Două milenii de la moarte-Ovidiu si cultura română
Se împlinesc două milenii de la moartea ultimului mare poet elegiac latin, Publius Ovidius Naso (43 î.H.-17 d.H.), cu legături strânse cu meleagurile noastre. Fin observator al psihologiei iubirii și moravurilor epocii sale, suspiciosul împărat Octavian August îl exilează la Tomis, unde scrie Tristele și Scrisori din Pont, opere care se adaugă celorlalte, Iubiri, Scrisorile eroinelor legendare, Arta iubirii, Remediile iubirii, Fastele, Metamorfozele, dar și scrieri de altă natură: Despre pești și pescuit, Despre cosmeticele de înfrumusețat.
Notorietatea si exilul său la Tomis au trezit interesul călătorilor străini prin țările române sau ale cronicarilor români. Enea Silvio Piccolomini (1405-1464), viitorul Papă Pius al II-lea, descrie, în Cosmografia sa (1501) regiunile locuite de români, atribuind, însă, greșit, preluând de la Ovidiu (Scrieri din Pont, elegia IX), descendența noastră din romanul Flaccus .
Un alt călător, Aubry de la Motraye (1674-1743), aflat în solda regelui Carol al XII-lea, scrie o Călătorie în Țările Române, efectuată între 1711 și 1714, în care observă, la fața locului, autenticitatea descrierii Dobrogei, făcută de Ovidiu: este adevărat că Ovidiu descrie țara și barbaria geților și sarmaților care locuiau în vecinitatea acestui râu în Elegiile sale și în Scrisorile sale pontice etc., dar el lasă peste tot să se înțeleagă că vestitul oraș Tomis, locul exilului său se găsea pe țărmurile din aceste părți ale Mării Negre, unde Dunărea, pe care el o numește Istrul, cum era numită de toți în vechime, își varsă apele. Acești geți si sarmați, cunoscuți soldați sub numele de moldoveni, munteni, tătari, cazaci, erau răspândiți pe malurile Dunării si ale Baristenului și se întindeau până dincolo de Tanais .
Este firesc ca numele unei celebrități literare să trezească și interesul localnicilor. În 1563, boierii moldoveni aveau prilejul de a audia prima evocare a poetului latin I. Sommer, ca și prin prezumtiva predare la Academia din Cotnari, a unor date ovidiene. Puteau oare înțelege boierii autohtoni dacă n-aveau minimum de cunoștinețe de cultură generală sau dacă nu manifestau interes pentru asemenea fenomene de cultură? Desigur că nu, iar crearea vestitei școli de la Cotnari, chiar dacă nu-i o inițiativă locală, dar creată și populată de umaniști recunoscuți și cu dragoste pentru beneficiarii ei, reali sau potențiali (Sommer care, se pare, își însușise chiar dialectul valah, remarcase în Elegiae XV și Vita Iacobi Despotae similitudini între limba noastră și cea latină), vine să satisfacă acest apetit. Însuși acest învățat, venit nu în chip de aventurier, avea să remarce că poporul pentru care optase era dornic foarte de noutăți și de schimbări(Elegiae XV) .
Ediții și chiar incunabule ovidiene prezente pe teritoriul nostru au fost studiate de specialiști în domeniul (Corneliu Dima-Drăgan, Dalila-Lucia Aramă, Dan Simonescu, Șt. Bezdechi, Ov. Drimba, Tudor Vianu, N. Lascu etc.).
În cultura română, primul care vehiculează numele lui Ovidiu este Miron Costin. În cărțile sale de propagandă externă (Cronica polonă (1677) și Poema polonă (1684) privind originea romană a limbii și poporului român, dar și în poemul filosofic Viața lumii (1673), numele și opera scriitorului latin sunt folosite alături de alți scriitori renumiți: Dion Casius, Piccolomini, Eutropius, Plutarh, Marțial, Plautus, Curtius, Bonfini, Topeltin etc.
* *
*
Folosind cu predilectie teme din mitologia greacă (pe care avea s-o cunoască în exilul său tomitan), Ovidiu a rămas, prin opera sa, alături de Homer, scriitorul antic care a influențat benefic cultura europeană timp de două milenii, fiind tradus și asimilat timpuriu și în cultura română.
În acest sens, Editura Cartea Românească, condusă de Marin Preda, ne-a pus la îndemână, în 1975, cu prilejul bimilenarului Ovidiu, o carte bibliofilă de mare interes și utilitate: Metamorfoze, cartea I, a poetului latin exilat la Tomis, tradus și prelucrat la 1808 de Scarlat Barbu Tâmpeanu. Prefața aparține lui N.Lascu, iar introducerea, textul stabilit, transcrierea și notele lui N.Vasilescu-Capsali (pasionat colecționar, în posesia căruia se afla manuscrisul, cunoscut și prin alte contribuții remarcabile în domeniul bibliofiliei) și lui Dan Rîpă Buicliu .
Date despre personalitatea traducătorului ne sunt oferite cu acribie, de cei doi editori, în documentata lor introducere. Logofătul Scarlat Barbu Tâmpeanu, cărturar poliglot, erudit și umanist este și autorul unei alte traduceri, Istoria arăpească (1808), a unei Geografii a Țării Românești, tipărite la București în 1840, și al unui interesant Curs de literatură (manuscris, din păcate, pierdut).
Începută în octombrie 1808, traducerea cărții I a marelui Ovidiu, a doua traducere cunoscută în literatura română, după cea a lui V.Aaron (1803), nu urmează textul ad-literam al originalului: Scarlat BarbuTâmpeanu tălmăcește în proză versiunea versificată a capodoperei poetului latin Ovidiu, primul poet cunoscut pe meleagurile noastre.
Operele lui Ovidiu au avut o circulație intensă în întregul ev mediu european, fiind sursă de inspirație pentru Dante și Boileau, Rubens sau Tizian. La noi, Ovidiu e cunoscut din timpul cronicarilor Miron și Nicolae Costin, care traduce în proză câteva versuri în Carte pentru descălecatul dintâi a Țerei Moldovei și neamului moldovenesc. Al doilea dintre fiii cronicarului Miron Costin, Nicolae Costin preia pasaje din Metamorfozele lui Ovidiu , pe lângă alte izvoare antice sau medievale, dovedindu-și erudiția. Tălmăcirea lui Tâmpeanu, deși numai a primei cărți din cele 15 câte conține întreaga lucrare, se detașează atât prin vechime, cât și prin faptul că se constituie într-un monument de limbă literară.
Tâmpeanu depășește condiția unui simplu traducător. După cum afirmă cei doi editori, pe el îl frâmântă idei, cărora caută să dea un răspuns, șieși și altora, deopotrivă . Fiecare povestire mitologică, intitulată, după obiceiul pământului, basne, cuprinde pricina, apoi istorisirea ei pe larg și se încheie, ca și traducerea lui Aaron, după model medieval, cu câte un tâlc, menit să arate, pentru fiecare legendă, semnificația sa etică, în acest fel scopul educativ al poetului fiind edificator. Tâlcul este, așadar, creația traducătorului și semnificația etică este văzută deseori prin prisma realităților românești. Așa, de exemplu, basnul al șaselea (căci Tâmpeanu face chiar o numărătoare a lor) în care istorisește metamorfoza lui Licaon în lup, este o foarte bună povățuire, care învață pe împărați și pe domni să nu facă nimic până nu va cerceta bine . Zeus voind să-i pedepsească pe cei răi, procedând democratic, cheamă nu numai pe cei mari, ci și pe cei mici zei, vrând să ne arate cu aceasta, că domnii nu se cuvine să se sfătuiască numai cu boierii cei mari, ci și cu cei mai mici oameni, care vor fi buni și înțelepți, ca să aibă loc la sfaturile domnilor . După exemplul zeului care a coborât din cer pe pământ spre a vedea realitatea, stăpânitorul, după cum socotesc, nu trebuie să crează câte aude, ci să vază lucrurile cu însuși ochii lui, iar nu cu ochii slugilor lui... să nu primească pârăciunile și clevetirile care au pierdut o sumă de oameni nevinovați. Trebuie, zic, să fie însuși martor lucrurilor mai înainte de a se face judecător . Răutatea, lăcomia sălbatică care transformă pe unii oameni în fiare pentru semenii lor sunt stigmatizate: nu este alt lucru mai rău la om decât când uită cine este: din basnul acesta a izvorât cuvântul ce se zice: homo, homini, lupus . Expresia, ajunsă celebră, folosită pentru prima dată de poetul latin Plaut, acum 2000 de ani și apoi de Bacon, Hobbes, Balzac, referirile la diverși autori, precum și documentatele comentarii etice, lasă să se întrevadă erudiția și formația sa.
Punerera în circulație universală a acestui text inedit, transcrierea lui într-o dublă redacție (textul chirilic cu transcrierea lui fonetică), excelenta prezentare grafică fac din această ediție o lucrare monumentală, bibliofilă, un adevărat act de cultură.
* *
*
El însuși un exilat, Vintilă Horia (1915-1992) a transfigurat destinul lui Ovidiu într-un roman de mare succes, Dumnezeu s-a născut în exil , scris în 1960, în limba franceză. A fost distins cu Premiul Goncourt dar, la reacția extremiștilor români de stânga (concetățenii săi!?) din exil și a presei comuniste franceze, Vintilă Horia este nevoit să refuze onorantul premiu. Ipoteza scriitorului român este că Ovidiu a fost izgonit la Tomis pentru că făcuse parte dintr-o sectă ezoterică interzisă în Imperiul Roman. Ovidiu lui Vintilă Horia poartă povara însingurării, al depărtării de locurile natale, exotice, în comparație cu vitregia meleagurilor dobrogene (cum o atestă însuși poetul în Tristele), stare sufletească care-i prilejuiește găsirea lui Dumnezeu.
* *
*
După traducerile si implicit studierea creației ovidiene, începând cu Vasile Aaron, Scarlat Barbu Tîmpeanu, I. Barac, T. Naum, Maria Valeria Petrescu, Virgil Popescu, I. Florescu, David Popescu etc., mai aproape de zilele noastre, Marin Sorescu alcătuiește o Bibliotecă de poezie românească , de dragul limbii române, care și-a găsit în vers cea mai nobilă cutie de rezonanță . Buchetul poetic format din medalioane critice și antologii, o concepea în două volume: de la începuturi până la 1900 și de aici până la ... unde voi ajunge .
Primul scriitor comentat și antologat de autorul Liliecilor este Ovidiu. Ce legătură are Ovidiu cu solul românesc? se întreabă Marin Sorescu chiar la începutul studiului său, și-și răspunde: Are! Tocmai solul. Venind e drept că nu de bunăvoie pe pământ românesc, s-a și făcut român... Încetul cu încetul . Marin Sorescu, în postura de critic și istoric literar, explică motivul începerii antologiei sale cu Ovidiu în stilul său caracteristic: A fost Ovidiu un poet român? Sigur că n-avea cum să fie român, dar roman tot a fost. Ce mi-e roman ce mi-e român, îți vine să zici. Chestie de o vocală: de a când deschisă, când întunecată, friguroasă, cu căciulă. Pe țărmul nostru Ovidiu a purtat căciulă. Aici a cunoscut exilul și tristețea țărmului mării neospitaliere .
Observând o meteahnă românească, de a minimaliza valorile, Marin Sorescu scrie că Ovidiu a avut un statut aparte, l-a impus străinătatea, Tomisul l-a înfiat și-i odihnește cenușa , poet blestemat, om de răscruce (s-a născut înainte de Iisus și va muri după Mântuitor), Ovidiu îmbibat ca un ca un burete de cultura clasică , este totodată, și modern. Sorescu distinge două etape ale biografiei sale: una până la relegarea la Tomis, în anul 9 d. H., când era un cetățean normal, e drept, dinspre elita romană, căsătorit de trei ani, fără copii, semne particulare poet . Era, scrie Sorescu mai departe, om de lume și poet profesionist . În loc de neologismul dur exilare, Sorescu folosește termenul relegare, mai apropiat vocabularului poetic. Învinuit de stricarea moravurilor, Ovidiu se releagă la Tomis, unde îl surprinde contrastul dintre Roma petrecăreață și Tomisul cufundat în griji, cu năvălirile astea barbare mai noi. Clima este potrivnică. Fără prieteni, fără iubite, fără orizont și...înaintând în vârstă .
Un fapt mai puțin cunoscut consemnează, pentru posteritate, Marin Sorescu: regizorul italian Giuseppe de Sanctis voia să realizeze, prin anii 1970, un film despre Ovidiu. Scenariul?! Marin Sorescu, deci o coproducție italo-română. Nu s-a realizat acest film din cauza românilor care i-au dus cu vorba pe italieni.
După o inedită si surprinzătoare definiție a poeziei (Poezia văzută ca o enciclopedie a civilizației. Versurile sunt ca niște ciocănele de țimbal care ating cutare sau cutare nume propriu, ce înfioară sensibilitatea prin rezonanța profundă pe care o au deja în sufletul nostru) , Marin Sorescu trece la o succintă analiză a creației ovidiene, constatând o ușurință extraordinară a versificației, creație cu un temei artistic adevărat, o descrescență lirică a prozei, în care se regăsește plenar exprimarea orgolioasă a poetului care stie că îsi construieste un monument .
În studiul dedicat celor cinci poezii ale lui Vasile Cârlova sub titlul Poetul călare, la ediția bibliofilă Ruinurile Târgovistii , îngrijită de Sorescu, sau în prefețele celor două cărți de Scrieri de Mihai Viteazul si Tudor Vladimirescu îl mai regăsim astfel pe Sorescu tratându-si confrații cu atâta săgalnicie si pretuire nedisimulată.
Încheierea micului său studiu despre Ovidiu poartă amprenta inconfundabilă a genialului Marin Sorescu:
Dacă de la Roma «ne tragem» - să nu-l lăsăm la o parte pe romanul poet, care a venit să se tragă primul primul în tristetea noastră.
Ovidiu si-a găsit un ecou binemeritat si benefic în cultura română.
|
Tudor Nedelcea 5/28/2017 |
Contact: |
|
|
