Panopticum - Gânduri de Paşti
Anul acesta este cu adevărat binecuvântat, fiindcă toată creştinătatea sărbătoreşte Sfintele Paşti împreună, după cum s-a rugat Mântuitorul. Din nefericire împrejurarea nu se datoreşte înţelepciunii conducătorilor principalelor ramuri ale credinţei în Hristos şi nici acordului celor peste 30.000 de secte derivate din trunchiul originar în cele două milenii de la înviere. Ea este rezultatul unor fenomene naturale folosite pentru calcularea datei celei mai importante sărbători din istorie, asupra cărora niciunul dintre muritori nu are control; fenomene care, printr-o coordonare misterioasă, au făcut ca rezultatul socotelilor omeneşti deşi diferite, să coincidă. În pofida falimentului eforturilor ecumenice de până acum, întâmplarea demonstrează că totuşi se poate şi aşa. Dar se pare că noi nu vrem ori nu suntem capabili să descifrăm mesajele Creatorului. Ceea ce nu este de mirare într-o epocă în care foarte mulţi dintre contemporani râvnesc sâ-i ia locul.
Pentru români însă ar trebui să fie un punct de onoare să contribuie cel puţin la unificarea calendaristică a credinţei, dacă nu şi altfel. Aceasta deoarece autorul calendarului ‘Gregorian”, folosit astăzi în lumea întreagă, cu excepţia calculelor pentru data zilei de Paşti, a fost unul de-al nostru. Este vorba despre călugărul Dionysius Exiguus (cel Mic sau Smeritul), născut în anul 470 pe plaiuri dobrogene. Dar acelea erau alte vremuri, când încă nu apăruseră dispute aparent ireconciliabile între creştinismul răsăritean şi cel apusean. Fluent în limbile latină şi greacă, Dionysius a ajuns o mare personalitate în cancelaria vaticană şi o somitate intelectuală romană. Printre o sumedenie de multe alte lucrări teologice, juridice şi matematice el a calculat data naşterii lui Iisus Hristos cu o aproximaţie de 4-7 ani, făcând-o să fie recunoscută ca început al erei noastre şi a corectat în mare măsură erorile calendarului Iulian, sursă până atunci de dereglări stânjenitoare în administraţie şi în viaţa economică.
Dar în afară de îndemnul expres din rugăciunea Învăţătorului “ca toţi să fie una” mai sunt şi alte raţiuni pentru unitate, ignorate de adepţii Săi moderni. Insăşi natura ne forţează, împotriva voinţei noastre să rămânem uniţi. Într-un eseu întitulat “Respirând Viitorul şi Trecutul”, publicat în 1967, astronomul american Harlow Shapley a demonstrat ştiinţific rolul unificator al argonului din atmosfera terestră. Aerul pe care îl respirăm este format din 76% azot, 23% oxygen şi aproximativ 1% argon. La partea superioară a atmosferei, gazele se află în stare atomică datorită influenţei razelor solare. La suprafaţa pământului primele două formează molecule în vreme ce argonul rămâne mereu sub formă atomică. Argonul este un gaz inert care nu se combină cu nici unul dintre celelalte elemente şi carcteristicile lui fizico-chimice sunt de aşa natură încât gravitaţia terestră nu permite atomilor de argon să scape în spaţiul interplanetar şi deci numărul lor în atmosferă rămâne neschimbat. Cu fiecare inspiraţie introducem obligatoriu în plămâni un număr de molecule de oxygen şi azot, dar şi un număr de atomi de argon. Atomii de argon trec prin organism şi sunt expiraţi fără să fi suferit nici o transformare, fiind recirculaţi la infinit. Curenţii de aer îi pun apoi în mişcare în jurul globului şi există şansa ca fiecare dintre noi să vehiculeze prin plămâni de câteva ori în viaţă, atomi de argon ce au trecut prin organismele tuturor celorlaltor semeni, nu numai aflaţi în viaţă, dar şi ai celor care au trăit vreodată de-a lungul întregii istori umane. Este emoţionant să ne gândim că am găzduit în noi, fie şi numai temporar, atomi de argon din respiraţia lui Iisus atunci când s-a rugat la Cina cea de Taină şi că deşi sunt foarte multe lucruri care ne despart, modestul atom, vrând- nevrând, ne uneşte pe toţi fără deosebire.
Păcat însă că atomii de argon, care au fost martorii întregii evoluţii umane, nu pot să îşi povestească amintirile, fiindcă mulţi oameni nu cred că Cina cea de Taină ar fi avut loc. Contestatari au fost, sunt şi vor fi întotdeauna. Pentru aceştia, Simon Greenleaf, a publicat în 1846 cartea uitată astazi “The Testimony of the Evangelists” (“Mărturia Evangheliştilor”). Erudit profesor de ştiinţe juridice, Greenleaf a fost unul dintre fondatorii şcolii de drept de la Harvard şi autorul unui tratat despre legalitatea dovezilor, devenit standard în justiţia americană. Aplicându-şi vastele cunoştinţe şi experienţa sa juridică el şi-a propus să facă în “Mărturia Evangheliştilor” o examinare a relatărilor acestora, adică a evangheliilor, aplicând regulile şi metodele folosite în tribunale. Greenleaf începe prin a constata că cele patru evanghelii nu prezintă urme de falsificare şi că cele mai vechi copii existente pot fi acceptate în tribunale drept documente autentice. El găseşte că autorii sunt în cunoştinţă de cauză, Ioan şi Matei împărtăşind viaţa zilnică a lui Iisus, iar Marcu şi Luca prin legăturile lor intime cu primii apostoli. De asemenea el este de părere că evangheliştii au fost oneşti şi nu aveau motive ca să-şi falsifice mărturia. In final Greenleaf ajunge la convingerea certă ca aceştia au fost persoane integre şi au spus adevărul şi că nici nu se putea altfel deoarece miracolele săvârşite de Iisus au fost produse în public, când nu numai prietenii ci şi duşmanii lui erau de faţă. “Căci Galileenii ori au fost oameni de înţelepciune nemaipomenită şi cu îndemânare extraodinară în arta înşelăciunii, superioare tuturor înaintaşilor şi urmaşilor lor, ori ei au descris cu adevărat lucruri uimitoare pe care le-au văzut şi auzit, “ a conchis Greenleaf. De altfel câţi oameni ar fi gata să perpetueze un neadevăr, care nu aduce decăt martiriu şi moarte prematură?
Gabriel Watermiller / B.C
|
Gabriel Watermiller 4/17/2017 |
Contact: |
|
|
