Gânduri in prag de primăvara canadiană
Primăvara canadiană este o mofturoasă. Stă cam mult în prag până să păşească mai hotărât spre noi. Ne lasă prea mult să tânjim după frumoasele primăveri din ţara noastră de baştină. Se pregătesc Sfintele Sărbători ale Paştelor să ne aducă bucuria reînvierii naturii şi să ne reamintească despre jertfa Fiului Domnului pentru pregătirea învierii celei mari a fiecăruia dintre noi, dar uite că natura parcă stă în adormire.
In zilele astea de asteptare a primăverii, am călătorit pentru trei zile spre nordul provinciei Ontario, spre golful Georgian Bay, parte a lacului Huron, unul din marile lacuri în preajma cărora trăim în provincia Ontario. Am fost la “casa noastră de la munte”, cum îi spunem noi unui time share, aşa cum se numeste aici. Deşi apucasem să ne desfătăm puţin în razele călduţe ale începutului de primăvară, de-a lungul drumului de mai bine de două ore, ne-a însoţit o vreme cum poate să fie mai urâtă, cu vânt, frig, ploaie, cu un cer întunecat, parcă stătea gata să se prăbuşeaşcă pe noi. Şi… interesant, o astfel de vreme posomorâtă nu ne-a tulburat starea de bine şi de confort sufletesc cu care plecasem de acasă. Mă întrebam, care era explicaţia şi unde se află suportul stării de bine de care eram stăpâniti. Şi am desluşit-o ascunsă prin preajmă, peste tot, era promisiunea zilor de primavară . Ploaia răpăia prelingându-se vălurit pe maşină. În spaţiul nostru din interiorul maşinii ne simţeam ocrotiţi, deși apa rece era atât de aproape de noi. Ascultând ropotul ploii, trăiam o senzatie precum aceea din copilărie, ştiindu-ne ocrotiţi de părinţi şi ca atare, nimic rău nu ni se poate întâmpla. În maşină era temperatură plăcută, muzică plină de viaţă, discuţii ţesute din glume, voie-bună, comentarii spumoase. De-o parte şi de alta a drumului se înşirau ochiuri de apă, lăsate în urmă de o iarnă nu cu multă zăpadă, dar îmbibase pământul cu apă până la saturaţie. A, dar băltoacele astea, mie îmi vorbeau într-un grai pe care îl înţelegeam cu satisfacţie. Fiecare avea o individualitate dată de propriu-i contur formând diferit desenul cu care se înscria pe pământ şi parcă îşi vorbeau între ele sclipind din luciul suprafeţelor. Oglinda asta a lor, uneori vorbea cu bulbuci când ploaia se înteţea. Copacii, conturându-se într-un negru intens pe cenuşiul cerului fără margini, completau “dialogul” mut al băltoacelor de pretutindeni. Din loc în loc apăreau casele, parcă făcute ciuciulete şi ele în faţa ploii aşteptând cu calm să-şi încheie ropotele. Unele aruncau pete de culoare încărcate de viaţă, semn că monotonia poate fi învinsă. Cred că ele mi-au sugerat răspunsul la întrebarea de ce nu ne simţim apăsaţi sufleteşte de atâta gri. Era interesant să constaţi cum undeva stă pitit un grăunte, care nu se vede, dar curând va înflori. Grăuntele acela nevăzut, era promisiunea zilelor frumoase care vor urma. Primăvara îşi aruncase “buzduganul”, îl simţeai în preajmă, îi auzeai parcă vâjâitul în aer, parcă ne privea de undeva, după un colţ, gata să dea năvală.
Când am ajuns la destinaţie era noapte. Ploaia, aşternută pe treabă, îşi vedea de ale ei, fără să ţină seama de noi, până la un timp oarecare. Îi reproşam totuşi prezenţa şi ne gândeam că mai bine am fi întâmpinat zăpada decât să ne învăluie atâtea valuri de ape cenuşii. Până la urmă, dorinţa ne-a fost îndeplinită. Aşezaţi în faţa şemineului, am privit pe ferestrele mari, aproape cât doi pereţi frumuseţea ninsorii. Am uitat că ne declarasem sătui de atâta iarnă. Am mâncat cu poftă şi am băut şi un păhăruţ de coniac şi m-a cuprins o dulce toropeală. După un timp, m-am dus la baie cu o strângere de inimă, deoarece la întoarcere trebuia să îmi pregătesc patul pentru culcare şi starea asta de toropeală dulce pe care o trăiam acum, s-ar fi risipit. Am ieşit din baie cu ochii închişi pe jumătate, dar am putut să văd că mă aşteptă patul gata pregătit de culcare şi iarăşi am mai trăit un moment când m-am simţit ocrotită, dar acum, la celălalt capăt al vieţii, nu de părinţii aflaţi atunci în deplinătatea puterilor lor, ci de copiii mei aflaţi în floarea vârstei. M-am culcat fără să comentez momentul ca să nu îi tulbur vraja, iar ei ştiau ce le spuneam în gând. Momente simple ca acestea ne pot încărca sufletul cu o bucurie care, mai târziu, ne ajută să trecem mai uşor peste situaţiile în care tot ei, copiii noştri, pot veni şi cu nori peste capul nostru.
si mai este ceva foarte important. Climatul bun al existentei noastre în Canada, te face să privesti cu ochi buni si ploaia, si întârzierea celui mai îndrăgit anotimp si să spui din plinul inimii un "bun sosit" marilor sărbători ale acestui anotimp si tuturor calda urare cresstinească :
Hristos a înviat !
Elena Buică – Buni - Toronto
|
Elena Buică 4/10/2017 |
Contact: |
|
|
