Buna dimineata, copii!
Aseara, mi-am visat varul.
Treceam intr-o camera in care era el nu departe de usa, prin colt, numai ca el nu ma vedea, desi era ziua, desi venea lumina, care il imbraca bine, tocmai din fereastra, si el era mai batran, si mai batran, chiar, decat atunci cand era tanar, si liceean, si ii spuneam „Batranul”, la olimpiada, pentru ca se vedea dupa ce spune, dupa ce adancea, dar fara sa fie una, cu spunerea, cat a citit, cat a framantat, dar fara sa para sa il consume, desi era galben, culmea, era galben de invatat, ba chiar – il durea, din cand in cand, la ficat-
Si el statea acolo, langa fereastra, si avea parul alb, pe fata bronzata, un batran cu trasaturi de ceara – brazdate –
Si brusc, mi-am dat seama –
Ca el seamana atat de bine, de fapt,
Cu bunicul –
Parca era bunicul – inspector financiar – la trei varste odata – una a liceului, si facultatii, - si in viata lui de inspector premiant pana-n panzele albe, de bani, si finante – ba chiar, parca era bunicul si la varsta a patra – la 90 de ani, in sufragerie, cu parul lui alb, ca o floare de colt, care il imbraca bine, peste pulovarul mitos, de lana, galbuie, privind, rezimat de soba, prin fereastra – soarele care tot dadea sa creasca, pe franturile mele de poezie, recitate din depresie, in gand, de pe canapeaua pe care o avea in fata –
Si varul meu statea acolo, nu departe de usa, si vorbea, cu niste procurori, care nu se vedeau, sau nu erau de fata, desi nu avea niciun mijloc de comunicatie, sau vorbea despre niste procurori, dar cu cine vorbea el – nu stiu – sau vorbea singur - pentru ca in camera aceea, am intrat numai eu – nici nu m-am uitat ce era in ea, eu ma uitam doar la el, si eram mirat, cum nu mi-am dat seama pana acum, ca el, cu parul alb, cu fata brusc ceruita, spre masliniu, era aproape identic, chiar cu bunicul, cu Dinu,
Care nu avusese – decat parinti, o casa – 7 frati – parca – si tatal, care aducea banii, nu avusese nici macar servici. Si era doar geambas de cai. Si avea o minte brici.
Si bunicul – in toata fala lui – de student la drept – in capitala – cand venea acasa, tremura de frica intrebarilor strabunicului. Care nu avea scoala. Decat pe a limbii cailor. Si a vietii.
Ia sa-mi spui... si urma o problema incurcata. Incurcata, rau.
Ca i-o spunea, si bunicul nu stia cum sa o bage intr-o ecuatie. Nici in mai multe...Pur si simplu, ramanea cu mintea cascata.
Cum fac eu, acuma, Marine?... intreba tatal...
Socoteala?...
Si bunicul isi zdrobea creierii...
Asa mod de a pune problema, nu se intalnea la niciunul din marii profesori... Cei mai mari... la care luase, chiar, cu nota maxima, examene... Nici la Petala...nici la cei la care cea mai mare nota a stundetului, era 8... Nici la cei la care nota maxima era trecerea...
Si nu putea sa o rezolve...
Si strabunicul dadea din cap...Ce carte inveti tu, ma, acolo?
Si ii spunea, oral, rezolvarea... Cum l-a invatat pe el, matematica limbii...Si vietii...
Care era a dracu’ – de tot... De exacta...
Asta e tot.
O asemanare.
In vis, inca.
Se spune sa nu ai incredere in vise. Si sa nu le acorzi nicio importanta.
Dar – era pacat sa-mi vizes varul – si bunicul - si sa nu le dau, macar – pe lumina – un buna dimineata.
23 mai 2017
|
