Spicuri lirice in creatia de poezie a poetei Lia Ruse din Montreal
Poezia Liei Ruse apare într-o perioadă agitată în care interesul, egoismul şi răul predomină, lipsind sufletul de sensibilitate şi deschidere spre valorile umane. Ignorând viciile societăţii, cunoscuta autoare, stabilită în Canada, are tăria să se ridice prin imaginarul poetic, la scară cosmică, fidelă marilor teme ale creaţiei sale –natura, iubirea, timpul. Natura contemplată în planuri mari sau mici o face să tresară, sorbind mirosul, culoarea vegetalului, ascultând sunetul vântului, indiferent de anotimp.
Este impresionată de grandoarea iernilor canadiene, cărora le admiră tăcerea neclintită, strălucirea şi puritatea. Iarna poate fi de poveste („Voaluri de aburi”) şi gerul, stăpân pe cosmic şi terestru, devine artizan: „Iarna”(„Culori în iubire”), „Februarie între oglinzi”(„Cuvinte de dor”). Miracolul primăverii aduce zâmbet, prevestind schimbarea aşteptată. O descrie cu delicateţe: „Şal argintiu ţi-alunecă pe umeri/ Şi cântă cald zefirul în ramurile goale/ Din cenuşiul norilor începi să numeri/ Ploile-n dans dantelate pe poale./ Se deschide primăvara ca-n poezie/ Şi-aprinde firea-n muguri şi flori albe...” („Sărutul primăverii” în „Sub cerul armoniei”). Eul se pierde şi curge într-un univers estival mitic în care gustul fructelor şi aroma devin sinestezii ale spaţiului estetic: „Într-o vară”, „Rondelul lunii August” – „Culori în iubire”; „O, luna e somnoroasă/ Înfăşată în voal de smarald/ E o lună moale, pufoasă/ Şi curge ca aurul cald./ Argint vibrează pe iarbă...” („Luna iulie” – „Culori în iubire”). Anotimpul care îi trezeşte nostalgia, predilect prin structură, este, bineînţeles, toamna. Îi închină versuri, descoperă în esenţa ei o simfonie de culori, o descrie plastic şi gradat. Aude „pas de umbră plumbuind grădina”, „frunzişul sonor” priveşte „livada mlădie”, „lumina scămoasă” („Septembrie coboară” – „Cuvinte de dor”).
În alt volum descoperim vânt rece, picuri de ploaie, sunete „turtite”, frunze „plânse”, „beteală încâlcită în palmele serii”(„Culori în iubire”). Natura eternă, în contrast cu efemeritatea omului, timpul ireversibil formează substanţa lirică a volumelor. Regretul devine vizibil: „O, timpul nu dispare, se grăbeşte/ Sub leagăne de frunze în mişcare...” („Gânduri de toamnă” – „Culori în iubire”). Personificat, accentuează sentimentul de iubire. Nostalgia Liei Ruse se conjugă, desigur, cu timpul ireversibil care devine obsedant. Conştientă de efect, se cufundă în jocul ce o atrage („Cuvinte de dor”). Trecerea timpului îi dă o dispoziţie meditativă, dar în raport cu el rămâne demnă, respinge angoasa („Culori în iubire”). Fie că există un joc al clipei, fie că există un timp moral sau fizic, Lia Ruse afirmă:„Roata vieţii îşi continuă nestingheritul drum”, adevăr generalvalabil („O maramă de tei” – „Culori în iubire”). În majoritatea poeziilor, iubirea este mărturisită cu timiditate, sentimentul devine constant: „Gânduri de toamnă”, „Dulce aprindere”, „Clipa caldă a iubirii”. Eul zâmbeşte, se confesează, priveşte cu pudoare şi farmec. Dragostea se naşte inopinat, se consumă platonic în surâs şi sfială: „Iubirea ta încearcă să-mi aprindă faţa...“ („Sub cerul armoniei”).
Axa iubirii străbate volumele semnate de Lia Ruse, dezvăluind, în esenţa lor, motivul dorului. Dorul de ţară, de părinţi, de tradiţii, de obiceiuri este vizibil. Jalea, profunzimea lui o sfâşie, dar o mărturiseşte cu eleganţă: „Vise de dor mai scutură năframe/ De abur, prorocind împăcări noi...” („Vise de dor” –„Sub cerul armoniei”). Discretă, visătoare, trăieşte cu pietate momentul: „Las’dorul meu să umble iar prin lume,/ Intersectând realul, flămând de vise mult...” („Dor aprins” – „Sub cerul armoniei”), îl simte în solemnitatea naturii („Dor lumesc” –„Sub cerul armoniei”). În imaginarul poetic, personificat, dorul se conturează în forme, sunet, devine alter-ego („Dorul acela”, în vol. citat). Introspecţia îi amplifică viziunea. Scrie sedusă de ideea creaţiei, preocupată de coordonatele existenţei, de realizarea estetică a textului. Esenţa liricii atrage prin sinceritate şi reverie, prin dorinţa de transcendere spre universul cosmic, prin figuraţia metaforică din care ţese graţios universul afectiv (Însemnări din volumele „Sub cerul armoniei”, „Cuvinte de dor”, „Culori în iubire”).
|
Renata Alexe 4/5/2017 |
Contact: |
|
|
