Scrisoare pastorală
,,Nu am om!” Bolnavul de la scăldătoarea Siloamului astepta de 38 de ani pe cineva să-l ajute să intre cel dintâi în apă. Nu mai avea părinti, fratii, – dacă-i avusese –, erau căsătoriti, la casele lor, cu grijile si cu problemele lor, prietenii dispăruseră. Cu mai multe duminici în urmă întâlnisem un alt om paralizat, care a fost adus pe targă de patru oameni, fie că erau rude, fie că prieteni. Aceia se zbat pentru cel bolnav, trec peste toate considerentele, urcă pe acoperisul casei cu bolnavul pe targă, desfac acoperisul si coboară targa în fata Mântuitorului, care se afla la masă. Osteneala si curajul lor a fost răsplătit prin împlinirea cererii, respectiv vindecarea slăbănogului. În cazul de fată, avem o altă situatie. Bolnavul de fată e singur, nu are pe nimeni apropiat. Zăcea culcat pe păturica lui, era călcat de picioarele celor ce se înghesuiau în jurul scăldătorii. Nimeni nu-l auzea, nimeni nu-l vedea, doar din când în când câte unul îi arunca o coajă de pâine sau niste resturi de mâncare. Le era milă de el, dar în primul rând se luptau pentru propriul lor interes, pentru interesul celor apropiati lor. Bolnavul nu mai era aproapele nimănui. Desi era în mijlocul multimii, călcat în picioare, asurzit de zarvă, era mai singur decât oricine. Într-o astfel de situatie, cei mai multi ar ceda. Ar cădea în disperare, ar ajunge până la sinucidere, considerând că doar asta mai este singura sansă. Bolnavul de fată nu cade în disperare. Bolnavul nostru speră că mai este si pentru el o rază de sperantă. Îi lipsea însă ,,omul”, care să-l arunce în scăldătoare. Atât. Solutia exista, era la câtiva metri, dar îi lipseau doar mijloacele, omul, ajutorul, care să facă ceea ce starea sănătătii lui nu-i permitea. Boala lui era un accident în viata lui, chiar dacă îi luase 38 de ani. Viata mergea înainte! Poate avea si planuri de viitor, pe care spera să le pună în aplicare după vindecarea care trebuia să vină mai devreme sau mai târziu.
Două aspecte mi se par esentiale în acest caz extraordinar. În primul rând, starea de singurătate a acestui om. În loc de a fi cutitul care-i taie aripile, ducându-l până la disperare, la nimicire, ea devine creuzetul în care se plămădeste o vointă de fier, în fata căreia nimeni si nimic nu poate rămâne împotrivă. În contextul acestei singurătăti, odrăsleste speranta, care alimentează această vointă. Ea poate depăsi limitele vietii pământesti si înflăcărează omul, ajutându-l să se înalte si să treacă chiar pragul dintre viată si moarte. Se întâmplă, însă, ca în cazul de fată, ca vointa să fie ,,voinic tânăr”, iar trupul ,,cal bătrân”, adică neputincios, bolnăvicios. Atunci se simte mai mult ca oricând nevoia ,,de om”, de ajutor, de aproapele, de semen. Când acesta nu se găseste printre oamenii din jur, iată că Omul nu întârzie să vină. El este Însusi Dumnezeu, Care întinde mână de ajutor si crucea nu mai este atât de grea, încât ne putem ridica si putem să mergem mai departe pe drumul vietii.
Din păcate, în vremea noastră, tot mai multi suntem în situatia bolnavului din Evanghelie: bolnavi si singuri. Suntem atinsi de bolile veacului acesta, suntem singuri, tot mai singuri, într-o lume tot mai indiferentă la nevoile si suferintele celuilalt. Suntem singuri, când suntem copii, fiindcă părintii ne sunt plecati la muncă în străinătate, iar pe noi ne-au lăsat în grija unor rude; suntem singuri când suntem tineri, fiindcă miile de ,,prieteni” de pe facebooc sunt doar un bulgăre de gheată. Căutăm o inimă caldă si iubitoare, un om care să ne înteleagă, pe umărul căruia să ne sprijinim la bucurie si la necaz, cu care să scrutăm viitorul, cu care să vorbim multe si de toate, dar nu găsim. Toti sunt absorbiti de mesaje, de clipuri si filmulete, de e-mail-uri, de jocuri pe computer. Până si la masă unii butonează pe telefon să găsească nu stiu ce si nu stiu de la cine, dar nu văd si nu au timp să vorbească cu cel de alături! Suntem singuri la maturitate, fiindcă multimea de griji si de ocupatii ne creează stare de stres, de epuizare. Acasă nu avem timp să discutăm cu sotul/sotia, fiindcă ne asteaptă televizorul, calculatorul, internetul. Ne cufundăm într-o lume iluzorie si uităm de propria noastră viată. Nu ne mai interesează ce probleme, ce necazuri si ce suferinte are cel din familia noastră; nu observăm că a ajuns copilul la vârsta scolară, la vârsta de căsătorie, că noi însine am îmbătrânit! Am întâlnit familii în care sotul era despărtit de sotie în fapt de 20-30 de ani, desi trăiau sub acelasi acoperis si mâncau la aceeasi masă! Fiecare se socotea victimă, fiecare îsi avea viata lui personală, dar fiecare dădea cam acelasi răspuns: ,,Dacă zic că sunt căsătorit, as minti; dacă as zice că sunt despărtit, iarăsi as minti!” Suntem singuri la bătrânete, fie că nu am avut copii, familii, fie că familiile ni s-au risipit, fie că suntem bolnavi, fie neputinciosi. Ne uităm îndelung pe drum, poate-poate ne-o bate si nouă cineva la poartă să ne întrebe de sănătate, de nevoi si de suferinte, dar zilele si anii trec si nimeni nu-si mai aminteste de noi. Suntem singuri când suntem bolnavi si fiecare din cei din jur îsi vede de treaba lui. Suntem singuri când suntem săraci, fiindcă nu ne ia nimeni în serios. Suntem singuri când suntem bogati si puternici, fiindcă toti cei din jur nu urmăresc de la noi decât propriile interese, iar vorbele lor dulci si respectuoase nu sunt decât linguseli si purtări de cameleon. Suntem singuri ca tară si ca popor într-o lume hămesită, înrăită, încrâncenată într-un război complex, în care grija pentru om si pentru conservarea identitătii nationale este pe ultimul loc.
A asteptat bolnavul din Evanghelie 38 de ani vindecarea. Este enorm de mult pentru un om, este putin pentru istoria unui popor. Bolnavul acela nu si-a pierdut speranta si-n singurătate si suferintă si-a călit vointa cu o putere interioară, care L-a impresionat si pe Dumnezeu si L-a făcut să vină la el si să-i întindă mână tămăduitoare. Suferinta a devenit scara care l-a ridicat pe om până la Dumnezeu, care L-a coborât pe Dumnezeu până la om. Nu ne spune Evanghelia că bolnavul acela se ruga în nenorocirea lui, dar aceasta este de la sine înteles, fiindcă, fără rugăciune, speranta lui ar fi fost ca floarea neudată.
Coboară, Doamne, iarăsi printre noi si vei găsi multi altii asemenea paralizatului din Evanghelie, care ,,nu au Om”, care să-i ajute să-si vindece sufletul si trupul, care sunt singuri si uitati de lume, care sunt în suferintă si deznădejde, care Te asteaptă ca pe singura lor izbăvire. Avem nevoie de Tine mai mult ca oricând, ca indivizi si ca popoare; răul îsi bate joc de creatia Ta, de lumea Ta, a îmbolnăvit-o de nedumnezeire, a făcut-o asemenea Sodomei si Gomorei. Se ucid fratii între ei; ucid părintii pe copii si copiii pe părinti; ne urâm si ne invidiem, ne este sufletul bolnav de necredintă, avem atâta nevoie de Tine! Vino, Doamne, vino mai curând!
*
Sfaturi părintesti. Din cartea Părintelui Arsenie Boca, Cărarea Împărătiei, mai spicuim: ,
,,JUDECATA PARTICULARĂ A SUFLETULUI. După vederea iadului, sufletul se întoarce pentru a treia oară să se închine Domnului. Acum e lămurit. A văzut binele si răul. Acum nu mai vorbeste, ca pe pământ, că nu este Rai si Iad. Acum nu mai zice, ca hotul fără minte: ,,Nu cred că este temnită!” Si fiindcă nu crezi, urmează că nu există? Dar dacă există, ce te faci ? Dacă crezi că este iad si - să zicem, prin absurd, că nu este - n-ai pierdut nimic. Dar dacă este ? Te-ai pierdut pe tine însuti, ai pierdut totul!
Iată de ce ne spun Părintii nouă pământenilor, că de aceea ne târguim noi cu credinta, fiindcă n-am văzut nici Raiul, nici Iadul. Parcă pricepem întrucâtva râvna propovăduirii lui Pavel Apostolul, care a fost răpit în Rai, cu asta avea evidenta absolută a împărătiei spiritului, de care era mai sigur decât de toată existenta celor văzute; acesta era zorul unei nemaiîntâlnite apostolii.
În împărătia nevăzută a duhurilor, la a patruzecea zi pămân¬teană, are loc o mare hotărâre asupra sufletului, care s-a lămurit în asa de scurtă vreme, cât nu se lămurise în zeci de ani de zile de viată pământeană.
Biserica pe pământ se roagă lui Dumnezeu a treia oară, pentru sufletul care-si asteaptă judecata împăratului lumii. Stăpânul vietii are în mână cheile mortii si ale iadului. Deci, dacă sufletul, în viata pământeană, a fost ostas bun al împăratului Hristos, intră în obstea sfintilor, a îngerilor buni, bucurându-se de toate ostenelile si suferinte¬le ce le-a îndurat bucuros pentru Hristos pe pământ. Dacă, însă n-a trăit pentru Hristos, ci pentru sine si pentru toate amăgirile lumii acesteia, petrecerea lui va fi cu diavolii, în ,,locul” de muncă.
Deci, judecata particulară, adică a fiecărui suflet îndeosebi, iese a patruzecea zi de la mutarea sufletului din cortul lui de lut. Hotărârea pe care o dă Dumnezeu asupra sufletului de-a petrece în împărătia luminii, sau a se osândi în împărătia chinurilor, e o hotărâre provizorie si tine până la judecata cea de obste, judecata de pe urmă. Aceea e definitivă si rară de sfârsit”.
*
Amintiri din vremea Patriarhului Justinian. Anul acesta(2017) a fost dedicat de către Patriarhia Română comemorării regretatului Patriarh Justinian Marina, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la moartea lui.
L-am cunoscut pe Patriarhul Justinian în vremea studentiei(1974-1977), când venea adesea la Institutul Teologic din Bucuresti, la diferite ocazii, precum festivitătile de la 30 ianuarie (patronii institutului) sau însotind pe unii ierarhi străini, care veneau în vizită la institut.
Întotdeauna te impresiona simplitatea patriarhului. Semăna cu un alt ierarh, care venea de mai multe ori pe an la seminarul din Craiova, episcopul Iosif Gafton de la Vâlcea. Aceeasi figură uscătivă de ascet, de sfânt bizantin, desprins din icoană. Vorbea calm, sfătos, părinteste, nu ridica glasul. Descifrai în fizionomia sa un om al rugăciunii, al grijilor, al frământărilor, un om ancorat în miezul vremii sale.
Patriarhul Justinian este foarte contestat în anii postrevolutionari si caracterizat de unii gazetari si formatori de opinie drept ,,patriarhul rosu”, pe motiv că a pactizat cu puterea politică din vremea sa, că nu s-a opus instaurării comunismului, că nu a apărat pe preotii întemnitati, că nu s-a opus epurării călugărilor din mânăstiri si multe alte ,,păcate” de genul acesta. Parcă patriarhul Justinian ar fi condus o armată numeroasă, supradotată, cu care ar fi trebuit să lupte în transee, să schimbe cursul istoric al tării. Sunt afirmatii pe care le fac oamenii străini de realitătile prin care a trecut tara în anii postbelici, străini de viata Bisericii în general si a clerului în special din acele vremuri.
S-a scris si se va scrie mult pro si contra patriarhului Justinian. Îmi fac o datorie de constiintă să conturez câteva aspecte ale vremii în care acest ierarh, numit, pe drept cuvânt, providential, a reusit să stea la cârma Corăbiei lui Hristos si s-o conducă printre multe stânci si capcane, fără s-o scufunde.
În primul rând, ca să analizezi personalitatea patriarhului Justinian si a epocii sale, trebuie să stii că unul dintre obiectivele principale ale politicii de stat din acea vreme era disparitia Bisericii si a ,,conceptiilor mistico-religioase”. Populatia trebuia să-si ,,spele” creierii de tot ceea ce însemna gândire religioasă, să-si însusească ,,învătăturile” marxist-leniniste, respectiv conceptia materialismului istoric si dialectic. Clerul trebuia eliminat cât mai repede din viata societătii, iar bisericile si mânăstirile transformate în muzee, magazii, depozite, săli de spectacol sau chiar grajduri, după model sovietic. Alături de burghezo-mosierime, Biserica era principalul adversar al comunismului pe plan intern, în timp ce pe plan extern inamic redutabil era capitalismul. Într-un tratat de Istoria filozofiei, publicat prin 1953, chiar în prefată, se spunea, negru pe alb, că adevăr este ceea ce stabileste militia că este adevăr. Clar, nu? În virtutea unei asemenea conceptii se construiau relatiile dintre stat si Biserică, iar Patriarhul Justinian era, permanent, între ciocan si nicovală.
a. Ierarhii din vremea patriarhului Justinian erau adesea umiliti, persecutati, fortati să ia decizii peste vointa lor, iar dacă se opuneau, erau eliminati fizic, fortati să demisioneze, dislocati. Numeroase scrieri din vremea noastră vorbesc despre morti dubioase, suspecte, de ierarhi din perioada postbelică. Atâta vreme cât puterea politică era cea care aproba alegerile de ierarhi, erau numeroase situatiile când ea îsi impunea protejatii săi în scaunele eparhiale, oameni siguri, gata să execute orbeste ordinele stăpânirii. Arhim. Caliopie Georgescu, exarhul mânăstirilor din Oltenia, îmi povestea că îsi manifestase nemultumirea fată de Mitropolitul Firmilian al Olteniei, fiindcă acesta luase o hotărâre arbitrară, care nu-i făcea cinste, într-o împrejurare oarecare. Mitropolitul i-a răspuns: ,,- Mă, Caliopie, mă, sunt si eu pus tot mai des în situatia de a face asa!” Si mitropolitul s-a plecat cu fruntea până aproape la pământ. Si, totusi, au fost cazuri, când acelasi mitropolit nu s-a mai plecat si, în ciuda unor riscuri mari, a luat atitudine. Astfel, la sfintirea unei biserici dintr-un sat, primarul de acolo a interzis festivitatea. Mitropolitul a spus în auzul tuturor: ,,- Domnule primar, în calitate de membru al Marii Adunări Nationale, îti cer să respecti Constitutia si să nu îngrădesti desfăsurarea unui act de cult! Vei răspunde în fata autoritătilor!” La o asemenea replică, primarul s-a retras intimidat, împreună cu militienii care-l însoteau si sfintirea bisericii a avut loc.
b. Preotii au fost terorizati de regimul comunist în curs de instaurare. Cel care parcurge revista ,,Mitropolia Olteniei”, spre exemplu, din perioada 1948-1968, va fi uimit de paginile pline de nume de preoti si cântăreti bisericesti dislocati, caterisiti, transferati, reprimiti, pensionati, posturi vacante, puneri în retragere, puneri în disponibilitate, pedepse disciplinare, mustrări, disponibilizări, suspendări etc. Toate acestea dovedeau o instabilitate si o nesigurantă permanentă a clerului. Aceasta nu venea numai din partea autoritătilor bisericesti, ci si din partea celor politice. Preotul Sfetcu Gheorghe de la Malovăt îmi relata: ,,Seara mă culcam cu preoteasa în ieslea vacii. Punea tata paie pe noi! Dimineata, când se crăpa de ziuă, mă uitam atent peste gard să văd cine trece pe drum si, dacă era om de încredere, întrebam: - Pe care l-a mai luat azi-noapte, mă?” Masina neagră a securitătii umbla noaptea prin sate si aresta preoti si civili. Multi preoti au fost condamnati la ani grei de puscărie, pentru că au fost pârâti că au făcut anumite afirmatii interpretabile, că nu prezentau suficientă garantie pentru autorităti etc. Preotul Ilie Izverceanu de la Cernavârf si Preotul Victor Doman de la Izverna au făcut peste 17 ani închisoare. Preotul Buzatu de la Magheru, tată a sapte copii, a făcut ani grei de închisoare. La fel Preotul Profesor Dumitru Visan din Tr. Severin, profesor la Liceul ,,Traian”, traducătorul cărtii Urmarea lui Hristos a lui Giovani Papini; Preotul Sfetcu Pantelie de la Bobaita a stat 20 de ani ascuns în munti, cioban la diferite stâne, până condamnarea lui a intrat în prescriptie. Povestea după aceea că adesea venea noaptea pe furis, se apropia de casă si, la lumina lămpii, pe fereastră, vedea amploiatii stăpânirii terorizându-i sotia si copiii. Au fost hărtuiti, iar în unele cazuri au făcut puscărie perioade mai scurte Preotul Dumitru Păunescu de la Bâlvănesti, Preotul Nae Ionescu de la Balotesti, Preotul Bogdan de la Halânga, preotul Constantin Inescu de la Valea Boierească, Preotul Tesilă de la Crăguiesti, Preotul Focsan de la Ciovârnăsani, Preotul Duralia de la Sovarna, Cântăretul Repecea Haralambie de la Izverna, ca să amintim doar pe cei din zona noastră. Într-o noapte, când masina securitătii a mers în Gornenti să-l ridice pe Preotul Petre Mogosanu, locuitorii satului au iesit toti ca unu, au blocat drumul si au cerut eliberarea preotului. Cu toată insistenta securistilor, nu au putut să-l ia(Va urma).
*
File de jurnal – 31 dec. 1981. ,,Ultimele ore ale anului 1981. Un an bunicel trece, un altul plin de sperante, dar sărac în certitudini, se face prezent la usă, asteptând să intre. Obiceiuri, traditii si altele asemenea de Revelion au fost si vor fi multe în diferite părti ale lumii. În casa noastră a fost întotdeauna, cu exceptia câtorva ani, destul de simplu. În ultimii ani a fost aparatul de radio si televizorul, care ne-au umplut noaptea aceasta renumită si miraculoasă(…). Am asteptat Anul Nou în liniste, în cămăruta mea, singur, cu gândul în viitor si amintirile-n trecut. De data aceasta, multumesc lui Dumnezeu, că a fost un an în care mi-au fost sănătosi părintii si toti cei dragi, n-am pierdut nici unul din cei apropiati, am avut o sănătate relativă, am alergat dintr-o zi în alta, asteptând să mi se dezvăluie necunoscutul. Am umblat câteva mii de kilometri prin lume, tipărituri destul de putine am avut(…). Doamne si cât as mai avea de lucru! Simt că sunt coplesit de greutatea proiectelor care mă presează si nu am decât două mâini si doi ochi cu vederea slăbită. Noptile le-am făcut, în majoritatea lor, zile. Cred că asa va trece si viata, tot într-o avalansă de sperante, idealuri, deziluzii si regrete. Asta-i situatia, domʹle!
De-ar da Dumnezeu să fie pace, pâine si hârtie în anii care vin, ar fi bine. Apă si cerneală om găsi noi!
Am fost azi în oras. Am văzut Orăselul Copiilor. Seamănă cu o babă machiată; sau poate că nu mai sunt eu copil, nu mai este orăselul si pentru mine. Când l-am văzut prima dată, era ceva miraculos. Venisem cu tăticu la unchiu-meu Mihai, să petrecem revelionul. M-am dus în orăselul copiilor. Era multă zăpadă, multe chioscuri, porti, multe porti de cetate si palate, multe jucării si bomboane, multe machete, zugrăveli scene din povesti si multi-multi copii. Acum e cald, nu la blocuri si în casele fără lemne, ci în atmosferă. Zăpada a mai rămas doar ici-acolo câte un petic. Se anuntă ploi, căldură si descărcări electrice. Crăciunul si Anul Nou nu mai au nici un farmec. Natura parcă este ea însăsi ofensată si de aceea îsi retrage gratiile. Prin vitrinele cofetăriilor sunt multe cutii goale de bomboane si pămătufuri de vată, pe ici-colo câte un Mos Crăciun(pardon, Mos Gerilă!)îngrijorat că l-au lăsat fără tichet de alimente, fiindcă, vezi dumneata, nu este angajat permanent si nici nu lucrează de fapt într-o unitate socialistă. Si au dreptate tovarăsii! Pe străzi sunt cozi, cozi impresionante, la pâine, la carne, la zahăr, la ulei, la chibrituri, la bunăstare!
Ajută, Doamne, tuturor celor obiditi si fericiti, tuturor prietenilor si dusmanilor, tuturor binefăcătorilor si răufăcătorilor nostri, tuturor celor ce cred si celor ce nu cred în Tine, ajută si familiei mele, enoriasilor mei, ajută-mi si mie! Spre Tine se îndreaptă sperantele noastre, căci Tu esti limanul sperantei si bucuria împlinirii. Fă ca-n lume să fie pace, pâine si bucurie! Lumina Ta să lumineze întunericul necredintei, al urii si al prostiei. Să fie mai multă iubire între oameni si popoare, să fie oamenii oameni pentru oameni, ci nu lupi. Ajută, Doamne, tuturora si fiecăruia în parte să nu-l muste sarpele ce l-a muscat pe Iuda. Fă, Doamne, să fie cât mai putine jertfe si victime pentru pâine, cât mai putină grijă pentru ziua de mâine, cât mai multă încredere, sigurantă, dragoste si nădejde. Fă, Doamne, să curgă vinu-n teascuri, iar săracul să nu-l bea numai în grijanie. Fă, Doamne, să ardă toate tichetele si cartelele de alimente din lume, să nu mai moară nimeni de foame, de boală si de urgii de tot felul. Doar prostii, hapsânii, trădătorii de frate si de tară, hotii, afaceristii, escrocii, lasii, fanfaronii să se ducă în pustiile Saharei, în frigurile Siberiei si în tartarul gheenei, pregătit de Tine celor ce nu Te vor! Rămână aici, pe pământ, între noi si cei dintotdeauna, belsugul, pacea, fericirea, iubirea si cântecul, credinta si nădejdea, Doamne! Revarsă din plinătatea bunătătii Tale si peste noi, că prea ne-am sălbăticit! Simtim nevoia de Tine mai mult decât oricând, desi nu vrem s-o recunoastem. Te asteptăm, Doamne, cu usile zăvorâte, pentru ca să nu stie vecinii că suntem acasă si că primim străini! Nu Te mai recunoastem, Doamne, si-ai devenit străin pentru desertul nostru. Tu esti ploaia pe care o asteptăm să ne astupe crăpăturile, să ne stâmpere setea, să ne redea speranta de viată! Am îmbătrânit, Doamne, înainte de vreme! Tu, Cel care-Ti măsori zilele cu vesnicia, redă-ne, Doamne, bucuria de-a trăi! Fă, Doamne, ca si eu, ca toti cei ce încă mai suntem tineri, în prag de An Nou, să avem mai mulă nădejde în viitor, decât bunică-meu aflat la 83 de ani!
Dar, Doamne, noi n-am venit pe lume, fiindcă Te-am rugat sau Te-am obligat să ne lasi, am venit fiindcă Tu însuti ne-ai adus! Lăsăm în voia Măriei Tale destinul fiintei noastre si nu încercăm, fiindcă nici n-am putea altfel, să schimbăm noi voia Ta! Fă, Doamne, însă, atâta cât trăim, să fim sănătosi, să fim întelepti, să păsim pe drumul vietii si-al mântuirii, să avem pâine pe masă! Pe acestea să ni le dai nouă din belsug, iar de celelalte să Te îngrijesti Tu, c-asa e când esti Tată, zice-o vorbă din bătrâni!
Amin si voia Ta să fie!”
*
Zâmbete. ☺Strigături românesti: ,,Eu la joc, mândra la joc,/Mălaiul de joi pe foc./ Bate mâta cu vătraiul,/ Că de ce n-a scos mălaiul!”☺Am muierea jucăusă,/Gunoiul stă după usă!/Punem boii la tânjală,/Să scoatem guniu-afară”/☺Cineva sună la usă, iar bărbatul deschide. Moartea în fata lui îi spune: ,,- Am venit după viata ta!” Bărbatul se întoarce si-o strigă pe nevastă-sa: ,,- Viata mea! Pe tine te caută!” ☺ ,,- Bulă, câte porunci există?” ,,- Zece, domnule profesor!” ,,- Si ce se întâmplă, dacă nu respecti una dintre ele?” ,,- Rămân nouă...!” ☺,,- Cum se înmultesc prostii?” ,,-Îngrijorător!” ☺Doctorul vrea să afle antecedentele medicale. ,,- Bulă, tatăl tău a murit de moarte naturală?” ,,- Ah, nu. A fost tratat de un doctor!” ☺Stomatologul întreabă o pacientă: ,,- De când au început să vă cadă dintii?” ,,- Imediat după nuntă!” ☺ Cât ar fi de perfecte, computerele nu vor putea niciodată înlocui prostia umană.☺ În spatele fiecărei femei bosumflate stă un bărbat, care nu stie ce-a gresit!☺ Doar românii, la întrebarea: „- Ce faci?", răspund „- Nimic. Muncesc!" ☺O fetită sedea în mijlocul străzii. Vine un echipaj de politie. Ea întreabă: ,,- Domnule politist, cum ajung la spital?” ,,- E destul să stai acolo unde esti acum!”
*
Vârsta lui ,,De ce?” ☺,,- Tataie, vino la geam, să iesim în poză!” ,,- Ce poză, tataie?” ,,- Doamne-Doamne face poze cu bltul!” ,,- Nu, tataie, nu face poze! Afară plouă, fulgeră si tună!” ,,- Nuu, tataie, face poze!” ☺,,- Lasă, mă, caplă, coada jos! Se vede tot, caplă, se vede toot-tot! E rusine, caplă, e rusine! Te vede lumea si te faci de râs!”
*
. Sănătate, pace si bucurii să vă dea Dumnezeu!
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 5/28/2017 |
Contact: |
|
|
