Iubirea-artefact
dragostea începe la noi ca un poem lichefiat
luăm tăcerea si o modelăm până devine vie
să cazi în trup cu toate cuvintele iată simbioza perfectă
nu iubi arcadele lumii iubeste gândul sticlos care odată spart nu se recompune
în acest azi interferăm rareori cu dragostea panoramică
stiu că este un act suicidal să te scrii
să filtrezi cu eul dinainte de zicere
dar a iubi înseamnă să deztrupezi cuvinte
să pictezi aerul care îti intră si îti iese din plămâni
ca un sarpe albinos
străzile au memorie colectivă în imaginarul lor există minutul când
ne-am radiografiat în alb-negru
clisee ale iubirii-artefact
Ziua când am developat cliseul
a venit ziua când m-am urcat pe un crucisător
gheata se adâncea desi părea că înaintez
iar sarea din aer mă învăluia ca un sarpe albinos
fremătam din toate fibrele de parcă as fi fost în derivă când de fapt eram singurul pasager pe această punte
care îmi dădea siguranta că sunt locuită
de viată nu de repetitia ei
asadar nu sunt un cliseu nu mă pot devoala mâine
stau drept si privesc zarea unde delfini
sar înainte si înapoi
trebuie să sparg ghetarii înainte
ca rechinul-om să mă prindă/
pradă a singurătătii
într-o pânză plutitoare/
Panoplii
niciodată nu se vor opri vor curge pe străzi cu picioarele lor minuscule cu gândurile desirate
iar tu le vei citi microcipul îi vei trimite în si dinspre moarte
ochii lor romboidali îti vor invada visele sunt bătrâni sunt tirani umblă prin colturi mucegăite
ahtiati după ore dupa ani
nu te doare nimic doar umbra ta scîrtîie ca o panoplie plină cu medalii
ei îti taie amintirile le sărează seamănă alti lujeri în grădina casei
trag obloanele peste copilăria ta si te nasc în semiobscuritate nou pe de-a-ntregul trist pe jumătate
când îi vei aseza pe banca din fată rupe cordonul ombilical
pe aici se scurge taina dintâi a lumii cercul de lumină oval
respiră cu ei doar o noapte strânge-le sireturile strâns
apoi dă-i luminii fluorescente care vine dinspre cer sau pământ
Ectoplasme
ti-am simtit setea curgea vinul ca niste vorbe lichide în pământ dintre bărbatii
care nu pleacă la război erai cel mai în vervă stăteai în primul rând
cu propriile tale mâini ai îngropat la marginea viei sticla cu dop din plută
din care vom bea timpul ce ne va strânge de carotidă
până se va subtia lumina apele se vor îngusta
iar pe aceia care ne-au dat albiei lumii îi vom eviscera
să respirăm cu plămâni care n-au murit în trup viu
să ne palpite în piept o inimă ce nu a simtit clipa teribilă
când începe marsul iar toti stau aliniati
precum bravul soldat Svejk
colonii de femei ne vor înseria vom rătăci prin mortile viitoare numere fără noimă
ectoplasme ale iubirii / ore lichefiate tot mai rare
îti mai este sete de seva care străbate pământul?
cozi de comete luminează ultima nastere peste care se zideste cuvântul
Flori de iris
va ninge ne vom aseza pe zăpezi
ca niste soldati sub luna ovală
turturii noptii vor clincheti semet
lumina va răsări boreală
ape vor îngheta printre pietre de râu
caii lumii vor necheza pe pământuri
dezlegati de un cer de o stea de iarbă
liberi pe pusta înghetată si singuri
zăpada se va scutura ca ciresii
sau ca un fir palid subtire de nalbă
va ninge adânc ne vom aseza pe omăt
cu palmele rosii lipite de soare
cuvinte înghetate vor roi efemer
albastrosi vor plana solitar peste mare
îmi vei prinde tăcerile-stalagmite
de crestele înzăpezite sihastre
vom dezgheta farul lumii copertina
flori de iris vor răsări între astre
Flamingo
pasărea aceea îmi dă târcoale
aripile ei balansează peste vid
îi simt răcoarea până în ultimul cromozom
străzile se vor subtia ca un fir de argint pe care îl voi întinde dâră umedă între ceasuri
nimic nu va mai părea îngust sau înalt
triunghiul se va curba ca o minge pe care
atunci când tăcerea se lipeste de coaste
o arunci spre pasărea cu pene tipătoare
strigătul păsării sună a dangăt pene ei de aramă ruginesc
clipe bat la poarta cu serpi încrustati
este tot mai greu zborul între lumi
limbile ceasului se opresc
pasărea cu un singur ochi suieră nopti suieră zile
până vine îngerul vopsit cu o mie si o mie de nume
Artificiu
viata asta oricât i-as repara mecanismul va fi tot mai sofisticată mai rebelă mai silentioasă
iar visele de ce să nu fie si ele fericite
să trăiască într-o suprarealitate?
arborii au vise cu rădăcini muguri si clorofilă
dacă îi dai unui copac să mănânce mei precum unui columb
îti va sopti despre dezastrul de la rosia
montana cianura aia clocoteste se revarsă ca o magmă peste linia câmpiei
înainte căram apă neîncepută la mort viata lui era crestată ca un trunchi de copac
scuipa puf de păpădii iar timpul sâsâia
Vietile
azi număr la infinit vietile în care am căzut si observ
cu ochi microscopici fiecare leziune
vietile astea sunt striate gonflabile nu mai încap
în rutina timpului-pasarelă
pe atunci căderile acestea îmi făceau bine
primeam drept în plex identităti de serie
iar vocile care îmi populau mintea se îndrăgosteau de orice larvă
pe care o metamorfozau în fluturi-monarh
din acele vieti am păstrat un cutit de transat ursi polari
complet inutil în oricare dintre ele dar
desi nu mai stiu cine mi l-a dărui
t/ca si cum as fi fost un explorator sau un eschimos
care merge cu sania la vânat/ l-am păstrat
cu el voi întinde coarda cu care mă agăt
de ultimele vieti în care continuu să cad
precum cineva ce tocmai a văzut aurora boreală
de atunci experimentez întunericul cu ceasul viu din piept
fiecare falie mă aduce mai aproape de lumina primordială de unde
vin iubirea si nasterea mortile si vietile
când nu va mai cădea decât sufletul
în serpentine
îmi va fi dor de ochii din vârful degetelor
cu care pipăiam scara lumii scurt ca pe o lamă de cutit
Ego-poezia
din poezie îmi trag antisentimentele starea aceea de forever young de voci care se înstrăinează
numai asa pot desprinde fâsiile realitătii
de inima ce între flux si reflux micsorează zile până la a le transforma în
purgatoriu de suflete
căci sufletul are aripi de monstruos de lungi
poate atinge cu ele o altă dimensiune a întunericului
cea care se coboară în noi încă de la nastere si ne iluminează scara interioară a fiintei
câti dintre cei cărora le alunecă printre degete
sarpele albinos al timpului
s-au îndrăgostit de propria cecitate?
a fi orb nu poate însemna decât să respiri într-un imens sanctuar
care ti se pune la dispozitie
pentru a pipăi elementele si nonelementele
lumea cu vii si tabla cu morti-vii
viata si capătul vietii întors la 180 de grade până la a transforma în artă
disolutia
în luminatorul de suflete
dragostea este fluorescentă
poti picta dumnezei-pigmei
cu o lavă de culori
Centrifuga
dormi sau fabrici vise?
pune-ti capul pe ultimul pervaz de unde lumea ca o centrifugă toacă iluzii
îti zic chiar de a-i pune gratii între eu si supraeu
lumile vor rugini sau poate se vor dedubla în Ivan cel Groaznic si vor bântui
suflete-matrioskă
ti-este sete sau încă n-ai tras linii curbe?
ti-a tremurat mâna aia cu care trebuia să te închini la venirea în acest univers ce îsi potriveste rotile zimtate după orgolii
comete si clowni
zilele par exoftalmice de parcă ar trăi în subteranele unui suflet-caracudă
mai este loc pentru linistea care abureste cerul?
taci sau pictezi enclave rose noir?
Pasărea cu cioc rosu
când ne îmbrăcăm pentru moarte
golim buzunarele de seminte
ca nu cumva să vină păsările cu cioc rosu după noi
numai ele /nevăzutele/ pot să ne urmeze până lângă linia subtire a orizontului
unde îngerii dorm pe catapeteasma de lumini a cerului
moartea ne asază în strană albi subtiratici cu ochii înfundati în orbite
dar cu o inimă largă din care beau păsările culcate în lan
greierii cântă ultima liturghie
până la cer miroase a struguri si a moarte vie
viata calcă hotărât peste linia cerului albă
ce se rupe precum coada unui sarpe ascuns în iarba înaltă
îti dau îngerii mei mai lasă-mă să respir
să pictez umbra mea pe pământ în culori de zefir!
|
Angela - Melania Cristea 4/7/2017 |
Contact: |
|
|
