Scrisoare pastorală
Formatorii de opinie. De la Duminica Floriilor până la Pasti, zi de zi, prin Sfintele Evanghelii care se citesc la slujbele de dimineată si de seară, retrăim momentele principale prin care a trecut Mântuitorul în acea săptămână hotărâtoare pentru mântuirea neamului omenesc. Observăm, că în Duminica Floriilor multime de locuitori ai Ierusalimului si ai satelor din apropiere Îl primesc în capitală ca pe un împărat, rege sau comandant de osti întors victorios de pe câmpul de luptă. Trei ani străbătuse cetătile si satele Palestinei, învătase poporul, vindecase nenumărati bolnavi si înviase multi morti. Vestea despre El depăsise granitele tării si se dusese până la Roma. Împăratul roman dorea să-L cunoască. Putin a lipsit ca să nu fie luat de autorităti si dus la Roma! Însusi medicul împăratului, om cu o vastă cultură, si-a părăsit toate ale sale si s-a dus să-L cunoască pe Domnul Iisus, dar mai ales să-I vadă metodele prin care vindecă bolnavii. A sfârsit prin a-I deveni unul din cei saptezeci de ucenici. Corăbii supraaglomerate străbăteau Mediterana, ducând spre Palestina pelerini. Drumurile de pe uscat, atât din Europa, din Asia Mică, din nordul Africii, erau bătătorite de grupuri de călători, care mergeau să-L vadă pe Iisus si să-i ceară ajutorul. El îi primea pe toti, îi vindeca si nu percepea nici o plată pentru aceasta. Cred că si azi s-ar produce acelasi fenomen, dacă ar apare undeva în lume cineva cu asemenea puteri miraculoase.
Cei care-l ovationau la intrarea în Ierusalim erau impresionati în mod deosebit. Învierea lui Lazăr cel mort de patru zile din Betsaida, un sătuc din apropiere, fusese picătura care umpluse paharul admiratiei. În uralele multimii, revenea mereu sloganul ,,Fiul lui David!” Ori, David fusese cel mai de seamă rege al poporului Israel. A spune despre cineva care se bucura de o asemenea popularitate că este descendentul regelui David, făceai o afirmatie indirectă, că acela este mostenitorul legitim al tronului. Stăpânirea romană nu putea accepta o asemenea situatie. Nici stăpânirea religioasă a evreilor nu-L putea accepta pe Domnul Iisus. El era, într-adevăr, evreu. Crescuse în umbra templului, fusese tăiat împrejur, participase la slujbe în temple si sinagogi, vorbise preotilor si poporului în repetate rânduri. Si, totusi, desi era de-al lor, ceva în învătătura Lui era nou, necunoscut teologilor mozaici. Adăugând si faptul că puterea dumnezeiască a lui Iisus îi aducea o popularitate fără precedent, clerul evreiesc nu-L mai putea suporta. Invidia atinsese apogeul. Iisus era socotit ca un sectar, ca un eretic din punctul lor de vedere. Era prea mare si făcea prea multă umbră, cum ar fi spus mai târziu Nicolae Iorga!
În acest context, mai marii zilei au hotărât moartea Domnului Iisus, ,,dar se temeau de popor”, cum spune Evanghelia. Au vrut să-L omoare în ascuns, ca să nu stie poporul, dar disparitia Lui nu putea fi trecută cu vederea. Atunci si-au pus în functie armata de ,,formatori de opinie”, de ,,propagandisti”, cum i-am numi astăzi. Acestia au actionat pe două planuri. În primul rând au început să-L discrediteze în fata poporului, pe străzi, unde aveau posibilitatea, pentru a-I strica imaginea publică. În al doilea rând, au participat la procesul lui Iisus, ca ,,public” atent selectat, care să răspundă comenzilor ce aveau să le primească. Ne surprinde, când, la procesul lui Iisus, - proces politic incontestabil-, ,,multimea” strigă înversunată ,,Să se răstignească! Să se răstignească!” ,,Sângele Lui asupra noastră si asupra copiilor nostri!” Era acelasi ,,popor” care-L primise în Ierusalim cu patru zile înainte? Nu! Categoric nu! Acestia erau acolitii stăpânirii, oamenii fără coloană vertebrală, lingăii, profitorii, care executau fără crâcnire ordinele stăpânirii. Mai mult! Ca să vedem că gloata aceasta de oportunisti si executanti este lipsită de gândire proprie, vedem că cere eliberarea lui Baraba, un tâlhar notoriu, care jefuia călătorii la drumul mare, omora, făcea spargeri etc. Aceasta era ,,masa de manevră” a stăpânirii, ,,alegerea poporului”.
Formatorii acestia de opinie îsi fac cu succes datoria, fiindcă pe drumul Golgotei, când Iisus Îsi ducea crucea spre locul răstignirii, multimea Îl urmează tăcută, ca într-un convoi mortuar. Unde este entuziasmul si atasamentul manifestate duminică? Era doar vineri, în aceeasi săptămână! Se întâmplase ceva si cu multimea. Fusese manipulată. Formatorii de opinie reusiseră s-o convingă că Iisus nu e asa cum crede ea, ci este vrednic de moarte, asa cum au decis judecătorii Lui, atât ci religiosi, cât si cei politici. Poporul acesta nu se ridică să-L elibereze pe Iisus. Era doar tot Fiul lui David, speranta lui de libertate. Multimea priveste pasivă, sau plângând, neputincioasă, fără să riste nimic, de la distantă, cum Iisus este răstignit si, o dată cu El, si speranta ei de mai bine!
Formatorii de opinie au existat în toate timpurile si în toate locurile. Ei au fost mână si armă pentru stăpânire, propagandisti fără scrupule, care, pentru un blid de linte, pentru o amărâtă de recompensă, si-au vândut si mama, si tata, si fratii, si surorile, si prietenii, si colegii, si eroii, si martirii, si sfintii, si idealurile neamului. Pe vremea lui Iisus strigau, urlau, loveau, până convingeau sau reduceau la tăcere. Pe vremea noastră îi vedem adesea pe ecrane, pe hârtie, pe pancarte, încercând să ne convingă că albul este negru si invers, că nu-i adevărat ce vedem noi, ci-i adevărat ce ne spun ei, că-n fata noastră e pământul făgăduintei, desi vedem bine că-i o prăpastie fără iesire!
În vechile biserici si mânăstiri este pictată judecata universală de la sfârsitul lumii. Cei din dreapta Judecătorului sunt în rai, iar cei din stânga se zbat într-un fluviu de foc. Deasupra unora este scrisă meseria sau categoria socială din care au făcut parte în viată(negustor, soldat, desfrânat, preot, împărat etc.). Mai sunt însă si unii deasupra cărora nu scrie nimic. Cu sigurantă că printre acestia sunt si formatori de opinie!
Cine are urechi de auzit, să audă!
*
Sfaturi părintesti. Din cartea Părintelui Arsenie Boca, Cărarea Împărătiei, mai spicuim:
,,O SORĂ A VIETII... Nu suntem născuti de timp, ci de vesnicie. Asa se face, că avem într-o fărâmă de tărână si celălalt tărâm. Desi trăim o vreme îmbrăcati de lumea aceasta, totusi ni se întâmplă clipe când fratele vis si sora moarte ne dau târcoale si ne despică făptura în două. Avem clipe în care scăpăm de sub chingile celor patru dimen¬siuni ale lumii văzute si ne trezim deodată într-un alt mod de-a fi si pătrundem într-un alt mod de-a cunoaste. Întâmplările următoare ne pot pune pe cale:
Povestea cineva, zicând: ,,Se făcea că eram un om sărac, cu nevastă si copii si n-aveam nici o avere. Lumea se-nrăise si nimeni nu mă ajuta; drept aceea, m-am gândit să mă fac si eu la fel si să merg să fur. Deci, într-o noapte am plecat să fac isprava ce o plănuisem. Dar, nefiind un priceput în meserie, mi s-a întâmplat să fiu prins de paznici, care m-au legat si m-au băgat în temnită. După mai multă vreme m-au chemat la judecată pentru tâlhărie. M-au judecat si m-au osândit la moarte. Drept aceea, ducându-mă afară din cetate, legat fedeles cu mâinile la spate, ne-am oprit într-o pădure, unde aveau să mă spânzure de-o cracă. Când îmi strânseră streangul de grumaz, tresării de spaimă si mă trezii din vis. Eram leoarcă de sudoare, dar izbăvit de streang.
Ce se întâmplase ? Dormisem pe spate si din tavan, drept de deasupra mea, se dezlipise o bucată de tencuială care-mi căzuse tocmai pe grumaz si care mă trezise. Asadar, eu trăisem o istorie întreagă, care cuprindea atâtea lu¬cruri răsfirate pe asa de multe zile, adunate într-o clipă.”
În hrisoavele unui bătrân din Sfântul Munte, se găseste întâm¬plarea următoare: ,,Un slăbănog venise în Kapsala. Era bolnav de mai multi ani de zile si-si pierduse răbdarea. Slăbise cu sufletul si, plângând, se ruga lui Dumnezeu să-i scurteze viata. Un înger se arătă si-i zise bolnavului: ,,-Prea bine, frate, Domnul în milostivirea Sa nemărginită îti as¬cultă rugămintea. El scurtează viata ta pământească, dacă te învoiesti, ca pentru un an de suferinte ce-ai mai avea de răbdat pe pământ(…), să petreci trei ceasuri în muncile iadului. Păcatele tale cer curătirea ta prin suferintele propriului tău trup(…). Pentru tine, ca si pentru toti credinciosii, nu este altă cale spre Cer, decât calea Crucii, care a fost arătată de Dumnezeu-Omul, Cel fără de păcat. Calea Crucii te face să suferi. Poti să vezi, deci, ce sunt suferintele vesnice, unde merg toti păcătosii: dar tu nu vei suferi decât vreme de trei ceasuri, după care vei fi scăpat din munci, prin rugăciunile Bisericii.
Nenorocitul începu a cugeta: încă un an de suferinte pe pământ e o vreme tare lungă! Mai bine rabd trei ceasuri suferintele de dincolo; si zise îngerului: ,,- Mă învoiesc să merg în iad!” Îngerul îi luă sufletul si -1 închise în temnitele iadului. ,,- După trei ceasuri voi veni să te caut!” îi spuse îngerul, cu mângâietoare grăire. După plecarea îngerului, totul se întunecă, un întuneric de smoa¬lă, o strâmtoare cumplită, un vuiet sfâsietor de suspine ale sufletelor păcătoase, duhuri rele cu ochii de văpaie si cu urâciunea lor îl împrejmuiau si-i înghetau făptura, iar el nu se putea apăra cu nimic; toate acestea îl cuprinseră cu niste gheare de groază si -1 cufundară într-o spaimă nespusă. Nu vedea nimic, desi suferinta si plânsul strigau de pretutindeni. Ochii arzători ai demonilor luceau în întuneric si se ve¬deau deasupra umbrele lor pocite, care se repezeau la dânsul, gata să -1 sfărâme si să -1 înghită într-o sorbitură de fiară. Nenorocitul suflet începu a striga de spaimă, însă nu răspundea nimeni la strigătele sale, decât răsunetul hăului, prăpăstuit de dihănii. Ceasurile i se părură ani. Ba chiar i se păru că are sute de ani în muncile acelea si îngerul tot nu mai venea. Asa-l înclesta deznădejdea, că îngerul nu se va mai întoarce si scrâsni deodată din dinti. Nu -1 auzi nimeni, căci toti păcătosii din temnită nu se ocupau decât de ei însisi si de propria lor muncă; iar sălbaticii demoni luau în bătaie de joc sufe¬rintele lor. Tocmai când scrâsni a doua oară, dulcea lumină a slavei înge¬resti coborî deasupra chinuitilor si cu zâmbet ceresc îl întrebă: ,,- Cum te afli, frate ?” ,,N-as fi crezut vreodată că si îngerii să mintă!” mormăi nenoro¬citul, cu glasul frânt de durere. ,,- Ce voiesti să zici?” întrebă îngerul cu linistea de cer. ,,- Vreau să zic, că mi-ai tăgăduit să mă scoti de-aici după trei ceasuri si iată c-au trecut sute de ani de când mă chinuiesc aici!” ,,- Ce zici tu ? Sute de ani ?” zise îngerul, cu zâmbetul lin. ,,Un ceas a trecut de când te-am părăsit si mai ai încă două de rămas aici!” ,,- A trecut un ceas si mai am două! Oare,-i cu putintă să nu fi trecut decât un ceas ? Nu mai pot îndura chinurile acestea, nu mai am putere! De cumva e cu putintă si ar vrea Dumnezeu, rogu-te scoate-mă de-aici! Vreau mai bine a răbda pe pământ ani si sute de ani, ba chiar până la ziua de apoi, numai scapă-mă de-aici: fie-ti milă de mine!” Asa se sfârsea de durere bietul suflet, întinzându-si mâinile spre îngerul luminii, care îi răspunse: ,, -Dumnezeu, fiind Tatăl îndurării, s-a milostivit de tine si te scoate de-aici; dar tu, frate, să-ti aduci aminte când te-i întoarce pe pământ cât de mari sunt muncile de-aici, fată de oricare dintre cele pământesti si că-i mai bine să-ti împlinesti pocăinta până esti în trup, decât după aceea!” Când îngerul isprăvi cuvântul, bietul slăbănog se trezi pe pă¬mânt, învăluit de soare, iar ceasul de alături arăta mai mult c-o oră. Era fericit ca un izbăvit din iad.
Pozne de astea ne mai face sora moarte si cu alte prilejuri. Asa, de pildă, e îndeobste cunoscut faptul că cei ce cad năprasnic într-o pri¬mejdie de moarte, într-o clipă îsi văd toată viata lor trecută. Tot conti¬nutul memoriei se dezlăntuie ca un potop si se prăvăleste peste strunga constiintei pe care o îneacă si pe urmă uită totul: si-au pierdut constiinta... Faptul acesta, al filmării vietii de ani de zile într-o clipă, fireste, nu e de firea trupului, ci de firea sufletului. Dacă îmbinarea sufletului cu trupul n-ar fi strunită din voia lui Dumnezeu, însusirile sufletului ar fi ca niste fulgere, care ar pârli într-o clipă fărâma de tărână în care zăboveste suflarea lui Dumnezeu. Suntem însă o suflare de iubire a lui Dumnezeu. Asa se face că, după trup, suntem un picur de rouă, fată de un cosmos fără margini, care însă începe tot în constiinta noastră. Când sora moarte ne dezleagă de trup, ne face un mare bine, fără să stim si fără să vrem. Tot ce e rău în lumea asta: nestiintă, nepu¬tintă, întunericul, păcatul cu miile lui de gheare, prin moarte încetează. Răul e osândit la moarte, deci moartea ni-i un ajutor. Nu trupul este răul, dar prin moarte se omoară răul cu desăvârsire, de aceea la vreme trupul va învia din morti. În moarte-i învierea.
Deocamdată, moartea pentru suflet e o adevărată slobozire din temnită; iar pentru trup, încetarea răului ce dăinuia prin mecanismul nasterilor pătimase. Deci, când va fi învierea mortilor, trupurile vor dobândi acea mutatie cosmică după care nu vor mai fi supuse, ca-n veacul de acum, îngrădirilor vremelniciei. Oamenii fug, cât pot mai mult, de fiorul cunoasterii, - a unei cu¬noasteri de ei însisi în relatie cu Dumnezeu, în relatie cu nemurirea sufletului, în relatie cu binele si răul. Cu un cuvânt, fug până la moarte de orice cunoastere existentială. Astfel, ceea ce nu cunosc ei, fiind stăpâniti de o lene biologică, li se pare că nu există de fapt si dorm vremea vietii pământesti pe urechea aceea. Situatia se schimbă brusc în momentul mortii. Toate lucrurile pe care trebuiau să le cunoască în vremea vietii, dar au fugit de ele sau le-au tăgăduit, năpădesc peste ei cu o evidentă de neînlăturat. În vre¬mea vietii pământesti cunoasterea rămâne la libertatea omului: dacă voia să cunoască, putea cunoaste: nu voia să cunoască, rămânea în necunostintă. Îndată după moarte, însă, libertatea aceasta se suspendă si sufletul cunoaste fără să vrea, ceea ce s-a ferit să facă pe când era îmbrăcat în trup. Cunoasterea are două momente mari: momentul mortii, când sufletul se dezleagă de necunostintă si momentul învierii, când se dezleagă si trupul de necredintă. Căci necredinta îsi are obârsia mai mult din convietuirea sufletului cu trupul. Or, si el trebuie să întovărăsească si cunostinta si credinta. Moartea dezleagă sufletul de trup si astfel sufletul ajunge la cunostinta spiritualitătii si a nemuririi sale; învierea dezleagă trupul desăvârsit de moarte si de necredintă. Moartea si învi¬erea împlinesc, în privinta constiintei si a izbăvirii de rău, ceea ce nu pot împlini nici cele mai impresionante nevointe ale sfinteniei. Până ce nu trecem si prin portile acestea, cunostinta noastră e numai frântură.
*
Nu-i singur Iuda vinovat… Cu acest titlu, poetul Costache Ioanid a scris o frumoasă poezie. Iat-o:
,,Nu-i singur Iuda vinovat
de sângele ce se dădu.
Nici marii preoti, nici Pilat,
ci lumea-ntreagă prin păcat!
Si eu, si tu…
Nu drumul greu spre Golgota,
nici biciul, când Iisus căzu.
Si dacă crucea grea era,
povara noastră si mai grea!
Si eu, si tu…
Nu patru cuie L-au pătruns,
când El pe cruce se-asternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
cu mii de patimi L-am străpuns!
Si eu, si tu…
Nu doar bătrânii cărturari,
nu doar mai marii preoti, nu!
Si noi am râs cu ochi murdari,
si noi suntem cei doi tâlhari!
Si eu, si tu…
Si nu ostasilor prin sorti
cămasa albă Si-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porti!
Si, fără ea, toti suntem morti!
Si eu, si tu…
Nu doar în stânci, sub lilieci,
nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am ascuns ca pentru veci
sub piatra unor forme reci,
Si eu, si tu…
Si-acum Iisus cel condamnat
azi El te-ntreabă :,,Da sau nu ?
Esti tu sau nu esti vinovat?”
Eu am spus da! Si-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu ? Dar tu?…
*
Paradoxul vremii noastre. Din scrierile regretatului scriitor si gânditor Octavian Paler spicuim un text de zile mari, care are acest titlu: ,,Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem: clădiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi, dar minti mai înguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai putin; cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai putin. Avem case mai mari, dar familii mai mici, avem mai multe accesorii, dar mai putin timp; avem mai multe functii, dar mai putină minte, mai multe cunostinte, dar mai putină judecată; mai multi experti si totusi mai multe probleme, mai multă medicină, dar mai putină sănătate. Bem prea mult, fumăm prea mult, cheltuim prea nesăbuit, râdem prea putin, conducem prea repede, ne enervăm prea tare, ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obositi, citim prea putin, ne uităm prea mult la televizor si ne rugăm prea rar. Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile. Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des. Am învătat cum să ne câstigăm existenta, dar nu cum să ne facem o viată. Am adăugat ani vietii si nu viată anilor. Am ajuns până la lună si înapoi, dar avem probleme când trebuie să traversăm strada să facem cunostintă cu un vecin. Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior. Am făcut lucruri mai mari, dar nu si mai bune. Am curătat aerul, dar am poluat solul, am cucerit atomul, dar nu si prejudecătile noastre. Scriem mai mult, dar învătăm mai putin. Plănuim mai multe, dar realizăm mai putine. Am învătat să ne grăbim, dar nu si să asteptăm. Am construit mai multe calculatoare: să detină mai multe informatii, să producă mai multe cópii ca niciodată, dar comunicăm din ce în ce mai putin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei încete; oamenilor mari si caracterelor meschine; profiturilor rapide si relatiilor superficiale. Acestea sunt vremurile în care avem două venituri, dar mai multe divorturi, case mai frumoase, dar cămine destrămate. Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unică folosintă, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale si pastile care îti induc orice stare, de la bucurie, la liniste si la moarte. Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine, dar nimic în interior. Vremuri în care tehnologia îti poate aduce această scrisoare si în care poti decide fie să împărtăsesti acest punct de vedere, fie să stergi aceste rânduri.
Aminteste-ti să-ti petreci timp cu persoanele iubite, pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate. Aminteste-ti să spui o vorbă bună copilului care te venerează, pentru că acel copil va creste curând si va pleca de lângă tine. Aminteste-ti să-l îmbrătisezi cu dragoste pe cel de lângă tine pentru că aceasta este singura comoară pe care o poti oferi cu inima si nu te costă nimic. Aminteste-ti să spui ,,TE IUBESC” sotului/sotiei si persoanelor pe care le îndrăgesti, dar mai ales să o spui din inimă. O sărutare si o îmbrătisare vor alina durerea atunci când sunt sincere. Aminteste-ti să-i tii pe cei dragi de mână si să pretuiesti acel moment pentru că într-o zi acea persoană nu va mai fi lângă tine. Fă-ti timp să iubesti, fă-ti timp să vorbesti, fă-ti timp să împărtăsesti gândurile pretioase pe care le ai.”
*
File de jurnal – 23 Dec. 1981. ,,Colindul cu icoana continuă. Ieri a fost o vreme exceptională, cu zăpadă, soare si temperatură acceptabilă. A fost o adevărată plăcere din acest punct de vedere. Azi, însă, a plouat si a fost ceată. Cu exceptia unora, oamenii ne-au primit bine(…). Am întâlnit câteva familii atât de sărace, încât, dacă le-as fi urat ,,La multi ani!” ar fi semănat mai mult a blestem.
Taica Nicolae Tărăbâc ne-a mai povestit câte ceva despre vremea prizonieratului său în Siberia(14 ani). Mama Ana, sotia sa, ne-a povestit despre vremea când, rămasă singură, se lupta cu greutătile si cu lipsurile ca să-si tină copiii în scoli(…).
Gică Plesan si nevastă-sa ne-a povestit despre vremea ,,luptei de clasă”, vremea când au fost deportati cinci ani în Bărăgan ca fruntasi ai satului. Taica Gică, de 82 ani, fost căpitan de cavalerie în armata regală, ne-a vorbit despre anchetele pe care i le-a făcut maiorul de securitate Petrescu, despre constrângerile, persecutiile si abuzurile acestuia. L-au dus cu ancheta până la Craiova. Acolo, întâmplarea a făcut ca să-l găsească pe Vasile Glavan, colonel, loctiitor politic al Inspectoratului Regional de Securitate al Regiunii Oltenia, băiatul lui mos Vasile Glavan din Malovăt. Acela nu s-a sfiit să-l sărute în fata comandantului si să-i dea drumul acasă.
Se făceau presiuni asupra copiilor aflati în scoli, luându-li-se declaratii, prin care ei îsi luau angajamentul să-si educe părintii ca să nu mai vorbească împotriva regimului, pentru ca aceste declaratii să transforme apoi pe însisi copiii respectivi în martori si acuzatori.
După deportarea în Bărăgan, lui Gică Plesan i-au luat casa si în ea s-au instalat Consiliul Popular, Militia si Posta. La întoarcerea din Bărăgan, lui Gică Plesan i s-a dat drept locuintă o parte din fostul grajd al familiei. Aici li se făceau tot felul de sicane, ajungându-se adesea la certuri, care sfârseau prin amenintări cu securea si cu furca(…).
Pentru a-si recâstiga casa, Gică Plesan a ajuns cu dosarul de jalbe si de acte până la avocatul Vasile Pora din Bucuresti. Acesta, după ce a studiat cauza, l-a dus la Comitetul de Stat, la secretarul Constantin Stătescu. Acesta, după ce si-a aruncat ochii peste piesele din dosar, i-a spus: ,,- Spune-mi pe scurt, cine te-a nedreptătit?” Gică Plesan i-a spus: ,,- Hotii, banditii si tâmpitii, pe care regimul i-a pus să ne conducă în comune. Dvs. dati legi întelepte, dar, până ajung la noi, sunt contrafăcute si falsificate!” Si, cu toată ura si puterea sa, le-a tras o înjurătură oltenească notabilitătilor comunale. Stătescu i-a spus: ,,- Du-te linistit acasă, că-ntr-o lună va veni cineva de la noi să rezolve si problema dumneata. Însă, îti dau un sfat: nu-i mai înjura! Asa cum sunt, noi cu ei am făcut ce am făcut. Dacă ar fi primit ordin unul dintr-acestia ar fi tăiat omul. Dacă te-am fi pus pe dumneata în locul unuia dintr-acestia, n-ai fi făcut aceasta!” Cu chiu cu cai, până la urmă Domnul Gică Plesan si-a dobândit casa si a obligat autoritătile locale să evacueze institutiile instalate în ea”.
*
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 5/1/2017 |
Contact: |
|
|
