Călătoria prin Timp a unui Copil-Adolescent
S-a născut în strania conditie de copil-adolescent. Lumea adultilor l-a agresat mereu. Fericirea si-a găsit-o în a evita contaminarea cu microbul „maturitătii” si în a rămâne asa cum a apărut. Nu îsi dădea seama dacă s-a născut sau pur-si-simplu persoana i s-a materializat instantaneu în ziua înscrisă oficial în certificatul său de nastere. Însă nu a trecut mult timp până a realizat comportamentul său diferit de al celorlalti copii. Si nu i-a fost usor, întelegând aceasta, să facă fată lumii violente a adultilor.
Dar acum privea prin amintire străzile cunoscute ale copilăriei si încerca să distingă impresiile acumulate în acea perioadă mirifică. Nu mai dorea să găsească o logică a evenimentelor, ci doar se străduia să identifice paleta de emotii strânsă în anii de început ai vietii. Si acum simtea senzatia desertăciunii în plexul solar. Aparent nimic nu se schimbase în afară de oameni. Clădirile rămaseră intacte, însă fără viata care se manifesta odinioară. Totul se modificase în ce priveste realitatea înconjurătoare. Si deodată, perspectiva vietii i se schimbă brusc. Privea fără să mai judece evenimentele. Se întorcea către un alt prezent, imaginar de data aceasta. Încerca să îl privească fără să se mai dea înapoi din fata lui, asa cum proceda de obicei.
Si vedea cum trenul îl purta pe Valea Uitării. Trecea prin locuri cunoscute, dar nu mai resimtea amarul emotiilor din arhiva clipelor petrecute pe acele meleaguri. Era o persoană diferită fată de cea care era cândva. Atitudinile fundamentale îi rămaseră, dar ecoul evenimentelor din trecut se stinseseră si făcuseră loc prezentului pe care îl îndrăgea tot mai mult.
Privea muntii. Îi plăceau foarte mult. Îi admira pentru înăltimea si măretia lor. Observa cum copacii se pregăteau să înverzească. Distingea roca densă a stâncilor brăzdate de straturi ce le dezvăluiau vârsta milenară. În vale curgea domol Uitarea sub forma unui pârâu ce îsi urma calea spre câmpie.
Simtea din nou mirosurile copilăriei. Iarba abundent crescută la acest început de primăvară îi stârnea o bucurie cu greu descriptibilă prin cuvinte. Dar perspectiva era diferită. Nu îsi dădea seama de unde provenea schimbarea de viziune. Câteva cărări plecau spre vârful muntelui. Îsi ridică privirea si zări norii albi presărati pe suprafata albastră a cerului. Ce minunat! Da, chiar se simtea bine si era plin de bucurie. Îi multumea lui Dumnezeu pentru viata care i se oferea în dar!
Reveni din imaginar în realitate doar pentru a zăbovi câteva secunde înainte de a reface drumul de întoarcere din orasul călătoriei sale. Intră iarăsi pe tărâmul iluziei si se văzu din nou călătorind, asa cum făcuse de atâtea înainte.
Si trenul plecă din gară. Abandonă orasul natal fără păreri de rău. Nu mai subzista decât ca un capitol definitiv închis. Iluzia refacerii familiei, si implicit a copilăriei, se spulberase pentru totdeauna. Se întorcea în Metropola din Câmpie. A omis să mai privească spre blocul unde locuia pe vremea când părintii săi nu erau despărtiti. În sinea lui îsi dorea să retrăiască acea realitate desfiintată în urmă cu patru decenii. Abia anul acesta constientizase absurditatea demersului, pe care stupid îl încerca, să realizeze unirea fragmentelor presărate pe aleea timpului pierdut în negura trecutului.
Orasul dintre Munti rămase pentru totdeauna sinonim cu amăgirea unei viziuni nerealiste. A fost logic ca ulterior, la vârsta adolescentei, să plece în Orasul dintre Dealuri, fapt valabil si dacă s-ar fi dus oriunde altundeva. A fost normal să apară despărtirea. Niciodată nu îl reprezentaseră acele meleaguri. Doar s-a întâmplat să apară acolo si nimic mai mult.
Valea Amintirii se desfăsură grăbită pe lângă el. Soarele strălucea puternic în acel început de aprilie. Cu greu reusea să mentină un scris lizibil pe suprafata tremurândă a caietului asezat pe o masă din mijlocul vagonului.
Întrebarea: „Cine sunt eu?”, l-a interesat îndelung până în urmă cu câteva zile. Paradoxal, din clipa de fată ca sub influenta unui buton magic, se opri să mai încerce să înteleagă cine era si începu să îsi caute identitatea prin excludere. Folosea acum scăderea în locul adunării. Sculpta si elimina părtile nefolositoare din blocul de marmură al fiintei sale. Era uimit de învelisurile false pe care le credea veritabile.
— Nu sunt nici aceasta si nici cealaltă, îsi spuse pe măsură ce obiecte inutile erau aruncate din bagajul supraplin al memoriei.
Muntele Amăgirii călători o vreme alături de fereastra din stânga sa:
— Ce vrei de la mine? Pentru ce mă urmăresti, îi zise el supărat. Nu îti ajunge cât m-ai amăgit?
Dar el nu îi răspunde, însă dispăru imediat în spatele unor dealuri semi-înverzite. Tăcea acum si el. Cuvintele deveneau lipsite de sens. Observa goliciunea copacilor încă desfrunziti. Nimic de comentat. Intră în tunel. Era beznă. Scria fără să mai stie dacă depăsise sau nu limita caietului.
— Poate acum mâzgălesc masa, se gândi pentru o clipă.
Ecrane luminoase se aprindeau prin întuneric. Dar el scria fără să privească amprentele cuvintelor pe hârtia velină.
— Generatia următoare va sti doar să bată la taste, se surprinse zâmbind.
Intră în Orasul de pe Culme. Altă iluzie trecea pe lângă el; un alt oras de care dorise să îsi lege destinul; o altă desertăciune a intentiei de a apartine mirificei lumi a pădurilor si muntilor. Zăpada nu plecase cu totul. Pete albe se zăreau pe culmile despădurite ale pistelor de schi.
— Ce sport ciudat! a exclamat cu surprindere.
Dar mergea mai departe cu trenul care alene îl purta către Metropola din Câmpie. Bratele îi erau încordate. Picioarele stăteau gata de fugă. Mintea îi alerga pe câmpia crepusculară a realitătii imaginate.
Se opri din cugetare pentru mai multe clipe. Lamentarea nu îi folosea la nimic. Observa cum muntii deveneau treptat dealuri. Ulterior câmpia urma să cuprindă întreaga existentă. Aplecat asupra caietului scria în continuare si încerca să aplice normele caligrafiei.
— Cine sunt eu? se întrebă cu surprindere.
O stranie moleseală îl cuprinse. Se opri din scris. Asteptă. Lăsă ca timpul să treacă pe lângă el.
— Haos sau ordine? se întrebă iarăsi.
Zarurile se rostogoleau. Cifrele se roteau cu repeziciune, după care, gata, rămaseră numai două imagini afisate. Îsi pierdu răbdarea:
— Ce anume a iesit?
Citea, dar numerele inscriptionate nu îi spunea nimic. De fapt, erau doar niste semne, care prin multimea lor îi sugerau două cifre.
— Limbaj universal! exclamă si zâmbi.
Semnul a precedat litera. Simbolul exista de dinaintea alfabetului. O pictogramă, mai bine-zis, niste bete zgâriate pe o suprafată de lut sau pe pământ, constituia scrisul de odinioară.
Îi venea să alcătuiască sistem diferit de codificare a gândurilor.
— O altă conventie?
— De ce nu?
— Crezi că ar fi mai bună?
— Poate!
— De ce?
— Fiindcă ar fi asemenea formelor unduioase ale picăturilor de ploaie si miscării ramurilor de copac în bătaia vântului …
— Inutil!
— De ce?
— Fiindcă nu există asa ceva …
— … încă, îsi întrerupse contra-interlocutorul imaginar. As inventa o scriere haotică si vecină cu mâzgăleala.
— Urăsti alfabetul?
— Cred că da, răspunse el si brusc, îsi aduse aminte de bătăile încasate de la „tovarăsa” învătătoare.
Mirosea a fum de hârtie arsă. Îsi ridică privirea. Nu văzu sursa. Distinse copiii strânsi în jurul grămezilor arzânde din polistiren expandat ce degajau un fum dens-înecăcios. Era în spatele blocului. Da, al aceluiasi bloc pe care nu l-a zărit de data aceasta, plasat nu departe de baza podului spre localitatea învecinată.
— Ce legătură are cu scrisul?
— Niciuna sau poate …
— … poate ce?
— Poate asocierea olfactivă îmi vorbeste despre o formă străveche de comunicare!
— Cum?
— Prin miros si gust, adică asa cum procedează copiii!
— Adultul este modelul pentru copii! Ce vrei să înveti de la ei?
— Nu! Copilul este mentorul adultilor! replică el încăpătânat. Adultii distrug viata, spontaneitatea si copilăria!
— De ce spui asa ceva? De când nu îti place lumea adultilor?
— Cred că dintotdeauna!
Trecu si Orasul dintre Dealuri, locul cel gol al adolescentei sale. Dormea si nici nu îsi dădu seama că dealurile iluzorii ale acelei vârste s-au spulberat împreună cu muntii copilăriei, ca niste nori împrăstiati de vânt. Dar el rămase copil si adolescent pe mai departe. Nu era adult nici la 3o de ani de la finalizarea oficială a acelei vârste.
— De fapt, sunt un copil de 2 ani, un altul de 7 ani si un adolescent de 17 ani!
— Dar noi, ceilalti ani, unde ne aflăm?
— Simplu, în interiorul acestui triunghi temporal!
— Cum asa?
— Nu am depăsit vârsta de 17 ani! Sunt încă adolescent la peste trei decade după încheierea acesteia! De fapt, sunt un copil-adolescent ce înglobează toată perioada cuprinsă între nastere si acea vârstă!
— De ce 17 ani?
— Nu stiu exact, dar oficial este al patrulea an de adolescentă. Poate aici stă logica lui, mai precis, la 18 ani deja apartii maturitătii. Adică, esti considerat adult de îndată ce ai depăsit vârsta de 18 ani. Prin urmare, 17 ani reprezintă ultimul număr ce indică perioada ce precede adultul.
— Cine esti tu, asadar?
— Sunt un copil-adolescent! a răspuns fără ezitare.
Distingea verdele proaspăt al câmpiei. Nu avea hotar marginea ei. Asemenea mării, ea se întindea aparent la nesfârsit. Acum iubea această formă de relief. Îi plăceau tufisurile presărate multicolor pe suprafata ei verde-maronie. Iesind din strânsa închisoare a muntilor si dealurilor, asemenea unui râu, el se simtea acum în largul său purtat fiind de acest tren către Metropola din Câmpie.
— Cine sunt eu? se întrebă desenând caligrafic literele ce alcătuiesc aceste putine cuvinte.
— Sunt un copil-adolescent ce iubesc nemărginirea câmpiei desfăsurate sub întinderea nesfârsită a cerului! Lumea adultilor îmi este străină. Verbul „a fi” reprezintă esenta vietii mele. Fără restrictii, alerg liber sub razele soarelui auriu. Nu recunosc nicio scoală; ea apartine adultilor, dar nu si mie, cel născut din primordialitatea elementelor naturii!
— Mai sunt si alti copii-adolescenti sau îti place să fii singur în jocul tău?
— Poate mai există astfel de fiinte, dar nu le-am întâlnit! Copiii din jurul meu au fost mereu adulti.
— Cum asa?
— Erau violenti ca adultii, certăreti cum sunt cei mari si fără milă ca oamenii asa-zisi maturi.
— Dar adolescentii din jurul tău?
— La fel! Nicio diferentă!
Astfel, îi deveni dintr-odată clară experienta nemuritoare a copilului-adolescent, ce alergă liber pe meleagurile nesfârsite ale câmpiei lumii, se bucură necontenit de albastrul cerului si apartine pe deplin universului infinit. De acum înainte stia cine este, ce asteaptă de la viată si avea în sfârsit curajul să îsi croiască propria cale.
Trenul ajunse la destinatie. Marele oras îsi deschise bratele pentru a-l primi cu bucurie. Simti o senzatie stranie. Se născuse în mijlocul muntilor si totusi, casa în care locuia se afla de peste 30 de ani în această Metropolă din Câmpie, care l-a primit cu bunăvointă de îndată ce muntii si dealurile, împreună cu oamenii din acele locuri, l-au fortat să plece în Exilul vietii sale pentru întâlnirea propriului destin!
|
Octavian Lupu 5/11/2017 |
Contact: |
|
|
