Scrisoare pastorală
Sărbătoarea bucuriei si sperantei. A lăsat Dumnezeu si Sărbători, ca oamenii să mai aibă prilejul să se mai oprească din truda zilnică, să se întâlnească cu El la Sfintele Slujbe, să-si primenească sufletul, inima si mintea, să-si mai ridice ochii si către cer. Între toate Sărbătorile crestine, Sfintele Pasti este regina, care leagă Cerul cu Pământul, pe Dumnezeu cu Omul.
Sfintele Pasti e Sărbătoarea Bucuriei absolute, când Dumnezeu ne-a dat dovada supremă că nu ne-a uitat si că ne iubeste. Cine ar fi fost în stare să-si dea unicul fiu la moarte pentru lume? Nu stiu dacă s-ar fi găsit vreunul printre oameni. Dumnezeu însă a făcut-o! Nu ne-a spus în vorbe că ne iubeste, ci a dovedit-o cu prisosintă prin fapte. Stia bine dinainte la ce umilinte si chinuri va fi supus Fiul Său de către lume si, totusi, pentru lumea aceea păcătoasă, rea, sălbăticită si înfometată de sânge, L-a trimis pe Fiul Său să se aducă pe Sine jertfă nevinovată pentru mântuirea acestei lumi! Ce dovadă mai mare putea să ne dea că încă ne iubeste! L-am supărat de nenumărate ori de-a lungul veacurilor. Ne-a iertat! I-am ucis profetii si înaintevestitorii! Ne-a iertat! L-am înjurat si L-am ocărât! Ne-a iertat! I-am încălcat poruncile si legile! Ne-a iertat! Putea de nenumărate ori să ne înece ca pe cei din vremea lui Noe, dar ne-a iertat! Putea să ne ardă ca pe cei din Sodoma si Gomora, dar ne-a iertat! Putea să ne piardă cu foamete si cu sete, dar n-a făcut-o! Dimpotrivă, an de an ne-a încărcat câmpurile cu tot felul de roade din care să ne hrănim si să ne veselim. Ne-am dusmănit între noi si ne-am mâncat adesea ,,precum câinii”, fie că a fost vorba de indivizi, fie de popoare! Au rămas adesea câmpiile pline de semeni de-ai nostri morti de săbiile si de gloantele fratilor lor. L-am înjurat pe El si toate cele sfinte din cer si de pe pământ; ne-am depărtat de El si ne-am închinat la dumnezei străini, cel mai adesea făcuti din aur, din bronz, din lemn, din piatră; i-am pângărit sărbătorile si posturile cu obiceiurile noastre păgânesti; am furat si am ucis, ne-am îmbătat si am batjocorit chipul dumnezeiesc ce ni l-a dăruit la venirea noastră pe lume. Ne-am ucis copiii încă din pântecele mamelor lor; am făcut din desfrâu un mod de a fi; am mintit si am jurat pe strâmb; am poftit bunurile altora si pentru aceasta am fost în stare si de moarte de om. Acestea si altele mai mari decât acestea am făcut! Dar câte n-am făcut din câte trebuia să facem: nu L-am iubit pe El si nici pe aproapele nostru; nu ne-am ajutat semenul aflat în nevoie si suferintă, nu ne-am îngrijit de sufletul nostru! Doamne, dar câte n-am făcut din cele ce trebuia să facem! Si, cu toate acestea, ne-a iertat si ni L-a trimis pe Fiul Său să se jertfească pentru noi! Numai Dumnezeu putea să facă asa ceva! Numai El putea să ierte atât si să ne iubească atât! Toate acestea ne îndreptătesc să sperăm că si pentru noi e posibilă mântuirea, că si noi vom fi primiti în împărătia Lui. Mai mult, Învierea Domnului Hristos a fost si pentru noi dovadă si garantie, că moartea poate fi învinsă, că puterea lui Dumnezeu e mai presus de puterea mortii si de legile firii, că puterea Binelui e mai presus decât puterea răului.
Sărbătoarea Învierii ne dă si sperantă, nu numai bucurie. Ne dă speranta că Învierea este posibilă si pentru noi; că moartea nu e o nimicire a firii omenesti, ci doar o trecerea de pe Valea Plângerii pe tărâmul tineretii fără bătrânete si al vietii fără de moarte. Ne dă speranta că vom învia si noi, că ne vom reîntâlni cu toti cei dragi plecati mai înainte, că ne vom întâlni cu Dumnezeu în împărătia Lui. Pentru această întâlnire trebuie să ne pregătim sufletul, să ne îngrijim să aibă ,,hăinutele” albe si curate, spălate de mizeria păcatelor, să fim si noi demni de iubirea pe care Dumnezeu ne-o dăruieste cu dărnicia Sa Dumnezeiască.
Cu bucurie si sperantă să zicem toti: Hristos a înviat!
*
Sfaturi părintesti. Din cartea Părintelui Arsenie Boca, Cărarea Împărătiei, mai spicuim:
,,VAMESII VĂZDUHULUI. Când a sunat ceasul iesirii din lume, sufletul se retrage din trup si se adună înspre cap. De aceea, pentru cei ce au dus o viată duhovni¬cească intensă, li se înseninează fata cu o lumină neobisnuită. La multi dintre sfintii nevoitori ai pustiei, în vremea iesirii sufletului le strălu¬ceau fetele ca soarele. Sufletul e o făptură spirituală, care nu are îngră¬direa pe care o are trupul si nici nu-i stau în cale piedicile trupului, în vremea aceea o constiinta împăcată răsfrânge o fată senină, pe când o constiintă tulburată răsfrânge o fată îngrozită(…).
Desfacerea sufletului de trup se face în vreme de trei zile pă¬mântesti, începând de la momentul pe care-1 numim noi moarte. Slujba înmormântării corespunde cu dezlegarea deplină a sufletului de trup.
Să urmărim, asadar, călătoria sufletului dezlegat de trup. La ie¬sirea din cortul pământesc, sufletul trece în lumea asemenea cu el, a făpturilor nevăzute, fie cu îngerii buni, dacă a fost bun, fie cu îngerii căzuti, dacă faptele lui au fost rele. De unde pe pământ erau ceasuri, zile si ani, dincolo e un vesnic ,,astăzi”, o vesnicie luminoasă pentru sufletul care a dobândit sfintenia, sau o vesnicie întunecoasă, neagra vesnicie, pentru sufletul care a iubit stricăciunea.
Acum dă sufletul de datoria cunoasterii.
Dacă sufletul n-a ajuns, sau n-a vrut să ajungă pe pământ la desăvârsita cunostintă de sine însusi, el trebuie neapărat, ca fiintă spi¬rituală, să se cunoască dincolo de mormânt. Sufletul trebuie să-si dea seama de ceea ce si-a câstigat; trebuie să-si recunoască si să-si pro¬nunte judecata, înainte de a-1 judeca Dumnezeu.
Pe pământ avea ajutorul Harului dumnezeiesc din Sfintele Tai¬ne, care-1 ajuta să se cunoască si să-si judece purtarea. Dincolo nu se mai poate cunoaste pe sine însusi prin propria lui libertate, căci misiunea de-a descoperi sufletului starea sa de stricăciune o au îngerii căzuti. Demonii, stăpânii răului pe pământ, au să-i dea acum pe fată toate faptele sale rele, pe care sufletul si le va recunoaste si se va teme cumplit. Prin recunoasterea aceasta va preveni judecata lui Dumnezeu, cea asupra sa. Deci toate greselile mărturisite la duhovnic, cu inimă înfrântă si smerită si pentru care sufletul si-a făcut canonul, nu se mai află ca piedică în cale, la trecerea printre cumplitii vamesi ai văzdu¬hului, căci puterea lui Dumnezeu le-a sters pe acestea din cărtile lor. La această înfricosată cercetare a sufletului stă de fată si îngerul păzitor, care însoteste sufletul toată călătoria aceasta.
Vămile cunostintei sunt pentru sufletele de mijloc, care mai văd fata lui Dumnezeu, chiar dacă vor fi osândite. Vrăjmasii lui Dumne¬zeu, ateii, care se înnebunesc, zicând cu ură că nu este Dumnezeu, nu mai trec prin vămi, ei fiind cu totul fiii pierzării. Sufletul acestora îl trag din trup cu silă mare o droaie de diavoli si osânditul suflet n-are nici măcar mângâierea să vadă de departe fata îngerului păzitor, dacă necredinciosul era dintre cei botezati. Precum nu se apropie îngerii buni de sufletul ce s-a dat pierzării, asa nu se apropie îngerii răi de sufletele sfintilor care, într-o stare de contemplatie, se suie la Dumnezeu ca un suvoi de foc. Acum, sufletul se închină lui Dumnezeu, Tatălui său, nu prin credintă; ci prin vedere. Cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu - asta-i fericirea.
Cunostinta trebuie să fie deplină, pentru stadiul în care se află sufletul acum. De aceea e condus de înger să vadă Raiul, fericirea dreptilor, răsplata faptelor bune, dar mai ales e condus să-si vadă fap¬tele sale bune pe care le-a făcut, sau pe care le-ar fi putut face, dar nu le-a făcut. Acum va pricepe sufletul ce înzestrare îi dăduse Tatăl si ce putea să facă, iar din acestea, cât a făcut.
Acum cunoaste care-i era măsura dată lui de Dumnezeu si cât a împlinit-o el.
Iar ca la a noua zi pământească (a sasea zi de la îngroparea trupului) sufletul se reîntoarce la Dumnezeu si I se închină. Pe pământ, Biserica face rugăciune a noua zi pentru cel ce s-a mutat. Cunoscutii si rudeniile de pe pământ, în obstea Bisericii fiind, ridică rugăciune către Dumnezeu si iubire către fratele lor, ca să fie rânduit în ceata dreptilor, cu îngerii buni.
De la aceasta, a doua închinare a sufletului, din porunca lui Dumnezeu, sufletul merge să vadă si iadul, suferintele păcătosilor, scrâsnirea dintilor, focul cel vesnic, întunericul cel mai de dinafară, unde e plângerea deznădejdii ultime.
Dincolo nu e timp, ca la noi, ci vesnicia. Totusi, călătoria asta a sufletului prin iad tine ca la 30 de zile pământesti. În vremea aceea sufletul cunoaste plata păcatului, urmările relelor pe care le-a făcut el. Dacă s-a pocăit de ele, se va teme mai putin; dacă nu se pocăise de ele si-1 prinsese moartea într-însele, îngrozirea lui va fi cumplită. Acum îsi cunoaste ,,locul” după dreptate, în care are să se muncească si tremură de frică.
*
File de jurnal – 25 dec. 1981. ,,Ieri a fost ultima zi de umblat cu icoana în Malovăt. Am făcut linia principală, de la Badea până la Coadă. Niste oameni exceptionali! Ne-au primit într-o atmosferă de adevărată sărbătoare: porti deschise, câini legati, lumea acasă. Am făcut un scurt popas la Domnul Învătător Mitită Brehui. A insistat mult Doamna, tot învătătoare. Până am servit o cafea, Doamna Brehui ne-a vorbit despre greutătile din învătământ. Dispozitiile care reglementează învătământul sunt de asa manieră formulate, încât ,,măria-sa elevul” este suveran întru toate, iar învătătorul sau profesorul trebuie să-i ducă trena. Interzicerea mijloacelor coercitive, a repetentiilor si corigentelor, a creat niste găligani, de care dascălul începe să se teamă. La aceasta se adaugă si ,,grija” familiilor fată de odrasle. Ferească Dumnezeu ca un cadru didactic să-i atingă progenitura, fiindcă este în stare părintele respectiv să meargă până la Consiliul de Stat ca să-si jeluiască tâncul. Termină multi opt clase si nu stiu să scrie si să citească!
La scoala de la Malovăt, profesorii se mănâncă între ei ,,ca niste câini”. Organizati în grupuri si bisericute, îsi aruncă reciproc tot felul de săgeti, care de care mai otrăvitoare. Pe bietul Domn Profesor Marius Buzatu îl sapă multi, pândindu-i catedra. Cu sistemul nervos zdruncinat, Domnul Marius este naiv si încrezător în oameni. Unii colegi îi aduc de băut la scoală în zilele când stiu că vine cineva în inspectie. Paralel cu aceasta îi fac reclamatii. Domnul Marius ar fi iubit, ba chiar a divinizat pe profesoara de matematică, Maria Drăcea, care s-a măritat si l-a lăsat. Eu însumi îmi amintesc că, fiind elev prin clasa a V-VI-a si făcând cursurile în casa nationalizată a lui Constantin Omir, avându-i pe cei doi profesori, Domnul Marius petrecea ore în sir cu Domnisoara Drăcea, dar, după expresia Doamnei Brehui, ,,îi mai trebuia putină îndrăzneală”!(…).
Ziua au venit colindătorii. În Bârda colindatul este mixt: de dimineată se colindă în fiecare mahala de către ,,cei mici”, iar seara în tot satul de către ,,cei mari”. În Malovăt se colindă în tot satul doar seara. Anul acesta au venit foarte multi colindători în Bârda. Pe lângă copiii satului, au venit nepoti si rude din oras. Simt copiii ceva fascinant în aceste obiceiuri străvechi. Colindul înseamnă ceva din lumea lor, a copilăriei. Seara au venit stelarii. La Bârda se colindă cu steaua în trei seri: în Ajun se colindă în Dealul Corbului si Linia Cocoanei, iar în prima seară de Crăciun în Luchesti si Rolesti, iar în a doua seară în Memesti si Mucesti. La noi au venit trei echipe. Copii ca vârstă, uitând din an în an colindele de stea, fără a fi organizati si supravegheati de cineva, stelarii au stricat cântecele si colindele. Cântarea este de cele mai multe ori falsă, semănând a urlet uneori, dezorganizată, polifonă. Colindele au devenit tot mai scurte si mai putine, inventivitatea a dispărut, colindele transformându-se, usor-usor, într-un val de margine, tot mai pierdut. Aceasta cred că se datorează faptului că acesti copii-colindători cântă si vestesc un dumnezeu străin. S-a pierdut sensul primordial al notiunii de colindă, ca fond si formă. Totul a devenit un fel de mijloc de distractie usoară si de câstig…
Cred că un preot, dacă i s-ar da voie, ar putea face mult în sensul reînvigorării obiceiurilor de iarnă. El ar putea recruta colindătorii si, cu câteva săptămâni înainte de Crăciun, să facă pregătire cu ei. În acelasi timp, ar putea forma, de la bătrânii satului, un repertoriu de colinde, pe care să le copieze si să le cânte colindătorii. Ar putea invita la aceste repetitii pe bătrâni, pentru a se prelua melodii autentice. În felul acesta, nu numai că s-ar reînviora niste obiceiuri străvechi, dar ar fi ferite de disparitie si degradare, iar lumea satelor ar deveni un univers de neuitat pentru cei care ar trece prin el.”
*
*
Zâmbete. ☺Spicuiri din Jurnalul unui român normal: 1. ,,Azi am lăsat un sofer să intre în trafic de pe o stradă laterală. Mi-a strigat: „-Bă, boule, nu vezi că ai prioritate tu ?” 2. Azi am dat un leu unui cersetor. Mi-a zis să-mi iau lumânări de ei…! 3. Azi am lăsat o femeie înaintea mea la coadă. Cei din spate m-au înjurat: „-Băăăă, e si înaintea noastră !”… 4. Azi am mers cu 50 km/h prin localitate. M-au claxonat altii de nenumărate ori si mi-au strigat: -Ai murit la volan, bă?” 5. Azi l-am sunat pe un amic să-i spun ca îl iert de datoria de 1.000 de lei. Mi-a zis: „- Bine, poti să-mi mai dai încă 1.000?” 6. Azi am adunat 3 (trei) hârtii de pe strada mea, de pe jos. Un vecin mi-a zis „-Hai si adună si la mine, că uite ce mizerie e!” 7. Azi le-am zis gunoierilor că nu le mai dau bacsis. Mi-am găsit tomberonul aruncat 50 de metri mai încolo!” 8. Azi am claxonat un trecător neatent, să nu-l lovesc. Mi-a arătat pumnul si m-a înjurat de toti mortii mei!” 9. Azi am cumpărat o pâine. Am dat un leu si am cerut restul, 20 de bani. Mi i-a dat, dar mi-a schimbat pâinea cu una mai veche”10. Azi l-am atentionat pe un domn, că i-a căzut chistocul pe trotuar. Era să mănânc bătaie!”
*
Hristos a înviat!
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 5/14/2017 |
Contact: |
|
|
