Panopticum - Tentaţia Dumnezeirii
Potrivit unui scenariu darwinist, cândva o maimuţă a căzut din pom, şi-a pierdut în mod misterios coada şi a purces să facă pe măreaţa, plimbându-se ţanţoşă pe labele de dinapoi. Urmaşii ei, spun adepţii biologului victorian, au evoluat datorită unor împrejurări încă inexplicabile şi în timp extrem de scurt în comparaţie cu viaţa universului în care s-au nimerit, construind societatea avansată ai cărei membri suntem şi noi.
Deocamdată teoria se poartă, deşi, ca toate invenţiile cugetului omenesc, cu vremea se descoase pe ici şi pe colo. N-ar fi de mirare ca într-o bună zi o nouă născocire să-i vină de hac cu mare vâlvă fiindcă şi în ştiinţă, moda este trecătoare. Lucrurile sunt însă ceva mai complicate şi fiindcă nu toţi suntem de acord că imensa maşinărie a universului, care funcţionează cu precizie matematică după nişte legi imuabile şi exacte, descoperite cu mare strădanie de urmaşi mai răsăriţi ai ipoteticei maimuţe originare, ar fi apărut fără o cauză oarecare, dintr-o dată şi din nimic.
Noi credem de pildă că universul este opera unui Creator atotputernic şi nemuritor care domneşte undeva în afara timpului şi a spaţiului. Dar oricât de îndoielnică ar fi originea noastră, cert este că din când în când specia umană produce exemplare bântuite de vocaţia grandoarei şi mistuite de o sete maladivă pentru nemurire. Amintirea primului grandoman nu s-a păstrat, dar de-a lungul istoriei se cunosc destui potentaţi care au pretins a fi zei, impunând supuşilor cultul falsei lor divinităţi. Timp de mii de ani această pornire patologică de-a concura cu zeii imortali s-a concretizat, sacrificând adesea enorme resurse materiale şi hecatombe de vieţi omeneşti, prin construirea de oraşe, temple şi uriaşe monumente memoriale dintre care prea puţine au rezistat intemperiilor. Însăşi “zeii” pentru care au fost ridicate nu au scăpat nici ei de la pieire ci au sfârşit ca orice muritor, iar cu excepţia rarelor mumii rătăcite prin muzee, cenuşa lor s-a risipit în cele patru vânturi.
Absurditatea preocupării obsesive cu imortalitatea este splendid ilustrată de “Povestea Iertătorului,” una dintre alegoriile ce compun romanul medieval “Canterbury Tales.” Scrisă în proză şi versuri la sfârşitul secolului XIV de Geoffrey Chaucer, lucrarea cuprinde povestirile unor pelerini plecaţi împreună de la Londra ca să se închine la mormântul Sfântului Tomas Becket din Canterbury. Ca să uite dificultăţile drumului, ei au organizat un fel de concurs literar oral, premiul fiind o masă gratuită la înapoiere, într-un han din suburbia londoneză Southwark. Unul dintre drumeţi, Iertătorul, este un excroc bun de gură, care nu ascunde faptul că, folosind autorizaţii măsluite, s-a îmbogăţit pe seama păcătoşilor naivi prin vânzarea de indulgenţe false. Istorisirea lui plină de învăţăminte începe prin a prezenta trei tineri într-o cârciumă flamandă. Ei beau, joacă cărţi şi folosesc un limbaj presărat cu blasfemii, păcate condamnate abil de povestitor cu citate din biblie. La un moment dat tinerii aud clopotele anunţând înmormântarea unui prieten.
În beţia lor inconştientă ei pornesc să-şi răzbune prietenul şi să ucidă pe vinovată, adică Moartea. Pe drum, tinerii întâlnesc un bătrân, care le arată un stejar unde Moartea îşi are sălaşul. Dar sub copac tinerii nu găsesc decât câţiva saci cu monede de aur şi în frenezia descoperirii uită scopul venirii lor. Fiind târziu ei hotărăsc să petreacă noaptea acolo şi trag la sorţi pe cine trimit să aducă de-ale gurii. Sorţii cad pe cel mai tânăr dintre ei şi în absenţa lui, ceilalţi doi plănuiesc să-i facă seama ca să fie mai puţini la împărţeală. Camaradul lor, intenţionând să rămână el singurul beneficiar al comoarei, cumpără odată cu alimentele şi otravă de şoareci pe care o dizolvă în vin. La înapoiere vârstnicii îl căsăpesc şi apoi mor în timpul cinei, otrăviţi cu vin.
De la Gilghamesh, care s-a aventurat inutil până la capătul pământului ca să afle secretul vieţii eterne, în fiecare epocă istorică au proliferat scheme pentru “omorârea” morţii. Odată cu progresul societăţii autorii acestora au devenit mai îndrăzneţi propunând, pentru stârpirea răului din rădăcină, să-l detroneze pe Cel a cărui prerogativă, printre multe altele, este şi moartea. Un cântec din primii ani ai revoluţiei bolşevice afirma că: “Ne vom urca în ceruri, îl vom lua pe dumnezeu de barbă şi îl vom trânti la pământ”. Cum însă Creatorul nu are o adresă precisă şi locuieşte cam departe, Lenin nu a apucat decât să-l înlăture pe ţar, lăsând tovarăşilor sarcina de a crea paradisului terestru şi noul supraom sovietic, definit de Troţki ca “o fiinţă superioară biologic.” Dar cu toată strădania lui Stalin şi în pofida zecilor de milioane de concetăţeni exterminaţi pentru idee, noua creaţie a dat faliment. Nereuşită a fost şi încercarea concurentului său, Hitler, care s-a erijat în creatorul unei noi rase folosind tehnici de exterminare diabolice.
Dar nici postmodernismului nu îi este străină tentaţia imortalităţii. Îmbătaţi de cuceririle stiinţifice şi tehnologice semeni de-ai noştrii militează pentru transferul prerogativelor supreme în mâna lui homo sapiens. Contaminate de subiectivismul ateistic prevalent în rîndurile inteligenţei, guvernele preiau aberaţia şi pervertind democraţia o impun ca politică de stat, în vreme ce spitalele se înghesuie să ofere eutanasia pentru toţi, iar bogătaşii lumii fac presiuni asupra naţiunilor sărace să-şi suprime progenitura ne-născută. Sunt multe vieţi de risipit şi mulţi bani de câştigat sub pomul lăudat. Totuşi pentru fosta maimuţă drumul de la planeta minusculă a unei steluţe minore, rătăcită pe braţul unei galaxi derizorii printre miliarde de alte surate mai importante, până la tronul Creatorului este încă foarte lung...
British Columbia / Mai 2017
|
Gabriel Watermiller 5/17/2017 |
Contact: |
|
|
