Scrinul cu melancolie – amintiri despre părinti si copilărie
Părintii sunt icoanele unor sfinti cărora nu ne închinăm. Oare de ce? pentru că ne-au fost dati să-i urmăm pe acest pământ asa cum îsi urmează fluturul zborul – când mai înalt, când mai jos, când domol si molatec, când iute si încordat… Dar se întoarce meru la mireasma pe care a simtit-o întâia oară, îi dă ocol, o adulmecă, zboară si se îndepărtează si tot revine acolo iar si iar… Fericiti cei ce mai au încă părinti în viată! Să poti să spui „Sărut-mâna!” palmelor care au trudit să te facă mare… Cuvintele noastre înseamnă prea putin pe lângă sudoarea lor… nesomnul… zbuciumul… renuntarea…
Fericiti cei ce mai pot deschide din când în când usa casei părintesti ca să spună – simplu – „Sărut-mâna, mamă!”, „Sărut-mâna, tată!”.
Părintii nu au nume propriu – tu le spui simplu: „mama” sau „tata”, dar pentru tine sunt unici. Nu-ti poti renega părintii cum nu poti întoarce râul în matcă; poti doar să-i strigi simplu cu primele vorbe pe care tot ei ti le-au pus pe buze: mama, tata… Si ochii lor îti răspund blajin, cu gingăsia primelor mângâieri de care încă îsi mai amintesc nostalgic.
Mângâiati-i pe părinti! Găsiti vorbe care să le aline dorurile! Trecerea anilor le-a adăugat în cărunteala părului toată povara trudei lor. Acum, când te ascultă învăluiti în tăcere, au ceva din cumintenia copiilor care-si pun palmele în poală si te lasă pe tine să-ti depeni povestea… Când întrebă sfiosi câte ceva, privirea lor caută în pământ un răspuns pe care îl asteaptă de foarte mult timp si l-au frământat în minte de-atâtea ori, dar n-au găsit răgaz să-l înpărtăsească…
Când eram copil, umerii tatii mă purtau destoinic prin cele mai tainice locuri, pe luncă, prin pădure, la grădina noastră din Dealu’ Stânii sau la salcâmii si ciresul sălbatic din Bărăgănoaia. Iar eu stăteam tantos pe umerii lui ca pe un Atlas al tuturor misterelor ce-mi vor fi dezvăluite. Coboram doar ca să beau apă de la izvor sau să-mi culeg, de pe sub tufe de măces, frăgutele – cea mai delicioasă răsplată după o zi plină de căutări si mirare – care-mi lăsau buzele rosii de betia unei arome nepământene… Cu tata am bătut potecile copilăriei, printre tufe de zmeură si murari obraznici, pe la fâneată, pe sub visinii înfloriti din fundul grădinii sau pe lângă salcâmii care te doborau cu mirosul florilor în luna mai. De-acolo, de pe umerii lui, am adulmecat întâia dată pădurea, am simtit mirosul reavăn de frunze moarte primăvara, când dă coltul ierbii si înfloresc, nebune de albastru, brândusele… Cu tata mergeam la coasă, alergam prin fâneturi, ajutam si eu cum puteam să strîngă iarba, o lăsam la uscat si ne duceam apoi să o strângem în căpite… Nu stiu când găsea energie să le facă pe toate după orele lungi de program la serviciu. Când veneau cărutele să încarce fânul era momentul meu preferat, îmi plăcea să mângâi caii si să le dau iarbă din palmă, furam câte putină pâine din desagă ca să-l hrănesc pe favoritul meu, un cal tintat, cu capul drept, care fornăia încordat de câte ori mă apropiam de el, dar simtise slăbiciunea mea pentru coama lui de roib înfocat si mă lăsa să-l mângâi pe urechi si să-i ating buzele fremătânde cu obrajii.
Poate că n-as fi dezgropat amintirile copilăriei (uneori, mi se face dor de mirosul merilor înfloriti sau de părul urias de la geamul bunicii care mă-mbolnăvea cu petalele lui când începea să se scuture!) dacă nu sedeam asa, cu mâna stângă întinsă, asteptând să se termine o perfuzie care se scurge prea lent… Poate nu as fi chemat imagini din timpuri fără de griji, când aveam puterea să iau în brate trunchiul nucului si să-mi lipesc fruntea de învelisul lui scortos si să ascult seva cum i se scurge prin capilare, dacă nu găseam acest pretext neplăcut… parcă asa simt cum mi se scurge acum prin vene continutul perfuziei! Sau poate că acum am nevoie cel mai mult de o fortă care să vină din altă parte, care să mă ajute să-mi revin… Oare de ce iubim atât de mult copilăria si de ce ne întoarcem la timpurile fericite ori de câte ori nu ne este bine? Anii frumosi au rămas muuuuuult în urmă, iar întâmplări bune si rele se rostogolesc si ne aduc tot felul de provocări… de griji… de întrebări…
De fiecare dată, primăvara, când dădea maica (mama tatei) viteii să se plimbe prin curte, îi prindeam de urechi si-i pupam pe botic, îi mângâiam pe blănita alburie si le căutam mugurii cornitelor… Tot păsăretul era în subordinea mea! … Si Pestrita, si Pintenatu’, toti puisorii neascultători care se duceau una-două în grădină si stricau răzoarele.. Cucosul era cam focos – uneori dădea să sară la bătaie cu ciocul, dar îl potoleam pe dată! Acum e rândul Ioanei să restabilească ordinea în cartierul înaripatelor. Când suntem împreună – eu si fetele mele – si mergem la mama în ogradă, aproape că nu mai simt nici o diferentă si mă simt la fel de copil ca si ele… De vreo 3-4 ori ne-am jucat ”De-a v-ati ascunselea” si le-am arătat locurile mele preferate de pitit – nimeni nu-mi dădea de urmă! Cel mai mult le-a plăcut ascunzătoarea de sub copaie – ne-am amuzat teribil toate 3 când am descoperit-o! – acum – desigur – nu mai încăpem acolo nici una…
Făceam multe năzbâtii când eram mică, îmi plăcea să mesteresc, asa cum îi văzusem eu pe tata si pe unchiul Petrică odată, sâmbăta, când s-au apucat amândoi să ne facă o sanie. Nu mai scăpau de mine, tineam mortis să bat eu cuiele cu ciocanul, sau să dau cu rindeaua pe marginea scândurilor ca să nu mi se agate pantalonii de aschiile de lemn. Păstrez si acum sania aceea în magazie, împreună cu războiul de tesut al bunicii, cu vârtelita si cu putineiul. Dar sania este prima amintire puternică a copilăriei mele… Cum mai zburam cu ea pe pârtie! Îi dădeam cu parafină pe tălpi si aluneca pe coasta dealului ca o nălucă! Nu întelegeau băietii de pe ulită de ce se duce asa de repede sania mea si cum de nu se opreste în hopul de la marginea soselei, asa cum făceau toate celelalte sănii. Noi mergeam până departe, ne uitam să nu vină vreo masină si treceam cu sania pe sosea si ne opream de-abia la put. De câte ori îmi reusea isprava asta, priveam încântată în urmă si mă făleam că n-a ajuns nimeni asa departe. Sau mă necăjeam îngrozitor când nu mă asculta sania si se proptea în hopul cel mare, pus anume să ne împiedice să-l trecem ca să ne protejeze de masinile care treceau pe sosea. Când s-a rupt o stighie de la sanie m-am dus îndârjită acasă să-mi fac eu altă sanie… M-a găsit tata mesterind de zor, îi stricasem deja vreo 3 scânduri, nu prea vroiau cuiele să mă asculte si să intre în lemnul tare fără să se îndoaie, iar tălpile nu erau asa curbate de fel cum le făcuse unchiul pe cele de la prima sanie…
Altă dată, am vrut să sap o piscină în fundul grădinii. Îmi plăcea la nebunie apa, si bălăceala, dar visam si la un fel de helesteu unde să înoate pestii si, din când în când, să merg să mă răcoresc… La râu nu prea-mi plăcea, când mergeam la scăldat îmi era rusine să-mi dau jos hainele în văzul lumii si apoi… nici nu aveam unde să mă bălăcesc în largul meu, noi aveam doar o bulboană unde se duceau toti jnapanii, niste băieti mult mai mari decât colegii mei, cu care nu-mi plăcea să stau, asa că fugeam! Eram eu băietoasă, dar nu mă simteam bine decât printre cei pe care-i cunosteam. Jucam fotbal cu băietii de seama mea, din clasele primare, eu eram portarul echipei. Nici o fată nu se băga în joaca băietilor, asa, ca mine… Dar aveam si cochetării de fetite – îmi plăcea să cos, să-mi desenez modele elegante de rochii… Am reusit să-mi finalizez două piese de vestimentatie destul de sofisticate. Era totul făcut chiar de mâna mea – de la croială, surfilat, făcut pliuri, pus cordon… Mi-a iesit ceva foarte chic, un joc de linii , un costumat de inspiratie marinărească, dar elegant si cu model ingenios. S-au minunat colegele mamei când am trecut pe la spital si m-au văzut…
Si pe mama o supăram… I-am sterpelit rochia de mireasă, bijuteriile si pantofii albi si am organizat o fabuloasă paradă de modă pe… ploaie! Am defilat – mândră de isprava mea – pe un podium de pietris si… noroi. Când a venit mama si a găsit rochia murdară si papucii stâlciti a rămas consternată. Nu prea întelegea ce copil buclucas are… . Mă ierta pentru că aveam mereu note mari si eram premianta clasei, dar nu pricepea nici în ruptul capului pornirile mele băietesti si accesele cu iz “monden”, total nepotrivite pentru o fată crescută “la tară”, obisnuită cu răsaduri, plivit, îngrijit animale, dusă de mână de bunică la biserică, duminica… Dar, cum se zice: “aschia nu sare departe de trunchi”… Avea si mama năstrusniciile ei si-mi plăcea să o mai provoc, uneori, seara, la povesti despre copilăria… eternă…
Acum, timpul a trecut. Ne-am trezit copii mari într-o altă lume, mult prea grăbită. Dar nimic nu ne împiedică să mai scotocim, când si când, în desaga copilăriei. Acolo au rămas toate visele si sperantele nerostite. Multe dintre ele s-au împlinit, altele încă mai asteaptă cuminti… E viata un carusel – trebuie să stii când să astepti sau când să te zoresti dacă vrei să prinzi trenuletul care trece grăbit pe sine…Întâmplările mele sunt pline de miez si mă aruncă mereu în situatii inedite. Poate că asa ne călim, precum fierul înrosit în foc si răcit succesiv.
|
Camelia Manea 6/1/2017 |
Contact: |
|
|
