Convorbiri imaginare cu dascălul meu, scriitorul Mihai Rădulescu
Vreme de 37 de ani numele domnului Rădulescu a fost legat în mintea si sufletul meu de amintirea celui mai impresionant profesor de liceu, dascălul meu de engleză din clasa a IX-a.
Desi m-a însotit pe căile învătării si descoperirii de sine doar un an de zile, ecoul acelei scurte întâlniri a dăinuit din adolescentă până la maturitate, când mai slab si îndepărtat, când mai apropiat si persistent, iar uneori, ca în momentele scrierii acestor rânduri, a devenit de-a dreptul coplesitor.
La vremea respectivă nici măcar nu am stiut că profesorul meu de engleză fusese detinut politic, zvon care circulase prin cercul profesorilor si elevilor din clasa noastră, după cum am aflat-o mai târziu.
Ne-am reîntâlnit după aproape patru decenii, în împrejurări tinând de domeniul fantasticului. Nu dumnealui a venit la mine, asa cum s-a întâmplat în primul an de liceu ci eu am hotărât să-l caut pe Internet, cu ajutorul a tot si a toate stiutorului Google, în octombrie, anul trecut.
Căutările mi-au reusit de la prima încercare, căci se pare că Dumnezeu orânduieste la timpul potrivit să te întâlnesti cu aceia cu care ai de desăvârsit o lucrare…
Pagini de Wikipedia citite pe nerăsuflate si cu uimire de nedescris, mi-au dezvăluit că fostul meu profesor de engleză era defapt luptătorul anticomunist Mihai Rădulescu, scriitor de beletristică - prozator, poet si dramaturg. Am descoperit nu numai un creator prolific, cu o arie de manifestare deosebit de largă ci si un cercetător de antropologie stilistică si al artelor plastice, un armenolog pasionat si un editor de exceptie.
Dar mai presus de toate acestea, Mihai Rădulescu a fost primul si singurul scriitor ce a scris o "Istorie a Literaturii de Detencie la Români", cea dintâi lucrare de acest gen nu numai în literatura natională dar si în cea universală.
Trei luni a durat această târzie si tulburătoare reîntâlnire înlesnită de căile comunicatiei moderne pe Internet, timp după care domnul profesor, bolnav si suferind, a trecut în nefiintă spre viata de dincolo de moarte. În această perioadă, pe cât de scurtă pe atât de plină de semnificatii adânci pentru mărunta mea viată personală s-au petrecut lucruri la al căror sens încă mai cuget si ale căror "roade" continui să le culeg. Sunt întâmplări care la prima vedere ne par simple si lipsite de importantă, dar cu trecerea timpului descoperim că puterea lor de a ne influenta si transforma viata depăseste orice închipuire. Ca si cum o picătură de ploaie s-ar fi contopit cu apa linistită a unui lac, pentru ca cercurile formate, tot mai largi si mai largi, s-o pornească spre depărtări... asa mi se înfătisează reîntâlnirea mea, din anii maturitătii, cu fostul meu dascăl de engleză, domnul Rădulescu.
Precum oamenii ce sar în ajutorul semenilor lor aflati la nevoie cu sfaturi si tratamente pentru îmbunătătirea sănătătii fizice tot asa mă simt si eu împinsă de o dorintă arzătoare de a publica în paginile acestei distinse reviste un leac pentru regenerarea noastră spirituală, a tuturora.
Dar nu numai intentia de a face cunoscute personalitatea coplesitoare si remarcabila creatie a dascălului meu, marginalizate cu incredibilă nepăsare de către contemporaneitate, m-a determinat să mă adresez cititorilor revistei Observatorul.
În vremurile de răstriste cu care ne confruntăm, în care materialismul a tot cuprinzător pune la grea încercare dreptul nostru la spiritualitate, convingerea mea este că putem crea un punct de sprijin prin construirea unei punti între trecut si prezent.
În felul acesta, cuvântul marilor duhovnici ai neamului, al oamenilor de spirit si cultură din trecutul mai mult sau mai putin depărtat, va putea ajunge la noi, întărindu-ne inimile si cugetul, arătându-ne Calea.
Asa s-a nascut ideea de a-l "aborda" pe dascălul meu, de a-l invita la un schimb de idei, prin crearea celui mai îndrăznet, entuziast si neconventional interviu realizat vreodată. Sigur că as fi preferat ca aceaste convorbiri să se fi petrecut în realitate, după legile firesti ale întrebărilor urmate de răspunsuri directe si imediate. Dar n-a fost să fie asa ci… altfel.
Faptul că interlocutorul meu se află dincolo de fizic nu m-a descumpănit si am purces la un dialog în care eleva de odinioară întreabă, iar scriitorul si omul de spirit răspunde prin intermediul creatiei sale, pe calea cuvântului scris. Asadar întrebările ce vor apărea în continuare îmi apartin, iar răspunsurile... răspunsurile le-am găsit în corespondenta pe care am purtat-o cu domnul profesor în cele 3 luni de exceptie amintite mai sus, dar mai ales mi s-au dezvăluit din lectura creatiei dumnealui, parcurgând în lung si în lat impresionantul site www.literaturasidetentie.ro.
Cu emotie prezint cititorilor revistei Observatorul atât de realele convorbiri imaginare purtate cu dascălul meu, scriitorul Mihai Rădulescu, în memoria si întru cinstirea sa:
– Desi urmăm să vorbim despre activitatea dumneavoastră literară si nu despre cea didactică, dati-mi voie să mă adresez cu acel "domnule profesor" pe care l-am atasat numelui dumneavoastră încă din adolescenta îndepărtată. Asadar, domnule profesor, citindu-vă scrierile literare si în special literatura de detentie, am descoperit un scriitor cu o biografie impresionantă, tumultoasă. Ati fost hărăzit unui destin ciudat, numărând atât suisuri cât mai ales coborâsuri, deseori ametitoare...
- În primul rând îti multumesc pentru interesul manifestat fată de scrierile mele. Aprecierea dumitale constituie una dintre rarele oglindiri ale muncii mele, efectuată cam... în gol. E soarta noastră, poate a tuturora, de a nu cunoaste rodul activitătii noastre în sufletele celorlati. Revenind la afirmatiile legate de tumultoasa mea biografie, aceasta este o caracteristică a multor copii si tineri care au crescut sub comunism în România. Acest destin ciudat a format din mine un luptător. Chiar si acum, hăituit de boală, nu deznădăjduiesc, ci cred că Dumnezeu mă socoteste încă printre ostasii săi utili. Si pentru că ai amintit urcusurile si coborâsurile vietii, trebuie să stii că ti-am fost profesor ca pedeapsă. M-au mutat de la liceul Tudor Vladimirescu deoarece am refuzat să devin agent împotriva elevilor mei si să îi torn! Această pedeapsă m-a determinat să-mi caut alt rost, iar Dumnezeu m-a chemat la Institutul Teologic!
- Suntem în prag de decembrie 2009. Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la Revolutia anti-comunistă, pentru unii prilej de evocare si de bilant, pentru altii, prilej de dare de socoteală. Imediat după revolutie ati scris si publicat Literatura de Detentie precum si vasta lucrare "Istoria literaturii de detentie la români". Prin aceste două întreprinderi de mare amploare ati făcut un prim pas prompt, spre un mult asteptat proces de trezire natională, dezvăluind adevărul, conferind "marilor suferitori ai închisorilor comuniste" nemurirea. Dintr-un scriitor a cărui operă reflectă propriile trăiri personale ati evoluat într-un slujitor al memorialisticii de detentie.
- Numai Dumnezeu conferă nemurirea; iar insul creator, fie că-i literat, pictor, sculptor, dansator sau compozitor, poate prelungi cel mult amintirea, ceea ce constituie o amăgire de prelungire a existentei, o amăgire nu mai putin de râvnit. De când am luat condeiul în mână am devenit constient de acest dar. Ca poet, mi-am dat seama că puteam salva pentru posteritate unele dintre trăirile mele personale. Ajuns în puscarie, a învins în mine convingerea că soarta semenilor este mult mai însemnată decât sensibilitatea mea si că merită cu prisosintă să-i fie perpetuat ecoul, ca lectie sau mângâiere pentru generatiile ce va să vină. De atunci m-am înjugat să trag la carul memoriei generale.
- V-ati angajat, cu pasiune si devotament la recuperarea literaturii nationale de detentie. Constient de pericolul că această memorialistică riscă să se piardă "în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii" ati demonstrat "că adevărul nu s-a pierdut, ucis în camerele de anchetă sau istovit prin gherle". Pe site-ul personal ati deschis capitolul "Cartea prietenului meu", initiativă generoasă ce vine în sprijinul publicării de materiale de detentie de către cei interesati dar lipsiti de mijloacele materiale necesare. În spatele acestor întreprinderi de mare amploare respiră un crez, se face simtită o chemare spre slujirea semenilor.
- Numele oamenilor ce au suferit pentru cauza religiei, a stiintei si a adevărului, sunt acelea pentru care omenirea are cea mai mare stimă si pentru care are cel mai mare respect. Au pierit, dar gândul lor le-a supravietuit. Par a fi esuat si totusi au reusit. Dorinta mea este ca acesti mari suferitori - memorialistii de detentie, poetii temnitei si ceilalti, să fie considerati scriitori români, vrednici de istoria literară a poporului nostru. Orice om de seamă am întâlnit si nu mi-am făcut datoria de a-i păstra memoria în scris sau măcar în a-l fi dat ca exemplu, oral, în fata studentilor, rămâne de veghe în constiinta mea, să mă mustre pentru a-l fi trecut cu vederea. Este ca si când m-ar fi ales mortii să le tin lumânarea aprinsă cât voi trăi.
- În acelasi timp privirile vă sunt îndreptate si spre viitor, spre tineret, spre generatiile "ce va să vină". După revolutia din decembrie putem vorbi, citându-l pe marele duhovnic al neamului, părintele Daniil Tudor, despre "o foame ciudată ce s-a întins asupra acestui pământ. Nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci de auzirea cuvântului statornic, cuvântului liber, cuvântului hrănitor.” Imediat după prăbusirea regimului comunist ati creat o literatură care aduce un răspuns clar si tulburător acestei necesităti acute de a cunoaste Adevărul. Cum a primit tineretul mesajul literaturii de detentie?
- Mesajul meu era asteptat, era necesar. Tineretul se confrunta, după Revolutia sa anticomunistă, cu o secătuire a tuturor vechilor valori si traditii. Astepta cu o sete răvăsitoare să i se deschidă stăvilarul ce împiedica lumina să mai ajungă la el. Aparitia volumului meu “Rugul Aprins. Duhovnicii Ortodoxiei sub lespezi în temnitele comuniste” (Bucuresti, Editura Ramida, 1993), primul dintr-o serie de 5 scrieri, a constituit o primă încercare de a aduce mărturii despre detentia preotilor ortodocsi din România si în special despre acei titani ai spiritualitătii românesti care au făcut parte din Societatea crestin-culturală 'Rugul Aprins'. Aceasta scriere a furnizat o cunoastere cutremurătoare si, în acelasi timp, întăritoare pentru cititori, cunoasterea unui martiraj extrem de numeros, de dureros, de înăltător, suferit de părintii nostri duhovnicesti si, uneori, de laici în numele credintei.
- Trebuie să mărturisesc că înainte de a vă citi scrierile literaturii de detentie, "Rugul Aprins" era pentru mine doar un nume cu sonoritate mistică, despre care nu stiam prea multe. Prin lectura tulburătorului dumneavoastră volum "Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim la Aiud", am descoperit alături de documente, mărturii si amintiri personale presărate cu consideratii psihologice, morale si spiritual-religioase, o istorie ce nu numai informează ci, tocmai pentru că i-ati fost martor, îsi îmbogăteste cititorul cu întelegeri adânci si surprinzătoare. Cred că nu gresesc văzând în motivul Rugului Aprins un adevărat fir conducător al vietii si creatiei personale.
- Am fost preocupat de la vârsta de saisprezece ani de ideea Rugului Aprins. Aceasta s-a petrecut datorită unei timpurii întâlniri cu Părintele Daniil, o mare personalitate a Ortodoxiei române si a unei fără precedent influente a sale asupra crudului adolescent ce eram. Mai mult, în cursul detentiei, am avut norocul de a întâlni si a împărti viata de lagăr cu o sumă dintre membrii lotului Alexandru Teodorescu (alias Părintele Daniel, alias Sandu Tudor). După eliberare i-am cunoscut pe altii dintre apropiatii săi. Acest vechi interes m-a determinat ca, după Revolutia din 1989, să fac toate eforturile pentru a redestepta în constiinta contemporanilor amintirea acelui ieroschimonah induhovnicit si scriitor ales. Cu atare scop am publicat cinci cărti si o serie de articole reunite sub titlul "Floarea de foc" (aparute in cotidianul Alternativa).
- Apartineti generatiei tinută prin excelentă în frâu de comunism, cu ajutorul fricii si falsificării adevărului. În scoală, credinta crestinească strămosească era un subiect interzis, de neabordat. Si cu toate acestea tineretea v-a fost marcată si de elanuri mistice, legate de miscarea duhovnicească "Rugul Aprins". Cum si în ce împrejurări s-a produs apropierea dumneavoastră de credintă?
- Am devenit credincios tocmai ca reactie la ateismul profesat în scoală începându-se cu anul reformei învătământului (1948), când împlinisem 12 ani. Constatând subrezenia argumentelor aduse de profesorii mei (majoritatea, de fapt, credinciosi, însă supunându-se poruncilor ce primeau, de spaimă că-si pierdeau pâinea), -fiindcă mă născusem cu un psihic sănătos, probabil – m-am orientat către polul opus învătăturii sale îndobitocitoare .
- Să înteleg că ati devenit credincios pe cale ratională?
- Lucrurile nu stau întocmai cum le-am descris. Dumnezeu a pătruns în sufletul meu ca într-o cameră cu care era obisnuit, a cărei atmosferă si configuratie îi erau bine cunoscute. Nu tin minte să-mi fi provocat nici o surpriză acele vizite de început ale Sale. Sigur, ele răspundeau cu curtoazie unei frecventări din partea mea a Bisericii, ce a avut loc de când mă stiu, într-un ritm de care nu pot da socoteală. Mă văd, condus de mama sau vreo altă rudă, la sărbători, între credinciosii maturi. La Înviere exultam când poporul era chemat să ia lumină; apropiindu-mă de oarecine pentru aceasta, mă uluia bunăvointa necunoscutilor de a-si coborî lumânarea până la statul nasului meu, să am si eu parte de simbolica împărtăsire a razei de sus.
- Cine v-a sustinut si v-a îndrumat pe calea liber aleasă a credintei în Dumnezeu, familia, prietenii?
- Subiecte ca religia nu atacam în dialogurile cu părintii - prea apăsati de grija zilei de mâine si de răspunderea pentru viitorul meu. Ele rămâneau privilegiul si desfătarea amicitiilor, atât de frământate în anii de început ai tineretii si atât de doritoare să rezolve definitiv enigmele existentei. Ceva mai evoluat decât vârsta mea, prieteniile mi le căutam cu osebire în rândurile adultilor. Iar unul dintre acestia, asistând la forările ce efectuam în necunoscut, mă întrebă într-o bună zi dacă citisem BIBLIA.
- Ce i-a destăinuit Biblia adolescentului de 16 ani?
- Biblia nu mi s-a destăinuit după cum mă asteptasem, de la prima lectură, nici la a doua, nici la următoarele. De la început am fost izbit de simplitatea stilului, de întelepciunea ce respira din fiece pagină a cărtii sfinte. Unele pasaje mă emotionau, altele îmi stârneau admiratia literară. Totusi, o priveam ca pe o lectură obisnuită; desi îmi dădeam seama că se cuvenea s-o iau altfel; dar nu stiam cum.
- Cartea sfântă v-a purtat încă de la începuturile cunostintei cu ea spre întelegeri legate de cunoasterea de sine. Vă rog să ne povestiti despre acea primă "lectie" cu care orice bun crestin ar trebui să-si înceapă învătătura.
- Eram dezamăgit de mine însumi, de incapacitatea mea de a sti să citesc într-un chip nemaiîncercat până atunci. Mă îndârjeam tot mai tare si cu cât mă încontram mai mult, cu atât mai putin mă săltam. Până când, într-o noapte, am abdicat. Mi-am recunoscut că mai mult nu puteam. Fu prima lectie de smerire.
- Si care a fost următorul pas al smeritului adolescent dornic să descifreze tainele scrierilor sfinte?
- Am purces să cer ajutorul altcuiva. Astfel, m-am trezit într-o duminică dimineata pândind usa bisericii din incinta Mănăstirii Antim, cu gândul să opresc întâiul călugăr ce urma să iasă de la Liturghie si să-l întreb: "Care-s întelesurile de taină ale Bibliei, părinte?".
- Aveati 16 ani si ardeati de " tăisul dorintei de a comunica de-a dreptul cu Absolutul". Cum se spune, "bate si ti se va deschide, cere si ti se va da, caută si vei afla". Care a fost Răspunsul primit?
- Din penumbra pronaosului am văzut făcându-si loc spre iesire, printre trupurile înghesuite ale credinciosilor, o siluetă înaltă ce plutea între faldurile semete ale rasei negre M-a impresionat aerul stăpânitor cu care despica, din trecere, ciorchinele uman, siguranta de sine respirată de fiece modulare a trupului, precum si respectul cu care i se făcea loc, ca unui bine cunoscut frecventator al acelei biserici. Deîndată ce iesi, m-am adresat lui: "Nu vă supărati, părinte, as vrea să-mi explicati ce se ascunde-n BIBLIE, dincolo de textul pe care-l citim". Sau cam asa ceva. În orice caz, ceva confuz si strigător la cer de îndrăznet. Probabil si ceva neobisnuit din partea unui mucos necunoscut si insolent, înalt cât un măgar si cu pantaloni scurti, cafenii, croiti din pielea dracului, căci astfel m-am purtat vreo două veri si ierni la rând, pe atunci.
- Si astfel părintele Daniil Tudor, staretul Mănăstirii de la Rarău, căci despre Sfintia Sa este vorba, vă v-a deveni călăuză pe căile credintei. Ce vă amintiti despre întâlnirile ce au urmat? Ce fel de duhovnic era părintele Daniil?
- Ceea ce-mi pot aminti este cum vorbele părintelui Daniil mă cercetau cu multă delicatete si cu perspicacitate. Nu era un monah blând. Dădea dovadă, poate, de durităti. Dar erau cele de care tocmai aveam nevoie. Era tonul aspru si drept al..., iată că nu găsesc termenul potrivit comparatiei; ba da; e tonul duhovnicului. Mai presus de orice, distingeam în felul cum purta convorbirile, cum punea întrebările, cum răspundea la ale mele, o capacitate perfectă de a întelege din frânturi de propozitii sau de cuvinte meandrele sufletesti în întreaga lor complexitate, labirintele căutărilor sau experimentărilor. Risipea negura inconstientei caracterizându-mi vârsta, descifra temeri pe care nu le stiam arăta cu degetul, dar care nu mă oprimau mai putin, se pricepea să strecoare la locul potrivit exclamatia de îmbărbătare si să-si puncteze fraza cu râsul îngăduitor.
- Citind un interviú cu Părintele Iustin Pârvu, staretul Mănăstirii Petru Vodă din Neamt, am înteles că cei ce caută alinarea sau desăvârsirea în rugăciune, adesea se grăbesc. Toti ar vrea să înceapă cu "Rugăciunea inimii". Dar până la rugăciunea inimii, pe care doar foarte putini alesi o pot aborda cu succes din început, sunt multe trepte. În cazul dumneavoastră lucrurile au decurs într-o ordine diferită, într-un ritm ametitor.
- Pe părintele Daniil îl caracteriza temeritatea si, cu curajul specific oamenilor de spirit, m-a si initiat în Rugăciunea lui Iisus. Părintele mă îndrăgise si mi-a dăruit ceea ce alesese mai bun din întreaga-i experientă duhovnicească. Tin minte că vorbindu-mi despre Sfântul Duh mi-a explicat: " Închipuieste-ti că te afli pe vârful unui munte si că la picioarele tale se desfăsoară marea. Pentru a te lăsa cuprins în bratele Sfântului Duh îti trebuie acelasi curaj ca si atunci când te-ai lăsa să cazi de acolo, din vârf, în valuri".
- Ati continuat să-l vizitati cu regularitate pe părintele Daniil la Mănăstirea Antim. Sub aleasa sa îndrumare multe întrebări si-au aflat răspunsul, întelegeri adânci si revelatii surprinzătoare v-au iluminat spiritul însetat de înăltimi. Acele întâlniri speciale, adăpostite de izolarea unei chilii modeste, au rodit o impresionantă idee, pe care v-as ruga să ne-o împărtăsiti.
- "Să cobori în inimă, eliminând orice gând", asa mi-a recomandat părintele Daniil. Atunci, în mintea mea, îndrumată de cuvântul său, s-a rostuit, încă nelămurit, dar pulsând a zori de viată, ideea că în izolarea chiliei puteam găsi cheia oricărei întrebări din domeniul duhovnicesc. În izolarea chiliei. Nu în paraclis, ci în chilia sa mi-a lămurit ce este isihasmul. Adică tehnica Rugăciunii lui Iisus. Îl revăd acolo, învesmântat în negru, asezat pe un scaun, cu o mână moale-n poală, cu palma întoarsă către tavan, relaxat. Arătătorul si degetul mijlociu ale dreptei punctau pieptul undeva deasupra inimii. Bărbia si-o îndrepta către cuibul acesteia. Cu pleoaple aproape complet coborâte, murmura: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnzu, miluieste-mă pe mine păcătosul."
- Desi "Rugul Aprins" a fost definit ca o miscare cultural-spirituală, cred că este mult mai potrivit să vedem acele memorabile întruniri ca ruguri duhovnicesti, al căror principal scop era să sporească focul credintei în inimile credinciosilor, într-o perioadă de prigonire atee. Practicând o rugăciune pătrunsă de har, ce apropie omul de dragoste si credintă, participantii "Rugului Aprins", cu adânca lor filozofie teologică a "Rugăciunii Inimii", au atins înăltimi spirituale de netăgăduit.
- "Rugul Aprins" a adus participantilor ceva în plus, ceva greu de definit, dar imposibil de trecut cu vederea. Am fost uluit, pentru că după eliberare, am avut prilejul să-l întâlnesc pe cel mai mare încălzitor de suflete, Părintele Arsenie Papacioc, ca si pe Părintele Felix Dubneac, al cărui profesor de limba engleză am devenit. Pe Părintele Daniil (Sandu Tudor) îl cunoscusem pe la 16 ani. Pe Părintele Sofian tot atunci. La fel pe Părintele Benedict Ghius, ca si pe Părintele Dumitru Stăniloae. Fiecare dintre dumnealor avea ceva în plus, ceva pe care bănuiesc că-l dăruie Rugăciunea Inimii, sau a Mintii, sau a lui Iisus. Probabil. Nu stiu nimic. Si aici mă opresc.
- Simbolul "Rugului Aprins", acel rug care arde dar nu se mistuie niciodată, văzut de proorocul Moise pe muntele Sinai, a fost ales drept patron sfânt al întâlnirilor de la Mănăstirea Antim, initiate de părintele Daniil în scopul aprofundării si explicitării Rugăciunii Inimii. Dar înafară de valoarea simbolică a acestui motiv putem vorbi de o definitie a "Rugului Aprins", în interpretarea aceluiasi Daniil Tudor care v-a fost mentor si duhovnic, ca si de un rost clar formulat al Rugăciunii Inimii.
- Într-adevăr, în memorabilul "Prolog pentru ceasul acesta" publicat în primul număr al revistei "Floarea de foc", în 1932, Sandu Tudor (părintele Daniil de mai târziu) ne dă o definitie a "Rugului Aprins", o definitie ce ne apropie sufletele nespus de întelegerea fenomenului spiritual care a cucerit elita cărturărească si duhovnicească din anii premergători comunismului. "Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat si nemistuit al Vietii care aprinde întunericul." Această frază contine materialul necesar unei meditatii dintre cele mai rodnice asupra rostului Rugăciunii Inimii. Întâlnirea cu Viata, ca izvor al luminării haosului imbeznat, înseamnă întâlnirea cu însusi Dumnezeu. Ne întâlnim cu Adevărul, cu Creatorul nostru, îl întelegem, îl desvăluim. Această întâlnire ne îndreptăteste să afirmăm că am pornit pe drumul cunoasterii de sine. Iar această întâlnire nu are loc pe un teren neutru ci în "foc".
- Revenind la tulburătoarea si marcanta întâlnire cu părintele Daniil, ce s-a întâmplat după initierea în tainele Rugaciunii Inimii?
- Atunci am voit să-l urmez pe părintele Daniil la schitul Rarău, însa firea mea pătimasă m-a împins să mă sustrag influentei benefice a mentorului meu si a celorlalti mari duhovnici, ca si a cărturarilor mireni adunati de prestigiul Mănăstirii Antim, întinzându-mi o mână înselătoare, numită: "cunoasterea vietii"…
- De la mănăstirea Antim si înăltimile spirituale atinse în adolescentă, cărările neînchipuite ale vietii aveau să vă poarte, nu peste mult timp, spre adâncimi si întuneric. De la "Rugul Aprins" la închisorile comuniste …
- N-am bănuit că-i voi întâlni pe unii dintre acei ucenici ai Rugaciunii Inimii în focul de gheenă al puscăriilor. Însă, după cum este limpede, dacă n-am urcat după ei până la adăpostul lor ascuns dincolo de creste, dat ne-a fost să vietuim împreună; si au coborât ei în vizuinile unde m-a tras pe mine firea mea nestăpânită si bolnavă nu din lipsa sloboziei celei ceresti, din păcate, ci dintr-a libertătii lumesti de a cuvânta după constiintă si de a vietui după canoanele civilizatiei în care credeam.
- Asadar, atras de "cunoasterea vietii" ati renuntat la calea monahala si ati îmbrătisat viata laică, dând ascultare chemării de a fi scriitor. Vedeti prin această alegere o depărtare de la calea slujirii lui Dumnezeu?
- Nu am uitat nici o clipă că omul trăieste nu numai cu pâine, ci si - mai ales - din Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu, trecut prin sufletul omului, e regăsit în toată opera de artă, în deosebi în aceea literară. Căci creatorii pun răul la stâlpul infamiei si se lasă îmbătati de Lumină, de Adevăr, de Iubire. Le propovăduiesc până la suflarea de pe urmă.
- În vremuri de asa zisă libertate, descoperim că temnitele sufletului sunt cu mult mai cumplite decât au fost în secolul trecut, cele ale trupului. Suferim din cauza neînpăacării cu noi însine si ne îndepărtăm tot mai mult de acea stare de plinătate si de comuniune armonioasă cu realitatea divină, cu realitatea vesnică. Solutia crizei spirituale cu care ne confruntăm constă în regăsirea de noi însine. Cine ne poate îndruma sau sprijini pe această cale?
- Drumul către Dumnezeu trece prin inima omului. Trebuie să scuturăm amnezia din inimile noastre. Trebuie să ne reamintim de Cultura Română, de traditiile Ei antebelice, de Visul unei Tări ce să strălucească în Europa prin cărturarii ei de ieri, de astăzi, de mâine. Singurul mijloc de a însământa acest dor, această năzuintă de foc, este să ne contopim cu scriitorii nostri, cu oamenii de spirit si cultură, prin cunoasterea lor. Numai ei ne pot îndruma spre regăsirea de noi însine. Să-i redăm o sansă tineretului.
- Să întelegem că trecutul, prin cuvântul marilor duhovnici si oameni de cultură ai neamului nostru, ne poate furniza solutii la problemele actuale?
- Se cade să îi dau cuvântul tot părintelui Daniil, a cărui amintire o evoc cu evlavie de câte ori am ocazia. In vremuri când era ziarist si semna cu pseudonimul Sandu Tudor, iată ce ne îndeamna: “Vâlvătaia spiritului, patima Duhului din nou înviată în noi norodul acestui pământ atât de roditor, cu un trecut atât de vorbitor, trebuie crescută să strălucească depărtărilor. / Cine se va împotrivi talazului sufletesc al unui întreg tineret? Această revărsare a spiritului trebuie să urce, să ne cuprindă, să ne spele, să ne curete cu binecuvântatul ei botez de foc.”
- Nu numai la nivel individual, dar si ca natiune, calea cunoasterii de sine si a bizuirii pe propriile forte ne poate aduce salvarea. Adevărul se află îngropat în adâncurile sufletului fiecăruia dintre noi si acolo se cade să începem să lucrăm. Ceea ce a ignorat "trecutul" poate îndrepta "prezentul"?
- Românul are nevoie de scoala lui Sandu Tudor. A gresit că nu a cunoscut-o ieri, când spera la ajutorul străin pentru mântuirea neamului, pentru slobozire. La ajutor străin aspiră si astăzi. Pe biet românul, aflat mereu sub cizma vecinilor, nimeni nu l-a învătat să se bizuie mai înainte de orice pe sine însusi."Nu de aiurea ne va veni mântuirea, ci din ceea ce ni s-a dat să avem sub tălpi, să păstrăm în inimi, să purtăm deasupra crestetului, din aceasta vom putea scoate îndreptarul de viata”, ne învăta duhovnicul neamului.
- Domnule profesor, vă multumesc pentru colaborare, pentru sprijinul acordat în realizarea acestui interviu. Cum ar scrie la Pateric, "pentru moment s-a pus început bun". As fi fericită să putem continua aceste convorbiri si pe alte teme, oferite din abundentă de opera dumneavoastră, de Viata însăsi.
Aici se încheie interviul acordat de un ales dascăl si scriitor fostei sale eleve. Sunt fericită că am transpus în realitate acestă idee. Un act, o actiune, un pas… valorează infinit mai mult decât un gând nematerializat.
La întrebarea dacă rândurile mele vor ajunge la cititorii revistei Observatorul , asa cum visez, îmi răspund cu o pildă citită cândva: "Tăranul, când pune sământa în pământ, nu-si dă voie să se gândească că poate va veni seceta sau inundatiile si sământa nu va rodi. El nu se uită deloc în trecut sau într-un viitor ipotetic. Înainte de a arunca semintele, îsi face o cruce mare si spune: "Doamne ajută!"... Si semintele acelea vor rodi".
Doamne ajută!
Monica Levinger
Israel,
|
Monica Levinger 5/15/2017 |
Contact: |
|
|
