Ion Pachia Tatomirescu - Un sacerdot la Portile Raiului
Liturghier, Cazanie si Filocalie, stranie culegere de mitograme, holopoeme si încântece, cu matrici în cimilituri, cântece cu zgoande, descântece ori colinde -, noul si extrem de consistentul volum de versuri De-a fotonii - publicat de profesorul oltean, doctor în filologie, răsădit de o jumătate de viată la Timisoara, Ion Pachia-Tatomirescu - dă seamă, în egală măsură, despre stăpânirea artei punctului si a contrapunctului, a armoniei celestine de a semăna, în profundă rezonantă cu toate lumile posibile, de a semăna si de a face să germineze, într-o viziune sigură, bărbătească, sub brazda reavăn răsturnată în Soare a Maicii noastre: Limba Română, semintele Spiritului Mumelor si Mosilor nostri, totdeauna vii, în vesnică roire, spirit care ne tine teferi în istorie, în acelasi spatiu magic si timp sacru, de opt-nouă milenii. Doctul scriitor din sud-vestul României tine, astfel, cont de asertiunea filosofului culturii Lucian Blaga, în conformitate cu care matricea stilistică colaborează la definirea unui popor tot atât de mult ca sângele si graiul.Deloc întâmplător, augusta carte este publicată în colectia Cosmografii, a Editurii Waldpress, Timisoara (Dacia), 2017, însumează 348 de pagini, pe format A5, având ISBN 978-606-614-169-7.
Contine nouă cicluri lirice, care pot fi considerate trei rafale de câte trei rachete în trei trepte, deoarece poemele curg unul dintr-altul, aidoma unui izbuc de nestăvilit, străbătând, în zbor spiralat si în hore concentrice (dacice hore), vegheate octogonal, dintr-un pisc zigurat – de la primul trident: trupul teluric al Eu-lui chemat Ion Pachia Tatomirescu, tâsnit într-un sotron vertical, spre sufletul eteric, apoi spre cel astral; trecând, cu antenele incandescente, la cea de-a doua triadă a adâncirii cunoasterii de sine: sufletele (în rotitoare horă, din zenit în nadir) mental, solar, universic, făcându-si bivuac, în al saptelea inel (cer) – sufletul cosmic, pentru a-si trage duhul si a se ranforsa în pragul saltului ultim, spre zaristea divină, care cuprinde, la rându-i, alte trei ceruri.
Grupate de noi câte trei, în trei rachete în trepte, care pot fi o feerică tesătură/ retea de vase comunicante cu miresme, culori si vibratii fantaste si onirice, în încrengături de tâlcuri subtile -, cele nouă cicluri lirice sunt: 1. Eul coriambic rubiniu (40 de secvente/ poeme)- Etern sigilatul chepeng din capul scării care duce-n al zecelea cer (18 poeme) – De-a fotonii (Dar de la lumina din dor), ciclul cel mai numeros, cu 70 tronsoane lirice; 2. Dacia din sarcofagele Piramidei Extraplate (10 poeme) – Ozon, dinozauri, aspersoare (6) – Risipitorul de prigorii (8); 3. Cefalopodele focului (6) – Craniul rizom de foc (6) – Puterea argilei albastre (8 poeme). Simpla citare a acestor titluri si fugara meditare/ meditatie asupra lor te pune în situatia de a recunoaste că, din momentul, temerar, al hazardării dincolo de lectura primului vers, a primului verset, îmbelsugat în ecouri ancestrale, mult matusalemice, în odăjdii vii, sacerdotale si în valente biblice, după ce treci, asadar, pârleazul, ochiul si cumpăna fântânii, troita si măgura dintâi a volumului quatro-nano-cuantic De-a fotonii al lui Ion Pachia-Tatomirescu – acest alchimist de mare finete, cu profunde, jucăuse si derutante vocatii cosmogonice, astrologice, metafizic-metempshihozice, arheologice, samanice si mai stie Dumnezeu câte altele…- te trezesti într-un Eden eclatant, în care nu ai nici o sansă să cobori în adâncuri, spectral, si să-ti iei zborul nestăvilit spre Steaua Polară a podgoriei cu lăptisor de matcă si apă vie, din tărâmul Tineretii fără Bătrânete si al Vietii Fără de Moarte, decât dacă îmbraci, repede-repede, cămasa bărbătească/ ia strămosească – atlas teluric si celest, usor si transparent ca inflorescenta pufului de păpădie, ghioagă de seminte cu valente spirituale -, cămasa de zale din argint, armura medievală a limbajului hieratic, dacă mânuiesti voiniceste sabia mereu întinsă, fulgerătoare, si dai grai chiotului de Bucurie Curată, copilăros-brâncusiană.
Taifunul acesta de imagini-idei, de simboluri dulci ca mierea, alegorii si parabole descântate vin, ehei!, cu toatele, taman de pe vremea Cavalerului Trac, a Cavalerilor Danubieni, vreme conjugată cu aceea a Cavalerului Tristei Figuri, apoi cu aceea, sinistră, contemporană (vestejită de I. P-T. în satire de o fortă magnifică) lăsându-te în voia voioasă a mesajelor ezoterice, jerbe de artificii sticloase în metafore supraetajate, explozive, ca în Constelatia Pleiadelor fugărind Eul Liric al înstelatului creator: Ion Pachia-Tatomirescu, Făt Frumos cel Urât, jumătate prigorie-mierlă pe jumătate de iepure schiop fugărindu-si dorurile prin Tara de Dor, prin Tara fără Dor, rod si dor, norod durut până-n rărunchi de dorul suprem, dorul metafizic: Iubirea Spirituală de Dumnezeu/ Amor Intellectualis Dei – Dorul de Dumnezeu.
Căci, în întregul său galactic - si în fiecare cută a sa, aparte, infinitezimală, până la nivel de fotoni (cuante de lumină) si chiar mai adânc, în străfundurile Vedelor si Upanisadelor, monumente Extrem Răsăritene ale ecourilor dinastice generate de spiritul pelasgo-dacic -, monstruos de frumoasa carte de învătătură si întelepciune, basm si enciclopedie, epopee homerică, tezaur de Tăblite (pre-sumeriene) teofanice de la Tărtăria, stâlpi de pridvor cosmic si nevăzute limbi de ceas fulgurând din Calendarul de Andezit de la Sarmizegetusa, răboj al crugului ceresc si înfocată ie de duminică în fiintare romantic-postmodernist-mirifică numită De-a fotonii, se iau la trântă dreaptă, pe viată si pe moarte, Eul lui I. P-T., omul, locuind în pestera zamolxiană din beton armat a ap. 1, bloc G de pe str. Intrarea Lungă nr. 1 (300182 – Timisoara) si Eul liric (Fata Albă/ sosia fictională a poetului), încălecând simultan si galopând până dincolo de zare hergheliile armăsarilor pur sânge ai culturii si civilizatiei noastre traditionale, din care se născu Europa Veche, puind si izbucnind, contagios, pe dată, spre toate punctele cardinale ale planetei.
Seminte mito-poematice cu virtuti străromâne, scrise de un falnic si fălos pui de dac si de pandur, de la piramida extraplată a Timisoarei (cum îi place, surâzător si iconoclast, să se autodefinească): Ion Pachia-Tatomirescu se joacă de-a Facerea Lumii si, mai ales, se joacă de-a poietica Omului, ca Fiu al Luminii, ocean de fotoni în calmă cugetare, precum Gânditorul de Hamangia, pregătit, parcă, pentru răstignire, ca si pentru uraganele de întrebări si mirări, de angoase si disperare, cu toatele izbăvitoare. Jucându-se de-a fotonii, autorul – care plasează în pozitia dintâi, cea mai frapantă, a cărtii sale inscriptia lirică învârtosată, cu desfăsurări somptuoase, de Credo - demn de modelatorii Focului Sacru, initiatii zamolxieni si zalmoxieni, creatorii Legilor Frumoase (Belagine) si, cu mult mai târziu, de umbrele palide ale acestora, destărate/ apatride, Cavalerii Templieri ori de cei de la Malta – plasează în pozitia primă creatia intitulată, cu un soi de nonsalantă fugos ostentativă, Ars poetica-mi gratios viscolită.
Piatră de hotar (atentie: de aici încolo intri, cititorule, în tărâmul sfânt al poemelor mele, cioplite, repetitiv, cu mână de faur, mare faur, în limba zimbro-getilor si a dodiilor oltenesti!, pare a sopti I. P-T.) -, acest poem conjugă respiratia tumultuoasă, cosmogonică, a capodoperelor eminesciene Rugăciunea unui dac si Memento mori, cu spiritul sprintar si vocatia geometriei irefragabile, în chei ascunse, din constructia orfică a lui Tudor Arghezi: Cântarea Omului, replică antropo-filosofică, titaniană, la cea mai frumoasă poemă de iubire a lumii, din Biblie: Cântarea Cântărilor.
Ars poetica-mi gratios viscolită debutează ca un clont de aisberg, într-o răceală de gheată solară (pesteră primordială, sală de disectie necrutătoare, aeronavă martiană ori din Proxima Centauri, comandată direct prin forta gândului?), în falduri de o solemnitate barocă, răscolitoare, în care pasii chirurgului nevăzut – pasi tunători, detunători, pasi apăsati si rari, spre a nu deslusi oricine încotro se îndreaptă protagonistul, ca în secventele de început ale Întâlnirii din pământuri (Marin Preda) – sunt amortizati, încă din primul vers, sunt îmblânziti de fulgul ningând al unui abia perceptibil surâs, pentru ca poemul să nu cadă în capcana pretiozitătii romantioase, a lirismului factice, păstrându-se pe muchia de cutit, salutară, a serenitătii azurii.
Aidoma unui Gavroche pe baricadele Revolutiei/ livolutiei de la Timisoara, Ion Pachia-Tatomirescu se avântă cutezător, cu mâinile goale, pieptul bombat înainte (Tot înainte!, pioniereste…,,), Gavroche cu inima bubuind a victorie: ,,În viata-mi de poet dac-pandur de la piramida extraplată,/ creat-am si nenumărate universuri, niste soiuri de roiuri/ fotonice, de minuscule big-bang-uri, accesibile pe rouă,/ în dimineata receptorilor cu nestirbită aură, cu neuroni/ de platină, incontestabili, asadar, mărunte bing-bang-uri,/ care să-ncapă-n cutia de sus doar printr-o pupilă/ ca a pisicii birmaneze, doar printr-o fantă de ens-cuvânt,/ nu de non-ens ce gândeste în creata antimaterie,/ prin paradoxistul necuvânt, asadar, vitale bing-bang-uri/ care să locuiască – nu flotant, ci stabil - si într-un atriu/ înrăzărit în toate sărbătorile Zalmoxianismului preluate/ de Crestinism, de la al treilea cântat de zori al cocosilor/ si până la prânzul calm, si până dincolo de sferele/ des-clipitoare de amurg…,, Căznindu-se să concentreze, ca în chinurile facerii primul prunc, toate detaliile/ atentionările/ jaloanele de ghidare a lecturii, autorul ne pare fugărit de obsesia de a spune totul, absolut totul, dintr-o dată, gâfâind sufocant, sinucigas, fie si numai la gândul că nu va izbuti, în veacul vecilor, asa ceva.
Această Ars poetica lunecă, pe nesimtite, definitiv, într-un glosar de repere – pentru ca bietul cetitor să nu se rătăcească prin pădurea de mistere -, putând să pară, pentru firile malitioase ori cinice, un candid bloc-notes pe câmpul de luptă, un jurnal de front, deja zdrentuit de vuietul războiului, chiar înainte de a fi sunat goarna atacului si de a se fi tras primul glont pe frontul încă nedeschis al asediului la baionetă si al bătăliei sângeroase. Este, ce-i drept, o primă treaptă pentru viitorul templu liric, însă în care se resimt fibrilatiile înfrigurate ale unui fel de Notă asupra editiei/ Lămurire, prin care autorul spulberă anticipat, cu o rigoare draconică, si cea mai infimă nesansă de a nu ne pune în gardă, cu tot, tot, tot, de la arsenalul limbajului său cu ecouri filosofice, mitologice si istorice, până la artileria vastelor cunostinte stiintifice, cu trimiteri spre arealul cercetătorilor de la CERN (Geneva, Elvetia), care au comprimat, mai an, timpul la o milionime dintr-o milionime de secundă, au accelerat subdiviziunile ultra-minuscule ale atomului în asa hal, cu atâta virilitate scormonitoare, încât au descoperit două particule ale lui Dumnezeu (bosoni), din clipa 01 (zero unu) a Genezei Universului, ci nu una singură, după cum se asteptau. Simtindu-se sfidat, Demiurgul le-a dublat …răsplata efemeră.
Aluziile la Necuvintele lui Nichita Stănescu, la miscarea paradoxistă inventată, prin S.U.A, de matematicianul vâlcean Florentin Smarandache (avant la letre, de însusi Ion Pachia-Tatomirescu, în România), apoi, fumegoasele întrezăriri ale luciditătii de gheată fierbinte specifice demonstratiilor matematice ale lui Dan Barbilian, dar si freamătul de nuntă cosmică, având vagi ecouri din balada Miorita, conjugate cu acelea din Oul dogmatic, al poetului Ion Barbu, precum si – deocamdată abia perceptibil - fosnetul rimelor interioare, al eufoniilor gen Dan Bota se prind în marsul versetului citat mai sus din Ars poetica-mi gratios viscolită, în pasi cadentati, de puscasi marini americani, urcând direct în Lună, pasi alternati cu aceia, delicati, ai infanteriei policrome a fluturilor de taine multiple, care nu-si îngăduie să afirme, alături de giganticii elefanti, pe Podul Himerelor: Tropăim, tropăim! Doamne, ce mai tropăim...
Intrând triumfal pe Calea Împărătească -, Ion Pachia-Tatomirescu face primul popas în Constelatia Lyrei, aducându-i o reverentă lui Eminescu: ,,Îngăduie-mi, Doamne, ca de-aici,/ dintre gordianele tale gheme de-arnici,/ de pe cumpăna-mi cu poloboc,/ de unde s-alege puf de fotoni pentru gâscosul boboc (n.n. viitorul poem, viitorul volum de creatii lirice initiatice),/ să nu-ntreb de ce numai unul avu cogaionic noroc/ de-a se eterniza cu fluier din lemn coriambic de soc…!,, Repetând sacadat, de sapte ori, ca într-o litanie, totusi luminoasă, întremătoare: ,,Ce cruntă fu soarta Poetului…/ Ce cruntă fu soarta Poetului…,, -, autorul face primele patru trimiteri la anotimpuri, conexate cu câte o culoare definitorie: ,,Ce cruntă fu soarta Poetului în iarna unui preistoric violet.,, - apoi ,,…în primăvara unui neolitic indigo,, ; ,,…în vara piramidei cu ochi albastru,, ; ,,…în toamna unui minoic labirint verde,, ; …după care soarta Poetului cruntă fu ,,în sindrila zborului de pe zidul galben,,; ,,…în prelung-pacificul ocean oranj,, ; ,,…într-al ideogramelor taifun rosu,,.
Autorului pare să nu-i pese că, într-un atare context, cu iz tehnicist, de ebosă săpată în roca timpului de roboti cu gesturi sincopate, ambiguitatea si inefabilul – conditii obligatorii pentru poezie – se retrag timorate, lăsând loc liber experimentelor stiintifice, poate doar eseistice, cu multe detalii prozastice, fără de pret. Din Câteva radiografii ale metaforelor mele, decupăm metafora-curcubeu – care, când face saltu-n simbol, devine cometă ce-si despleteste coada… Poetul afirmă franc si categoric: ,,Metaforă castrată n-am (…); metafora mea spiralată – ca o casă de melc, dar si ca o galaxie – îti aduce-n auz cântecul sferelor si rotirea constelată a mărilor…!,, Mai mult decât atât: ,,A mea metaforă-clotă-cu puii-de-aur, Muză Bunisoară,/ îsi lasă la vedere, în cer, fiecare tezaur; a mea vulcanică/ metaforă stă-n hiatul dintre vechea/ si noua ratiune cosmică, mereu-primenitoare de geneză…!,, Presimtind riscul căderii în grandilocventă, Ion Pachia-Tatomirescu face din nou recurs la zâmbet, copilărindu-se, jucându-se de-a copilul: ,,Matafora mea atrial-vulturală, Muză Bunisoară,/ îsi hrăneste si îsi nunteste hematiile-n mătasă regală; si-n ultimă instantă, metafora de-o mostenesc din bunici (…) pune cerceii-n urechi de furnici…!,, În loc să-si vadă, solitar si inspirat, de scrierea/ respirarea Cărtii sale -, I.P.-T. cedează, destul de frecvent, presiunii vocatiei sale pedagogice si ispitei de a se exprima ex-cathedra, stenografiind electroencefalograma câte unui popas zglobiu în creatie, echivalent cu însemnările fugitive dintr-un caiet de regie pentru spectacolul/ poemul în derulare: ,,Dis-de-dimineată, Muză Bunisoară, toate subiectele/ s-au răsculat împotriva predicatelor nominale./ La prânz, toate fractiile echiunitare au protestat/ împotriva realitătilor continute de binomul lui Newton./ În seara asta, toti vulcanii activi si toate tornadele/ încep fulminantele lor spectacole…!,, (Subiectele se răscoală…)
Putem considera că, pentru a fi, cât de cât, sigur că ne vom descurca prin codrii de aramă ai poemelor sale, rachete în trepte, I. P.-T. ne oferă un abac (strămosul computerului de azi) al descompunerii spectrale a luminii, un tintar de corespondente ce revine, ca un laitmotiv, în – de exemplu – Eul rubiniu, poema de la pag. 26, învecinată, în oglindă, la pag. 27, cu altă creatie, intitulată barbarian Estetică si rogvaiv, în care întâlnim jocuri de corespondente cromatice de genul: poem rosu, oda oranj, salm galben, elegie verde, haiku albastru, epopee indigo, spatii violete… Sunt jocuri de glezne lirice înnădusite în sudorile facerii, respirări ciudoase ale poieticii, demonstratii străvezii că rapsodul oltean se vrea, în joaca sa astrală, recunoscut ca nepot al lui Alexandru Macedonski, Paul Verlaine, Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, învolburat în ample perioade de tip Lautreamont, dar si cu priză la prozele fantastice ale lui Mircea Eliade, ori la dantelăria de orfevrier a rondelurilor onirice ale lui Leonid Dimov, deschizând porti către eternitate.
Descins, netam-nesam, dintr-un îndepărtat continent liric al lui Walt Whitman -, poetul se destăinuie nonsalant, în poema Nu fire de iarbă, ci fire de wolfram, ce poate fi adăugată în tolba artelor poetice sigilate cu pecetea fierbinte I. P.-T. : ,,Metafora mea clasică a iesit la pensie/ încă din luna mierlei si a negrelor cirese amare,/ metafora mea supraetajată, paradoxist-holopoemică,/ de-acum, e foarte activă: toată vara s-a copt/ pe albul tărm al Mării Getice, pe mozaicul bimilenar/ al valahului împărat-soare, între cinci elemente,/ încât astăzi e o fecioară superbă, cu un bronz/ de douăzeci si patru de carate…,, Presimtim invitatia discretă la un dezmăt al elementelor (aer, apă, lemn, pământ, foc…), în care fotonilor, purtători de energie vesnic vie si de impulsuri neîncetate, le este rezervat rolul princiar, de diriguitori ai destinului Eu-lui uman, respectiv, Eu-lui liric al poetului Ion Pachia-Tatomirescu, unul si acelasi cu neobositul cititor – în sine, în astre, în desene rupestre si în străvechi tratate colbuite de vreme.
De pe ghizdurile Fântânii lui Narcis, imaginată cândva de Brâncusi, poetul nostru (Adonis printre cuvinte răvăsite de dor) e gata-gata să cadă în auto-adoratie: ,,un magic-minunos motiv mă face să-ti dăruiesc o unică,/ o sublimă cărticică a mea: Caligraful de salmi -/ nu mai înainte de a-ti reaminti că micropoemul inventat/ si desemnat de mine prin cuvântul salm rămâne, în istoria/ literaturii universale, dar si pentru Cartea recordurilor,/ drept cel mai brevilocvent între toate , că-i un distih din trei trohei (ori din iambi,/ dar poate fi si din dactili, amfibrahi etc.)…!,, (Cartea cu file-solzi-mari de cobră regală).
O meditatie, deloc pasoptistă, în stil Grigore Alexandrescu, dimpotrivă în stil I.P.-T., de secol XXI, putem considera poema Despre sampania din siflantele unui poem, pe cât de pretioasă, pe atât de gravă, desi poate părea, mai ales în jumătatea a doua, cam prea fardată în detalii specioase: ,,Într-adevăr, Muză Bunisoară, strămosu-meu, iluministul/ din Germisara, n-a scris cu condei obosit vreun vers/ al epopeii lui celebre, nu neapărat pentru c-ar putea fi/ vorba de o nemuritoare adormire a Mumei-Poezie,/ ci pentru că, pur si simplu, nu trebuie să caligrafiezi/ vreodată un poem cu pană sleită de putere,/ deoarece i se-ngălbenesc vocalele, ori îi cade culoarea,/ sinestezic vorbind, ca de pielită de măr gugulan, profund/ emotionat într-un neverosimil amurg, îndeosebi, din a,/ din ă, din e, din o, dar si de pe consoanele-i oclusive -/ mai ales, de pe b, de pe d si de pe g -, de pe africatele-i/ prepalatale, sau i se zahariseste mierea, mai mult ca sigur,/ în paharul vocalei u (…),,. Si, totusi, sinestezic vorbind: ,,din cupe-corole – ca de lalea azură -/ ale oclusivelor nazale, m si n, că din paharul siflantei v/ si al constrictivei laringale, h,/ sampania s-a evaporat înainte de vreme…!,,…
Într-o inscriptie lirică, denotând peremptorii reverberatii de ceremonial specific basmului ori ritualului de initiere, de trecere într-o nouă vârstă, neastâmpăratul I. P.-T. – care în adolescentă, licean navetist fiind de la Tatomiresti la Filiasi si retur, găsea răgazuri mirifice să stea la taină cu bătrânii satelor din preajma sitului arheologic al castrului roman de la Răcari (gazdă a celui mai numeros esalon antic de osteni si ofiteri cu atributii de pază si ordine, de politie de frontieră) -, parcă-l auzim pe Nichita Stănescu întrebând: ,,Un te duci tu, sfeclă,/ La 3 si 14…,, În cazul poemului la care ne referim, al lui I.P.-T., după ce limuzina răcoros-parfumată a doamnei Sahnur taie, pe asfaltul fierbinte, evantaiul cap-gâtului de cobră, poetul (se) întreabă, cu multe subîntelesuri: ,,Ce cauti tu, Zorio, în poartă, la soartă (…) ?!?,, -, iar aceasta îi răspunde: ,,Mă duc să-ti iau copilul-metaforă de-ntâi iunie,/ decorticat de paradox, cel ursit bine (…),/ pruncul-metaforă cu măsea de inoxidabil otel,/ constructorul de orase cosmice, galacticul călător (…),,
Sub umbrela unui aer hieratic, Ion Pachia-Tatomirescu oficiază – sacerdot inspirat – ca la Portile Raiului, presară doar semne (destinul de primăvară/ se primeneste-n cele cinci elemente-ale privelistii…), nu oferă niciodată certitudini (Încântecul descântecelor rupestre, Bizonii în dans), nu-i dă, mură în gură, cititorului pletora de taine (posibil poem-uragan, EUgrafie, Înaintea oricărei geneze este Dumnezeu, mitica Apă Primordială, cosmic brad, săgeată de Cuvânt-putere-ntrupătoare, expansiunea pendulatorie dintre rosu si albastru, ori, invers, dintre ultramarin si infrarosu, din despicări de ape ale literelor…, în litere-cer si-n litere-pământ - si-ntre ele, Poetul,/ drept ca bradul (…),/ care-apasă butoanele telecomenzii/ si-nvârteste doar cele nouă ceruri,/ întrucât pentru al zecelea n-are bumb,/ este-n interdictie divină…), nu deconspiră pleiada de tâlcuri, ci dă numai indicii, urmând, astfel, exemplul lui Dumnezeu, care îti dăruieste, dar nu-ti bagă si-n traistă. Altfel spus, te îmboldeste să găsesti singur, pe speze proprii, Calea. Nu-ti dă pestele, ci te învată să pescuiesti.
Libertatea de a trage cu pusca, a năzdrăvanului Geo Dumitrescu de acum 70-80 de ani, unde se vota mereu în umanitate, nu în unanimitate, răzbate – în stilul diecilor de procese-verbale – dintr-un poem de notatie, parcă bosumflat de insucces: ,,Bosonul este trist: da, are chiar si el sentimente,/ doar e particula lui Dumnezeu, reprezentând materia/ perfectă, materia-lumină, energia plus-recreatoare…// ,,si este ca niciodată de trist – pentru că, la reuniunea/ de prânz a Parlamentului Particulelor Elementare,/ n-avu majoritate confortabilă…!,,.
Vă dati seama ce mare tristete e în Univers, pe ce margine de prăpastie stă clipa dintâi a Genezei, dacă sfârcul de scânteie primordială, Bosonul, este trist. Atât de trist. Năpădit de o tristete iremediabilă.
Gândul ne fuge la câteva aschii sclipitoare din primele Legi Belagine – Legile Frumoase, în care Mosul, Marele nostru Mos notează sec, îndemnându-ne, în subsidiar, să luăm aminte: 1. (…) iar chipul Său este lumina. Nimic nu este făptuit fără de lumină si tot ce vine din lumină prinde viată si ia făptură; 2. (…) Lumina prinde putere prin cuvânt; 3. Fii ca muntele cel semet si ridică a ta lumină mai presus de cele ce te înconjoară; 6. Lumina semintei e cea care o ridică, pământul e cel ce-i dă hrana, apa îi dă vigoarea, iar răbdarea o îmbracă în tărie; 22. Ia bine seama la taina semintei. Asemenea ei este gândul tău.
Pentru a supralicita tensiunea lirică, dar si pentru a avea permanent un martor si un partener (mut!) de dialog, către care să-ndrepte avalansa retoricii sale bolovănoase, lava năvălind - mai năvalnică decât Hoarda de Aur si toate popoarele migratoare la un loc – peste Pompeiul versurilor în curs de nastere, Ion Pachia-Tatomirescu se adresează deseori fie Muzei Bunisoare (un fel de Pâine-Pâinisoară, oglindă-oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din tară?), fie – mai ales în partea a doua a volumului său – Iubitei. Aspiratii imperiale, proiecte grandilocvente sunt creionate, în stil autarhic, în cadentă coplesitoare, salvate, parcă, de un discret, foarte discret surâs donquijotesc: ,,Să refacem sănătatea lumii si a Lunii, Muză Bunisoară,/ să reconstruim templele de neuroni si Steaua Polară,/ din planurile paralele si secante, telurice si celeste, Muză/ Bunisoară, să reînăltăm incontestabilele scoli si academii,/ să cristalizăm diamante-licee, facultăti-diamante, musate,/ fotonice (…),, -, pentru a încheia aproape ritos, desi din postură de funambul: ,,s-alungăm balaurii/ din pensiunile verii si din mărul edenic, ori din livezile/ cu albinele cogaionice ale Zalmoxianului Rai, desemnat/ prin valaha sintagmă de cod al nemuritorilor din Mica/ Sarmisegetusa – capitala religioasă a Daciei Adânci -/ Tara-Tineretii-fără-Bătrânete-si-Vietii-fără-Moarte,/ să facem curătenie-n toată aria, în toate ungherele/ de sub unghia utopiilor, Muză Bunisoară,/ si-apoi să cântăm fericirea Sacrului Întreg Cosmic,/ muza mea bună, muza mea străbună!,,. Am citat in extenso din poema de mai sus si pentru a proba eventualul efect halucinatoriu al eruptiei cuvintelor, fără număr-fără număr, cu sau fără rol incantatoriu –, cuvinte care tâsnesc diabolic, auroral, ca dintr-un crater uriesesc, pe ale cărui buze de foc planurile sunt bulversate necontenit, de forte nevăzute, ca de început de lume.
La tehnica palimpsestului, a straturilor succesive, suprapuse, de scrieri – tehnică dusă până dincolo de desăvârsire de Marcel Proust, în amazonianul, niagaricul său ciclu romanesc În căutarea timpului pierdut – face recurs, adesea, si Ion Pachia-Tatomirescu. Ne-a frapat lunga, sacadata, aluvionara pledoarie cu titlul Sfântului holopoem, supraetajatelor lui metafore… După primele nouă versuri (si tot atâtea praguri) de amploare alexandrină, cade ghilotina avertismentului ultimativ: ,,tot asa, nu înstrăina nici truda-mi de Sisif, cu stânca/ metaforei mele supraetajate, ancorată cu tânăr odgon,/ între omoplatii-mi trecuti de amieze cu bine (…)// Si tot asa, nici truda-mi de Sisif să n-o dai la străini,/ cu sâgă-uluc, ori cu lespezi-uluci aidoma treptelor/ de rachete-metafore, de le duc, de le-astern treptat,/ la mal de năvalnic pârâu, tâsnit din pestera de azur,/ de sub un vârf ca de Cogaion, mereu tangent norului/ de bosoni, mereu în atingerea razei lui Dumnezeu…!,, Pentru a culmina - convulsiv (cu efect …tertensiv), într-o succesiune orbitoare, de fulgere stroboscopice, care decupează doar a milionimea parte din întreg, hologramă-n hologramă, botezată-n pentagramă, cu ori fără Faust fanatizat de obsesia că nu mai are timp să-si rostească dorinta fierbinte, nu mai are suflu să dea viată tipătului său existential: ,,Opreste-te! Stai, clipă! Rămâi! Că preafrumoasă esti…,, - în versetul al treilea, din care nu cităm decât o aschie relevantă: ,,Si tot asa, nici truda-mi de Sisif să n-o încredintezi/ decât ferm Sfântului Holopoem, divină vibratie (…),,.
Volumul de poeme (cu noduri eseistice, unele de un prozaism dezarmant, sunând ca nuca-n perete) De-a fotonii poate fi privit si ca un Ceaslov greu de sensuri, Carte dintâi a Universului, cu miniaturi si înflorituri aproape imposibil de descifrat în magnitudinea lor celestă, cu mii si mii de imagini în filigran, abia întrezărite, cu un carnaval de holograme (înfierbântate, gata să ia foc, să explodeze, spre cine stie ce zări de semnificatii, mai ceva decât măstile, madonele si madmoazelele incandescente din iuresul de la Venetia), o carte pe care autorul o scrie acum, sub ochii cititorului, dându-i jaloane, jetoane, bonusuri în cascadă, indicii initiatice, praguri de împiedecat ori de dezlegat misterii…
Ampla desfăsurare lirică, homerica viziune integratoare Genitivele cosmice mai la vale de galaxie începe asa: ,,În bunul ceas al acestei zile noroase, pus-am cărtii mele/ scoarte bej, de stejar, ca-n vechime, ferecătură la colturi,/ din plăci de-argint-aurit, cum n-a mai văzut alba lume/ necredincioasă, mai mult, ori mai putin în fotoni -/ de cea oarbă,-n progresie geometrică, nu mai discutăm,/ desi ambele, în rău-bunul ceas, vor doar cărtile acelea,/ de carton înfoliat, cu semne pictate, cu birlici, cu valeti,/ cu dame, cu popi, pentru vestitele jocuri de noroc,,.
Urmează o nouă probă-parabolă a unei nopti valpurgice: ,,Ceas rău are orice noapte si oricare zi, esential este/ cum stii să sari peste el, fără să-ti scrântesti troheii,/ iambii, chiar dacă-ncaleci armăsarul nărăvas al metaforei,/ ori elefantul memoriei, sau zimbrul greoi ca un munte/ cu două coarne tăioase, de Lună nouă, lunecând/ peste plaiuri cu avalanse cu tot (…)// Esential este să stii cum poti ocoli răul, gordianul ceas,/ când guvernul democratiei de junglă pune impozite/ pe etajele metaforei-simbol, pe categoriile epitetului,/ pe oximoron, când aplică dubla impozitare hiperbolei (…)/ si acestea toate,/ în majorarea taxei pe valoarea adăugată neantului,/ în vreme ce salmul si holopoemul îmi curg aburoase/ pe valea bunicului…,,.
Unele poeme-scânteieri au o diafanitate derutantă, mai ales pentru că sunt asediate de altele, multe, despicate, parcă, direct cu barda din Constelatia Lyrei. Ion Pachia-Tatomirescu, credem, nu suferă nici de teama, nici de obsesia/ podagra (pecetea lui Solomon) multum in parvo, preferând să se exprime la scară colosală. Din punctul de vedere al filosofiei creatiei, al poieticii, desi a respirat, în casa si în ograda părintească, aproape acelasi aer cu părintele sculpturii mondiale moderne, Ion Pachia-Tatomirescu se dovedeste, dintr-o anumită perspectivă, mai degrabă un BRÂNCUSI pe dos: îi este străin, dacă nu totalmente indiferent, imperativul absolut al căutării si găsirii Esentei prime/ primordiale a vibratiei dintâi, a lamurei si simplitătii genuine, originare a fiintelor si a lucrurilor. Desi îsi asumă statutul evident al Existentei tragice (vezi studiul antologic al filosofului D.D. Rosca), I.P.-T. se dovedeste cu mult mai tentat de sotronul printre elemente, în speranta salvării în orizontul purpuriu pe care i-l poate asigura postura de Homo ludens. Făcând slalom printre mitograme, încercând să se autoportretizeze instantaneu, la brat cu miriade de holopoeme, I.P.-T. cultivă – cu obstinatie de copil răsfătat al metaforei, de copil singur la părintii oximoronului, râzgâiat de simboluri si unic prestidigitator de sonuri insolite, ne-bătut la timp de Muza Bunisoară (unde loveste părintele, creste carnea pruncului/ poemului, bătaia fiind ruptă din Rai) –, cultivă zbenguiala prin lumea, pierdută în ceată, a începuturilor în infinire, pe tărâmul genezelor detunate în fără de sfârsirea Facerii… Lume care crede, ca în Dumnezeu, în mirosul strident, dar divin tămăduitor al usturoiului, în tâpuritura existentialistă, în tipătul rosu al ardeiului iute, iute de tot, mai iute decât fulgerul… Si mai crede, Ion Pachia-Tatomirescu, în rustemul tâlcurilor ascunse, ne-desghiocate, ale cămăsilor nouă (la număr), cât cerurile suprapuse din foile bulbului cepei mustăcioase, mult făcătoare de copii isteti, dati în Paste, încununând bulzul cu un urcior de zaibăr/ puterea ursului/ sânge de iepure, cu brânza grasă, de oaie, cu smântâna si untul istoriei noastre, de atâtea ori încercate.
Fluidul iubirii ardente de patrie, mândria nedisimulată de a fi urmas al pelasgilor si al traco-geto-dacilor transpare constant, cu fervoare, din multe pagini ale volumului De-a fotonii -, Ion Pachia-Tatomirescu lăsându-ne impresia că are mereu viu, în inimă, în suflet, în duh, legământul lui Dionisie Perigetul, care nota, în zarea anului 138 după Christos: ,,Voi scrie despre cea mai mare tară, care se întindea din Asia Mică până în Iberia si din nordul Africii până dincolo de Scandinavia - tara imensă a Dacilor,,. Revenind, mereu si mereu, la creatia sa de introspectie, I.P.-T. îsi defineste propria poezie ca fiind, nici mai mult, nici mai putin, decât irepresibilă, cu aripă etern-străvezie, hălăduind prin labirint cotidian, sferoidal, sau turnat ca la echer -, după care survine, instantaneu si uluitor, o trimitere direct la …gaură, e drept, la ,,singura-i gaură neagră-n mister dintr-al zecelea cer,, (Chip din aburindă oglindă). Cum laitmotivul volumului este Geneza – universului, a poemului, a Eu-lui om Ion Pachia-Tatomirescu, a Eu-lui liric, care se descarcă/ se des-tăinuie, tăinuind cu noi, în versurile cărtii -, ni se pare firesc acest apel la panoplia găurii. Neagră gaură, deschisă de poet si penetrată până-n mister.
Într-o cursă contracronometru, mai degrabă anticalofilă, aridă, seacă -, ne obligă să facem stop-cadru poema Cerneluri pentru corpul caligrafiatei vocale (evident, nu se precizează care-i aceasta, de unde putem presupune că poate fi oricare dintre ele si toate la un loc), care ne izbeste prin lirismul său bine temperat: ,,Doar tu mi-aprinzi, Poezie, focu-n sânge si verdele-n verbe, din belsug,/ de simt prin veacuri muguri si-n lemnu-mi de cosciug…!/ Corpul caligrafiatei tale vocale pe-alb-rosia-ti mătasă/ cerutu-mi-a autohtone cerneluri trainice, de casă,/ din cele nemuritor-cogaionice plante cu floare de vipie,/ din fructele lor autentic-sănătoase, ivite-n pădure,/ coapte-ntre lănci, ori semiluni fulgeroase de secure -/ nicidecum n-ai vrut ceva de sepie, nici surogat, ori copie,, .
Din multitudinea de satire, cu mult mai dure decât acelea ale lui Mihai Eminescu, apreciem că una este de o virulentă iesită din comună (vorba lui Marin Sorescu), socantă de la titlu (Din cauza excrementismului literar programat) până la ultimul vers. Desi este vastă, o cităm integral, pentru virtutile ei expresive, dar si pentru atitudinea de frondă disperat-revoltată a autorului: ,,Nechibzuita vorbă urâtă, rusinosul cuvânt/ fac florile să-si vâre capu-n pământ,/ de parc-ar săpa tunel transalpin, sau de put,/ în cogaionică sete carpatică de pânză freatică,/ desigur, cu mult mai adânc decât unde-ajunge capul de strut…// Ai putea, Doamne,/ să-mi spui răspicat, de peste viaductele acestor toamne,/ ce cată în literatură toti rahatii, toti ratatii,/ ce caută-ntre litere dement-drogatii,/ ca să distrugă-ntreg catharsisul din natii…?!?/ Distinsii Receptori scoliti s-au dus pe gârlă/ de când politica pe-aici se face-n diplomatie de târlă:/ fug cititorii autentici din librării si din biblioteci,/ rugina se-ngroasă pe săbii într-o ruină de teci,/ inundă străzile – curge solzoasa rugină râuri-râuri, fluvii,/ tot mai alarmant prostia umflă marea cu diluvii,/ în vreme ce politicele curve-mbuibate ies alene/ de sub cearceafuri, tot punându-si pene/ de scris zoioasele texte cu lături din lighene…/ De prin 1989,-ncoace,/ se usucă embrionii geniilor în găoace/ si-n toate natiile se-ncuibează doar ura -/ si cancerele-au împutit de tot natura…,, .
Punctele cele mai înalte ale tipătului existential sunt atinse într-o altă satiră: Noi dări pe orizontul cunoasterii metaforice. Sunt vizate: impozitul pe metaforă, impozitul pe epitetul viril, impozitul pe oximoronul poluării cotidiene, impozitul pe aurit simbol, dublul impozit pe hiperbolă, îndoitul impozit pe parabolă, triplul impozit pe cântecul ciocârliei, impozitul – tot triplu – pe cântecul privighetorii… La toate acestea, se înregistrează si majorarea taxei pe valoarea adăugată Neantului…
În fulguranta inscriptie lirică Iarăsi despre holopoem, Ion Pachia-Tatomirescu se ia la întrecere cu noile, giganticele performante luminoase ale laserelor de la Măgurele, lângă Bucuresti, la Institutul de Fizică Nucleară creat de acad. Horia Hulubei, prin 1937-1939, la chemarea regelui Carol II, adică sincron cu înăltarea, la Târgu-Jiu, a capodoperei de vârf a lui Constantin BRÂNCUSI: Ansamblul sacru, sculptural si arhitectonic, dedicat memoriei eterne a Eroilor Români din Primul Război Mondial – Masa Tăcerii (masă dacică, horală, masă a pomenirii), Poarta Sărutului, Columna Fără Sfârsit… Atât de originalul volum De-a fotonii ilustrează, la modul poetic superior, viziunea stroboscopică a lui Ion Pachia-Tatomirescu, pe cât de socantă, dinamică, electrizantă, pe atât de orbitoare prin alternantele rapide, în fractiuni de micro-secundă, între piscuri vulturesti, de altitudini everestice si străfunduri de văi, demne de Groapa Marianelor. Adică de la plus 8.848 de metri, la minus 11.000, sub ocean… Aproape toate poemele încep apodictic, sententios, cu un prim vers ce te aruncă în vâltoarea unei desfăsurări epopeice, deloc în cadente molcome, dimpotrivă, în ritm de rustem oltenesc, în ritm îndrăcit, dar, în fond, solar, torid, de vipie din luna lui Cuptor, pentru ca, mai apoi, să te abandoneze subit în cavalcada unei puzderii de imagini, simboluri, metafore dezarmante, dar bine, foarte bine înarmate prin belsugul (sufocant, irezistibil) de taine ne-dezlegate.
Creatie complexă, de respiratie barocă, dar si difuz gotică (goticul/ geticul bisericilor noastre de lemn din Maramures) - alternând (uneori după impulsuri bizare) ritmuri viguroase si sonorităti ferme (gen Carmina Burana, Învierea Turnului, Triumful Afroditei, Oedipus, de Carl Orff), frazări tip melodia infinită din monumentala tetralogie Inelul Nibelungilor de Wagner) cu efluvii înăltătoare (Recviem de Mozart, Recviem de Verdi), înfiorări spirituale din Oratoriul Bizantin (Paul Constantinescu), alteori, cu un soi de insinuări din muzica dodecafonică a lui Arnold Schoenberg (care acorda aceeasi însemnătate tuturor celor 12 sunete ale gamei cromatice) -, volumul De-a fotonii s-ar putea să fi fost stârnit de una dintre vorbele de duh/ dodiile lui BRÂNCUSI: ,,Eu am voit să înalt totul dincolo de Pământ.,,
Dar, dacă BRÂNCUSI a voit să înalte totul până la Dumnezeu -, Ion Pachia-Tatomirescu urcă si coboară, coboară si zboară, fără nici o scară (decât aceea a metaforelor), prin jocul De-a fotonii, urcă până în Slava slăvilor lamurei Fiintei sale, atingându-l pe Demiurg cu aripile aburinde ale prigoriilor si mierlelor (simboluri ale înăltării si cântului), cu slovele-i de foc si pară atingându-l pe Tatăl Luminii, al lumii si al întregului Univers, care-l recunoaste, pe el, I.P.-T., ca Fiu al Luminii, dar si pe noi, cititorii săi, în aceeasi calitate, de Fii ai Luminii. Si, astfel, cercul se închide, …deschizându-se în Măiastra Spirală, învârtosind Duhul, Văz-Duhul, Coloana Infinirii noastre necontenite: sacrul tărâm al Tineretii fără Bătrânete si al Vietii fără Moarte. Închizând cel de-al doilea cerc, hermeneutic, gândul ne zboară, instantaneu, la una dintre Legile Frumoase, aceea cu numărul 44: Lungul si scurtul au acelasi mijloc; cercul mic si cercul mare, globul mic si globul mare pe acelasi punct se sprijină; nevăzutul si văzutul acelasi loc ocupă; toate cele mari stau ascunse în cele mici, iar aici este o mare taină a firii; mare printre întelept este cel ce o pricepe. Volumul De-a fotonii ne îndrituieste să afirmăm că Ion Pachia-Tatomirescu a înteles-o si a încercat să ne-o dăruiască într-o diortosire proprie, originală si incitantă prin metaforele sale supraetajate si prin holopoeme de o stranietate seducătoare. De neclintit, punctul de sprijin al poeziei pachiene îl constituie dragostea enormă fată de neamul său, românesc, fată de istoria multimilenară a dacilor de ieri si de azi, mereu răstălmăcită si dată la întors, după voia cuceritorilor barbari, ucigători de cultură si civilizatie, cu mult peste aceea a lor, a dacilor. Coborând, prin joc-jucare, până în străfundurile fiintei sale de undă pulsatorie, ondulându-se fără încetare, cum cobra regală, , copilărindu-se De-a fotonii, I.P.-T. se hârjoneste, în fond, cu Sinea sa de Om, cu Sinele său de Poet, adică de creator de universalii si de universuri liric-tragice cu caracter de unicat.
Ion Pachia-Tatomirescu are cutezanta unui Prometeu dezlăntuit, se ia la zbor – parcă deloc smerit, dar nici trufas, totusi, exploziv -, se ia la zbor cu însusi Dumnezeu, pe care îl percepe ca pe un frate geamăn de pandurie, de haiducie (Oltenia-i tinutul românesc celebru si din acest punct de vedere). I.P.-T. re-în-minunează vocalele, re-în-dumnezeieste consoanele si culorile, re-iluminează Cuvântul, născându-l încă si încă o dată, cu fiecare metaforă a sa, în spirală, supraetajată, polifonică si poliedrică, din toti rărunchii cântând, precum Ciocârlia, săgeată de aur fierbinte, căzând în Absolut – în spirit zamolxian, zalmoxian si ortodox-crestin, adică Româneste.
Cu toate că nu face nicio referire directă, Ion Pachia-Tatomirescu induce îndemnul înscris pe frontispiciul Scolii Zalmoxiene: Cunoaste-te pe tine însuti si-L vei cunoaste pe Dumnezeu. Pentru lămurirea cititorilor, găsim de cuviintă să reamintim afirmatia Părintelui Arsenie Boca, practicant al Initierii: Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, în conexiune cu acelea ale altui mare duhovnic român, Teofil Părăian: Calea cea mai scurtă de Înăltare a omului este smerenia, respectiv: Cine nu se roagă dimineata si seara, cine nu-si face vreme de Dumnezeu, acela poate să stie că nici n-are Dumnezeu. Se mai cuvine să facem încă un recurs – anume la sinteza iluminatului Ioan Toroican, din a cărui sinteză spicuim: ,,Cu circa 3.500 de ani în urmă, pe aceste locuri binecuvântate ale României si ale Daciei de ieri, a luat fiintă cea mai înaltă si vestită Scoală de Initiere spirituală de pe Terra cunoscută de Initiatii vremurilor sub numele de Scoala zamolxiană. Ea a fost si este considerată, pe drept cuvânt, rădăcina arborelui spiritual planetar, iar Kogaionul sau Muntele Sfânt al pelasgilor, al traco-geto-dacilor, locul din care a pornit cândva civilizatia spirituală. Bazele ei au fost puse de Zamolxe cu circa 1.400 de ani înainte de Hristos si au fost consolidate, apoi, începând cu anul 533 î.d.H., de Zalmoxe, moment după care s-a numit Scoala zalmoxiană. Prin Învătătura promovată, fiecare dintre cei doi mari reformatori spirituali au dat o nouă sansă de cunoastere si manifestare a iubirii locuitorilor acestor meleaguri binecuvântate. Initierea zamolxiană/ zalmoxiană a fost promovată în întreaga lume, de toti cei care, atrasi ca de un magnet de acest tezaur spiritual autohton, au absolvit Scoala zamolxiană/ zalmoxiană. Si au bătut la portile ei, de-a lungul timpurilor, oameni din toate colturile Planetei. Cei doi mari reformatori spirituali au promovat aceeasi Învătătură a Iubirii. Dar au folosit forme diferite de prezentare, spre buna întelegere a celor de atunci si a capacitătii lor de asimilare. Astfel, Zamolxe a primit de la Dumnezeu, undeva în muntii nostri minunati, prin revelatie divină, faimoasele Legi Belagine. (…) Zamolxienii, apoi zalmoxienii, au avut întotdeauna un singur Dumnezeu (,,Domnul Zeu,, sau ,,Domine Deus,,) căruia I se închinau, pe care Îl slăveau si Îl slujeau cu abnegatie.,,.
Pocal al Iubirii lui Dumnezeu fiind, Ion Pachia-Tatomirescu inspiră iubire, expiră si dăruieste iubire, meditează, trăieste întru rugăciune si îl mărturiseste pe Dumnezeu prin poemele sale. Dumnezeu care pulsează în noi prin însăsi taina vietii, încă din prima milionime de secundă când Duhul Sfânt aprinde scânteia Luminii Divine în fătul ce prinde, astfel, a fiinta instantaneu, în lichidul vital din pântecul-Graal al mamei sale. Dincolo de tăncusul jocului/ jucării De-a fotonii, această nouă scriere a lui I.P.-T. este o cathartică si ingenuă Carte de Rugăciune si, concomitent, o Carte de Întelepciune, îndemn la cunoasterea si propovăduirea – prin metaforă, simbol, alegorie, parabolă – a lui Dumnezeu, adică a descoperirii Sinelui profund, prin strădanie proprie, neîncetată si manifestare în lume a Demiurgului Absolut.
Volumul include, la final, două capitole substantiale: Ion Pachia-Tatomirescu la a 70-a ocolire a Soarelui (Nume, prenume, părintii, locul si data nasterii; Pseudonime; Studii universitare si postuniversitare; Activitate, functii; Apartenentă la organizatii profesionale, societăti de profil; Debutul în publicistică, jurnalistică; Publicatiile la care colaborează din 1966 până în prezent; Debutul editorial; Opera beletristică si de cercetare stiintifică; Premii, medalii, diplome, nominalizări; Lista de referinte din cele 55 de volume (s.n.), de pe segmentul temporal 1966-2017 (în ordinea alfabetică a numelor auctoriale) despre opera beletristică si de cercetare stiintifică a lui Ion Pachia-Tatomirescu; Lista de referinte despre I.P.-T. publicate (de 74 de personalităti) în periodicele dintre 2 aprilie 1966 (Al. Firescu) si 7 aprilie 2017 (D. Velea), în ordinea cronologică), totalizând 50 de pagini din carte – respectiv: Metaionizarea imaginarului, însumând 32 de pagini procesate cu litere mici si mărunte, din care spicuim doar titlurile; : Alexandru Firescu – Vădită sensibilizare la marile probleme filosofice; Miron Radu Paraschivescu – Poezie si arheologie; Vladimir Streinu – Ghiocei; Ioan Buduca – ZORIA, un spatiu de oficieri grave; Artur Silvestri – O altfel de poezie tânără; Constantin M. Popa – O viziune asupra spatiului spiritualitătii românesti; Lean-Paul Mestas – Povos e Poemas/ Peuples et Poemes; Marian Barbu – Întru multi ani, frate Ioane! – A rămas un virtuoz al poeziei; Florin Paraschiv – O hermeneutică a duhului oltean; Marian Popa – în Istoria literaturii române de azi pe mâine: (I) Cuvântul, rombic fulger…, (II) Eul liric personifică gratiosul si autohtonul fabulos…; Dumitru Velea – Reîntâlnire sub etern-sigilatul chepeng.
Poet din stirpea iubitorilor de pământ natal – ca Ion Gheorghe (Zoosofia), Ioan Alexandru (Imnele…), Adrian Păunescu (Trilogia căruntă), pentru a ne referi doar la cei mai reprezentativi de la cumpăna secolelor XX-XXI -, Ion Pachia-Tatomirescu nu e (pentru a-l cita si parafraza, dintr-un alt context, pe Al. Piru – Internetul generatiilor din anii 60-80, după cum îl definea, recent, Eugen Negrici, deoarece Magistrul răspundea prompt, exact si autoritar la orice întrebare vizând istoria literaturii, literatura în genere!), I.P.-T. nu e însă un poet exortativ, ci unul mai de grabă nelinistit, numai în aparentă calm, ca Zaharia Stancu.
Ajuns sub cearcănul de lumină al vârstei de 70 de ani - si sub viforul fotonilor nărăvasi, al cuantelor de lumină în vesnică regenerare -, Ion Pachia-Tatomirescu (parafrazăm din acelasi magnific Al. Piru) face exercitii de a se retrage în sine însusi. În amurg, oda pare să fie tentată a ceda locul elegiei arborescente. Mesajul poetic se metamorfozează, deseori la modul sublim, în reflexie existentială.
Tine de domeniul evidentei realitatea literară că poezia lui Ion Pachia-Tatomirescu, prea putin lirică, mai ales cea din ultimul deceniu si jumătate, nu este hormonală, ci vădit livrescă. Dar rămâne o poezie de înaltă respiratie, de expresivitate indiscutabilă si virtuozitate stilistică greu de atins, scrisă de un autor prolific – în beletristică, dar si în aria stiintifică, academică, interdisciplinară.
I.P.-T. s-a consacrat si continuă să confirme că este, cu vigoare nedezmintită, o voce distinctă, floare rară, de colectie, unică în literatura română, încă de la primul său volum: Munte (1972), urmat de Crocodilul albastru (1975), Încântece (1979), Zoria (1980), Lilium breve (1981), Peregrinul în azur (1984), Verbul de mărgărint (1988), Dumnezeu între sălbatice roze (trisalmi, 1993), Haiku (volum trilingv, 1994) si multe altele.
Închei prin a reitera afirmatia – reconfortantă pentru noi toti – făcută de celebrul artist plastic Salvador Dali, pe la jumătatea anilor 60, mai exact în 1964, când l-a cunoscut pe marele om de teatru Radu Beligan: ,,Voi, românii, aveti o misiune sacră – de gardieni ai latinitătii, la răscrucea imperiilor moarte,,. Prin tot ceea ce creează, de o jumătate de secol, Ion Pachia-Tatomirescu demonstrează cu brio că si-a asumat această nobilă misiune - chit că s-ar putea să nici nu fi cunoscut sentinta-îndemn a strălucitului artist iberic. Mai mult decât atât, inima, mintea si duhul lui Pachia sunt permanent iluminate de fulgerul asertiunii ferme, aproape sinucigase, a Poetului nostru National, Mihai Eminescu: ,,Totul, totul trebuie dacizat!,,.
|
