Din volumul în pregătire „Eu la pătrat” (antologie de poeme în vers clasic)
Pântecul matern Amăgeşti cumplita viaţă Cu un vis de nemurire. După noapte, dimineaţă… După moarte, fericire? Mergi încet spre cimitirul Vieţilor de-odinioară Şi te-ntâmpină sictirul Unui croncănit de cioară. Tot ce-n jurul tău va naşte, Nu va înceta să moară, Învierile de Paşte Îţi fac viaţa mai uşoară. Ţi se interzice visul Şi te-ndrepţi către infern, Fericirea, paradisul Sunt în pântecul matern.
Pot să?... pot să respir ca peştele-n apă sau ca un vierme să cresc în pământ? sângele curge-n vene degeaba, sufletul meu e o pală de vânt. pot să şterg cu buretele totul sau să revendic iubirea ce-a fost? timpul trece şi trece degeaba, eu îmi zidesc prin credinţă un rost. pot să privesc din spate de pleoape sau să adorm şi cu ochii deschişi? inima-şi bate gura degeaba, suntem cu toţii tăcerii promişi.
Să fii poet să fii romantic şi să fii un martir, să fii apatic şi să fii în delir, să fii ruşinea încercată pe dos, să fii degeaba şi să fii cu folos. să fii pervers din exces de pudoare, să fii timid şi să dai din picioare, să fii creştin şi să-njuri dumnezeii, să fii dorinţa şi chinul femeii. să fii ascet şi să umbli prin lume, să fii sărac şi cu multe volume, să fii iubit şi să fii împotrivă, să fii frumos şi urât deopotrivă. să fii nebun şi să-ţi simţi nebunia, să fii damnat şi să speri veşnicia, să fii bolnav şi să vrei să te doară, să fii poet şi poeţii să moară.
Tu, Sfinte Laurenţiu Tu, Sfinte Laurenţiu, nu ai aceleaşi vine Ca ale mele braţe ce-au îndurat mânia, N-ai cunoscut Carpaţii, câmpiile Rovine Sau Marea mea cea Neagră ce scaldă România. Tu, Sfinte Laurenţiu, nu eşti un cheag de sânge La margini de imperii şi năvăliri barbare, N-ai cunoscut durerea românului ce plânge, Lovit de patru vânturi cuprinse de turbare. Tu, Sfinte Laurenţiu, nu vei afla vreodată De sora ta bătrână ce curge-n răsărituri, Dar vei cunoaşte dacul, cu faţa sa brăzdată Şi ochii săi albaştri, lipsiţi de licărituri. Vigor Mortis Şi pietre, aud pietre crăpând de jale seacă, Şi liniştea aşterne la tâmple promoroacă, Şi bântuie-o stihie prin colţurile nopţii, Şi morţii sunt cu viii şi viii sunt cu morţii. Şi câinii-şi muşcă limba şi limba li se-nnoadă, Sunt javre hămesite ce şuieră din coadă, Şi corbii se adună, având la îndemână Cadavre aburinde, căzute într-o rână. Şi sângele e negru şi sângele încheagă, Şi moartea-i viguroasă şi viaţa este bleagă, Şi viermii se îndoapă din leşuri putrezite, Şi porţi spre izbăvire ce straşnic sunt păzite. Vinerea Mare Un înţelept Cruce la piept N-am cum să scap Cruce la cap Zilele numeri Cruce pe umeri Mă laşi la vatră Cruce de piatră Primesc însemn Cruce de lemn Ultim suspin Cruce mă-nchin Din miez de nuc Crucea mi-o duc Spre creator Pe cruce mor
Vodă Caragea Moto: Pe nesimţiţi i-aş pune pe goană, As vrea de rele lumea s-o scap; Sunt suveranul fără coroană Şi fără tron, cu scaun la cap. ... Atâţia oameni n-au să ştie Cine a scris aceste rânduri: Un sclav ales de poezie Sau sclavul propriilor gânduri? Oare-am iubit? Am fost exemplul Ce trebuie urmat de mase? Sau am zidit, cu ură, templul Credinţelor primejdioase? Am fost perfect? Mai am defecte, Să mă condamne generaţii? Ideile mi-au fost corecte Sau tot ce-am spus sunt aberaţii? Nu vor afla, doar dacă visul Mi-l vor fura în zorii zilei, Forţându-mi, schimnic, compromisul Cu diriguitorii milei. Să stau la mâna lor, să-mi ceară, Să îi înveşnicesc în odă, Să-mi pună chipu-apoi în ceară Şi să devin, post-mortem, Vodă.
Vrei să găseşti poezia? versul cu rimă sau alb, ce mai contează, române, tot ce-i scris cu trăire, tot poezie rămâne, suflet, curaj, izbăvire, ultimul zbor către cer, dor, regăsire, iubire şi mai presus un mister. vrei să găseşti poezia? strig-o tare pe nume, bate neobosită într-o cămară anume, dă cu pumnul în coaste şi năvăleşte prin vine, nu întreba poezia unde-i şade mai bine. las-o să-ţi fie stăpână, tu ascultă-i doar glasul, te va-nvăţa cu răbdare cum să ţii cu ea pasul, vrei să cunoşti şi cuvântul care te face poet? nu căuta-n manuale cel mai frumos epitet. scrie pe pagina albă ceea ce simţi şi ce vrei, spune-ţi cu drag rugăciunea, chiar şi în groapa cu lei, lasă-ţi iubirea să plece şi nu privi cu necaz, tot ce ai dat te va face mai fericit şi cu haz. versul cu rimă sau alb, ce mai contează, române, chiar şi pe lumea cealaltă, tot poet vei rămâne, scrie cu lacrimi şi sânge şi vei compune mereu viaţa din simple cuvinte, cum le-a lăsat Dumnezeu.
Nota Observator; Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Din 2012 locuieşte la Oradea. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec etc. A fost printre câştigători şi nominalizaţi la mai multe concursuri literare. Este tradus în şase limbi străine: engleză, franceză, spaniolă, italiană, arabă şi albaneză. A publicat peste 30 de cărţi (poezie, aforisme, science-fiction, eseuri critice, memorialistică, antologii). Este considerat de critica literară unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici scriitori de care dispune în prezent România. Biografia detaliată poate fi citită pe site-ul oficial al autorului: www.ionutcaragea.ro
|
Ionuţ Caragea 5/21/2017 |
Contact: |
|
|