele.
*
Asemenea operaţii sunt destinate să ne dea presentimentul just al viitoarelor noastre posibilităţi de cultură majoră. Recitiţi de exemplu legenda poetizată Soareleşi luna din colecţia Teodorescu şi veţi găsi viziuni prin nimic interioare celor măi admirate din marile poeme ale omenirei, de la Divina Comedie pīnă la Faust.
Drept īncheiere să mi se īngăduie să dau expresie şi unui gīnd restrictiv. Aş dori ca acest elogiu al satului romānesc să nu fie īnţeles ca un īndemn de ataşare definitivă la folklor şi ca īndrumare necondiţionată spre rosturi săteşti.
Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o sublimează, nu o măreşte īn chip mecanic şi virtuos ci o monumentalizează potrivit unor vii forme, accente, atitudini şi orizonturi lăuntrice. 0 cultură majoră nu se stīrneşte prin imitarea programatică a culturii minore. Nu prin imitarea cu orice preţ a creaţiilor populare vom face saltul de atītea ori īncercat īntr-o cultură majoră.
Apropiindu-ne de cultura populară trebuie să ne īnsufleţim mai mult de elanul ei stilistic interior, viu şi activ, decīt de īntruchipări ca atare. Nu cultura minoră dă naştere culturii majore, ci amīndouă sunt produse de una şi aceeaşi matrice stilistică. Să iubim şi să admirăm cultura populară, dar, mai presus de toate, să luăm contactul, dacă se poate, cu centrul ei generator, binecuvīntat şi rodnic ca stratul mumelor. "
LUCIAN BLAGA, 5 iunie 1937
|
Lucian Blaga 6/5/2017 |
Contact: |
|
|
