Memoria istoriei - Canada 150: Românii sunt de peste un secol în Canada (Partea a 2 a)
Canada sărbătoreşte anul acesta 150 de ani de la formarea primului nucleu federal, pe 1 iulie 1867, în forma Dominionului Canadei – baza istorică a confederaţiei din care făceau parte iniţial Canada, adică Ontario şi Quebec, Noua Scoţie şi Noul Brunswick. După 150 de ani, Canada este un stat federal cu 10 provincii şi 3 teritorii şi cel de-al doilea stat ca mărime din lume, după Rusia. Este interesant de analizat unde se află românii în acest context canadian. Firesc, este important să ne întrebăm când au început să sosească în Canada şi unde s-au aşezat.
Imigratia după Primul Razboi Mondial în America de Nord
După primul război mondial - în anii marii crize mondiale din anii ’30 cu precădere --rata emigraţiei româneşti din America şi Canada a scăzut. Mulţi dintre românii ardeleni şi bănăţeni s-au reîntors în ţară unde şi-au cumpărat pământ şi s-au recăsătorit. Există puţine studii referitoare la emigraţia românească în Canada şi în general un interes mai mare a fost acordat emigraţiei din America.
La sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor, mulţi români din Transilvania şi Banat au emigrat în America. În acea perioada populaţiile din Europa Central şi Sud-Est erau încorsetate în interiorul unui sistem de dominaţie în care frustrările sociale şi naţionale deveneau tot mai presante. Asta explică de pildă faptul că înainte de primul război mondial, din totalul românilor emigraţi în America, 90% erau din Transilvania şi Bucovina şi numai 10% din Vechiul Regat. Românii plecau în căutarea unei vieţi mai bune cu speranţa că aceasta ar putea fi în Lumea Nouă. La începutul secolului au venit în America un număr considerabil de români. Acesti imigranţi, cei mai mulţi dintre ei ţărani, nu aveau o situaţie materială mulţumitoare. Prin urmare au considerat că pot accepta cea mă grea muncă, la cel mai redus salariu şi cu cele mai multe ore de lucru. Dar au venit, au lucrat şi au stat. Au venit să facă aşa cum se spunea adesea mia şi banii de drum. Mulţi dintre ei s-au întors dar şi mai mulţi dintre ei au rămas să îşi facă o viaţă nouă.
Marea majoritate a românilor plecaţi în primele valuri ale emigraţiei s-au aşezat în centre industriale din: Ohaio, New York, Pennsylvania, Michigan, Illinois sau Indiana, şi în vestul Canadei, încercând să realizeze atât integrarea în mediul american dar şi păstrarea unui mod de viaţă autentic. Primii emigranţi veniţi înainte de 1900 nu aveau organizaţii care să-i sprijine, în America nu aveau biserici sau instituţii româneşti şi erau grupaţi la marginea cartierelor din oraşele industriale în care lucrau. Primele forme de organizare au fost societăţile de întrajutorare. În următoarele decenii, viaţa românilor emigranţi s-a schimbat semnificativ. S-au format numeroase cluburi şi societăţi care au fost denumite după regiuni românesti sau numele unor personalităţi. Una dintre aceste organizaţii a primit numele marelui istoric Nicolae Iorga iar în 1929 a organizat vizita acestuia în SUA, unde el a conferenţiat la Harvard şi la alte universităţi pe teme istorice şi politice.
Viaţa cotidiană a românilor era simplă. Deoarece primiii emigranţi nu aveau bani de transport, preferau să se aşeze aprope de fabrică, iar acolo unii dintre ei deschideau pensiuni, prăvălii sau alte mici afaceri. Aceste mici afaceri aveau un rol desebit pentru valurile de noi veniţi pentru că erau locurile de întâlnire şi de dialog; de asemenea, în astfel de cârciumi îşi ţineau românii şi nunţile sau botezurile. “Dacă un român venea…în America şi nu avea familie sau rude acolo, el mergea într-un oraş de care auzise în scrisori. Venea în acel loc din America unde se stabiliseră şi alţi consăteni. Acolo găsea o pensiune sau o cârciumă românească. Acolo îi găsea pe cei care au plecat înaintea lui din sat” – după mărturia Ancăi Hartular. Multe din întâlniri aveau loc în casa celui care avea spaţiu mai mult.
Se cântau doine, se citeau poezii româneşti, iar un loc special se acorda scrisorilor venite din ţară, care se citeau cu glas tare, fiind ascultate de întreaga asistenţă. O atenţie aparte se acorda nunţilor. Adesea, bărbaţii tineri căutau să-şi aducă viitoarea soţie din ţară şi trimiteau scrisori la rudele rămase să îl ajute. “Uneori căsătoriile erau aranjate de prieteni sau de rude. Dacă după sosirea fetei căsătoria nu se realiza, de obicei fata considera că este de datoria ei să returneze costul călătoriei. Totuşi soţul era repede găsit. O tânăra româncă nu rămânea necăsătorită mult timp. De obicei erau 15 sau 20 de tineri pentru fiecare fată” (Hartular, 17). Pregătirile de nuntă animau mult comunitatea romaninilor imigranţi. Românii participau împreună la serviciul religios şi la petrecere. Femeile pregăteau mâncare tradiţională românească. Fiind vorba despre ardeleni, se servea întotdeauna supă de găină cu tăiţei şi sarmale. Se făceau cadouri în bani pentru nuntă iar sumele oferite tinerilor variau de la 25 de cenţi la 2 sau 5 dolari. Conform statisticilor şi registrelor bisericeşti se remarcă faptul că aveau loc peste 50 de nunţi pe an.
(va urma)
Surse :
Leuca, Mary. Imigratia româneasca în America în Hartular Anca Mergem în America, Editura Fundatiei Culturale, Bucuresti, 1996.
Patterson, G. James. "Romanians, The Encyclopedia of Canada's Peoples. P.R. Magosci, Ed. Toronto: University of Toronto Press, 1999.
|
Luiza Mureseanu 4/21/2017 |
Contact: |
|
|
