Limba dacilor şi sufletul românesc sunt una
Se pare că până şi lecturile noastre urmează o logică a lor prin care ţin să ne convingă că acela şi nu altul este momentul de a le înţelege sensul.
După ce am citit Dacia preistorică a lui N. Densuşianu, care m-a făcut să-mi pun destule întrebări care până acum nici nu mi-ar fi atins crusta de inocenţă (cum să-i zic chiar ignoranţă?), scriitorul Ion N. Oprea, trecut şi el prin scrierile unor împătimiţi de istorie românească, scoate la Editura PIM din Iaşi câte-o carte prin care ne pune mereu alte întrebări (şi bine face!) în legătură cu eterna poveste legată de neamul care ne este rădăcină solară: Tracii, Dacii, limba lor, obiceiurile, credinţa în nemurirea sufletului, în tăria şi neclintirea credinţei întru dăinuire.
Istoricii, lingviştii, rătăciţii întru necredinţă, închinătorii la idoli păgâni, ateii dintotdeauna şi, mai cu seamă, cei iviţi din infernul roşu al urii omului faţă de om, au tot încercat să afunde în uitare, până la a anula definitiv, limba strămoşilor neamului românesc (dacă să-l extermine pe de-a-ntregul nu le-a reuşit!).
Autorităţi „corecte politic”de mai înainte de a se enunţa această blestemată, şi mincinoasă, şi arogantă sintagmă, s-au străduit să aducă (im)pertinente argumente cum că limba română este un amestec de graiuri preponderent romanice (de la Traian citire!) şi slave (de la slavo-cumanii-tătarii-bulgarii şi alţi avari …neştire!).
Suntem gata să le dăm crezare şi de astă dată dacă vin cu argumente credibile. Am mai făcut-o de-a lungul a două milenii aproape, de când a venit pe pământurile Daciei Sfântul acela cu crucea lui rămasă până astăzi răşchirată la trecerea peste calea ferată … Dar crezarea aceea ne-a devenit credinţă creştină întărită de un „Crede şi nu cerceta!” care nu avea nici o legătură cu minciuna omenească.
I-am crede şi pe lingviştii străini de neamul nostru care ne-au tot dat cum au vrut ei proporţiile „exacte” de graiuri în amalgamul care avea să devină limba română. Dar cum să nu ne mirăm că nici măcar 0,001% din cuvintele în care ne-am plămădit limba dorului nu există în „Tabelul lui Mendeleev” cel al elementelor sinonime cu aurul curat al limbii Dacilor Liberi!
Din două – una: ori Dacii nu comunicau între ei decât prin semne de surdo-muţi atunci când prelucrau aurul, argintul, bronzul şi alte metale rare din care făceau monede, podoabe şi puii de aur ai cloştilor stelare, ori erau atât de inteligenţi încât, cu fiecare venire a nepoftiţilor puşi pe furt şi jecmăneală, prima lor grijă era aceea de a le consemna acestora în dicţionare de cremene graiul, făcându-şi-l adaos la comorile proprii de cuvânt.
Când sărăntocul de Traian împăratul Romanilor a venit în Dacia lui Decebal după ceva de-ale gurii, presupunem că Dacii d’acilea (!) erau cu toţii cocoţaţi prin copacii din codrii-fraţi şi, imediat ce au prins de veste că le-au sosit „purtătorii de grai împărătesc”, au dat năvală să se înscrie la cursuri fără frecvenţă, la distanţă, la zi, la cum o mai fi (başca doctoratul!), semnând cu ŕcele de verde brad pe foi de plop-stejar-paltin-frasin, adeziunea la şuierul vântului prin stindardul cap de lup / trup de şarpe, şi întărind-o cu tăişul spadei scurte, cu lovitura de ghioagă, cu ascuţişul pietrei!
Din strigătul de groază al noilor veniţi, ei, Dacii, vor fi cules repejor şi cu infinită grijă, cuvintele cele mai vocale, le-au înmagazinat în lada de zestre a fondului principal lexical şi, ne mai având ce primi de la Romani, i-au cam făcut duios „o apă şi-un pământ” iar, pe cei mai iuţi de picior i-au înscris la jocurile olimpice la o cursă de viteză cu linia de sosire până hăt, peste Dunăre, cursă la care nepoftiţii musafiri s-au dovedit demni închinători (ploconitori) la Zeul Mercur…
La a doua venire pe pământul mănos al Daciei, invadatorii au adus mercenari hămesiţi de prin toate locurile pe unde mai trecuseră legiunile lor romane, un fel de „forţe internaţionale de menţinere a ordinii” din zilele noastre pacifiste foarte.
De data aceasta lupta pentru impunerea limbii latine întru fericirea naţiei dacice avea să fie acerbă. Cum noii veniţi n-aveau de pierdut decât lanţurile (a, nu, asta e din altă poveste!) şi, cum erau peste măsură de înfometaţi, când au dat de aurul lui Decebal prin nemernicia unui trădător (şi pe atunci erau astfel de lichele deşi nimeni nu se gândise să le facă vreun apel scris!), nu s-au mai dat duşi până nu au pus carele să facă drumuri care, toate, duceau la Roma … aurul de la Sarmisegetuza…
Au venit mai apoi rânduri-rânduri migratorii… Cu limba lor cu tot.
Dacii le-au asimilat-o repejor şi pe a acestora. Limba strămoşilor Daci se pare că încă de pe atunci nu era politically correctness şi că ei, stăpânii locului, trebuia să tacă doar în limba lor.
Şi uite-aşa, din împrumuturi … nerambursabile la banca mondială de graiuri, a luat naştere „graiul pâinii, limba vechilor cazanii” – Limba Română.
Dar oricât de mult s-au străduit purtătorii de alte „palabre” să modeleze, să întineze, să schilodească, graiul dacic după bezmeticia gândului lor, s-au împotmolit cu toţii în adâncul de înalt suflet românesc topit în Dorul-Dor.
Acolo şi-au pus Dacii la păstrare mierea de crâng a graiului lor sacru – DORUL ca miez fierbinte al limpezimii din Cuvântul din care a izvorât şi, continuă să se întoarcă la izvoarele dintâi, din nor, din tăcere, din lacrimă, din viers, Limba Română.
*
La aceeaşi editură, acelaşi Ion N. Oprea, a publicat în anii 2016; 2017, „Familia creştină. Taina sfântă a însoţirii” (Vol. I-II), o culegere de texte semnate de membrii cenaclului la distanţă „Prietenia”. Printre semnatari – Regina Maria (nu, n-a murit scrisul ei, doar verba ei se întâmplă să mai zboare adesea de pe la noi spre alte zări!), scriitori, profesori, preoţi, elevi, slujitori în felul lor cuvântului ca neasemuită comoară lăsată de Dumnezeu făpturii de lut, alcătuită după chipul şi asemănarea Sa.
Redau cuvintele rostite de Sf. Ioan Gură de Aur (de la prof. Gheorghe Clapa, Bârlad citire), privind unirea creştină: Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu însuşi.” Mi se par atât de vii, atât de curate, încât nu mă dumiresc deloc de ce în vremea noastră problema „arzătoare” a redefinirii noţiunii de familie îi preocupă într-atât pe parlamentarii lumii care vor fi încheiat desigur toate celelalte probleme care cutremură umanitatea! Şi cum să nu mă gândesc la nemernicia politică dintr-o ţară nordică, îmi pare, unde aud că se promovează în programa (pre)şcolară „orientarea” sexuală a copiilor, ca aceştia, în cunoştinţă de cauză (!?) să-şi aleagă de cum ajung la poziţia bipedă sexul pe care şi l-ar dori şi, respectiv, obligativitatea ca din limbajul adulţilor să dispară pronumele el sau ea, fiind înlocuite cu un surogat pronominal incert! N-ar trebui ca şi noi, Românii, să propunem ca primul vers din Imnul nostru Naţional să devină „chemare internaţională” la trezire: „Deşteaptă-te, incertule, din inocenţa ancestrală şi fă-te una cu neantul!” (că, parcă acel cu „Hai la lupta cea mare” nu mai e pe placul noilor robi internauţi!)
Înapoi la cartea mai sus pomenită! Ce aflăm noi din paginile sale: că nici Sf. Ioan cu aurul său din cuvânt, nici alţi sfinţi din cerul mult prea plin de sfinţi (de când cu mutarea în lumină a martirilor neamului românesc!), nu ne-au vestit ce-o fi cu dreptul minorităţilor sexuale de a-şi impune cumplita lor maladie drept „corectitudine” civică şi morală de care doar, „incorecţii” creştini expiraţi nu vor, păcătoşii, să ţină seama, aceştia continuând să aspire întru a deveni de-a pururi chip al lui Dumnezeu, cu viaţa pre moarte călcând…
Într-o altă carte apărută recent – „Să fii român” (Bucureşti, 2016) marele, inegalabilul artist Dan Puric, propune cititorilor de toate anotimpurile şi, cu precădere celor tineri, „să înveţe să-şi întoarcă din când în când privirea sufletească spre mormintele eroilor şi ale martirilor noştri, spre trecutul acestei ţări, atât de frământat de spaime dar mângâiat de Dumnezeu” până când se vor trezi că în faţa vieţii „vor fi o verticală de neînvins”.
Am reţinut întrebarea pe care un reporter i-a pus-o autorului cărţii privind şansa pe care ar mai avea-o poporul român de a-şi păstra sufletul neîntinat; iar conştiinţa asta de Om al lui Dumnezeu pre numele său Dan Puric, a răspuns:
„Nu, noi n-avem şanse, noi creştinii avem nădejde!” Pentru că, adaugă acesta, „Omul şi neamul sunt realităţi transcendente, adică sunt lipite de Dumnezeu.”
Ce sfinte sunt cărţile!
Dragi tineri români frumoşi la chip şi la trup incerţi, întoarceţi-vă sufletul spre această foarte „de folos zăbavă” care este „cetitul cărţilor”! Sigur veţi deprinde să gândiţi curat!
|
Paula Romanescu 5/22/2017 |
Contact: |
|
|
