Patrocle, prietenul meu dintr-o cafenea din Vancouver
Zilnic suntem cuprinsi de sute de trairi interioare, sau stari sufletesti; pozitive sau negative si ai nevoie sa stai de vorba despre lucruri care te macina, pentru ca simti ca asa le faci sa zboare si sa nu te mai apese. Se nasc, astfel, dialoguri. Dar sunt si zile in care vrei sa stai singur, doar tu cu gandurile tale. Ei bine, asta-mi doream eu intr-o zi friguroasa de iarna cand am intrat intr-o cafenea. M-am asezat intru-un colt, retrasa si ingandurata, dorind sa-mi fac ordine in ganduri. Cu privirea pe geam urmaream zborul fulgilor de nea lasam imaginatia sa zboare liber si gandul sa se opreasca in sfera irealului. Dusa pe ganduri, la un moment dat, zaresc ca cineva a venit langa scaunul meu. Era un catelus frumos de talie mijlocie, cu blanita bej, culoarea ochilor in ton cu blanita, iar labutele de culoare alba te facea sa crezi ca poarta sosete. Statea acolo langa scaunul meu cu botul pe labe ma privea insistent, apoi si-a facut autoprezentarea printr-o atingere usoara a piciorului meu. S-a asezat confortabil si bucuros a inceput sa se gudure, sa dea vesel din coadita. Eu m-am uitat spre el zambind si l-am intrebat: Patrocle, mata vorbesti? (amintindu-mi de duduia Lizuca din "Dumbrava minunata"). El mi-a atins mainele cu botul, m-a privit bland, amical ca si cum intelegea ca in sufletul meu era un gol si am nevoie de afectiunea cuiva. Avea o privire blanda ce-mi transmitea sentimente de prietenie, de intelegere si poate o dorinta de comunicare.
Asa ca, in soapta am inceput sa-i povestesc despre starile mele emotionale negative ce vroiam sa le alung. El cu trupul drept, uneori cu privirea in stanga, spre stapana sa, alteori in dreapta, ridica apoi capul si cauta sa-mi atinga obrazul cu boticul lui umed. Ma privea direct în suflet cu ochii luminoși si cu urechile lasate sau cu ele ridicate. Dupa cum spun oamenii de stiinta, cainii sunt singurele animale care pot citi expresia fetei aproape la fel de bine ca si oamenii, asa se face ca intr-o singura privire, caini pot identifica o stare de fericire, multumire sau furie. Poate asa se petrecea si in conversatia mea non-verbala cu Patrocle. El imi citea gandurile ce-mi aduceau o stare de tristete, amestecata cu visare si dorinta de izolare.
Cat timp am stat acolo simteam cum circula neintrerupt o vibratie, intre mine si Patrocle, ba, inclin sa cred ca era dotat cu o telepatie deosebita si astfel a reusit sa ma scoata din starea de mahnire, m-a facut sa zambesc, si chiar sa ma bucur de prezenta lui.
Apoi….. ma intrebam de ce Patrocle m-a ales pe mine sa “discutam” timp de aproape o ora, fara sa plece la stapana lui sau la alta masa? Cainele meu a venit la tine pentru ca te-a simtit suparata si trista, mi-a raspuns la plecare, doamna cu care venise.
A venit vremea sa ne despartim. Ei bine, dupa “convorbirea” mea cu Patrocle am plecat spre casa lasand acolo supararile si dezamagirile, am luat cu mine doar speranta, visele, optimismul si puterea de a zambi. Iata cum un catelus a reusit sa fie un bun ascultator, un interlocutor care nu cere explicatii, care a reusit sa-mi schimbe starea de spirit. M-a ajutat in a vedea ca dincolo de hopuri, viata e un taram minunat.
Asa se face ca in weekend-ul asta m-am indragostit de un caine, de ochii lui, de linistea pe care mi-a oferit-o si de lectiile pe care le-am invatat de la el: bucuria de a trai, rabdarea, iubirea neconditionata, increderea, capacitatea de a-ti darui dragoste si de a-ti oferi afectiune rabdare si bucurie. Poate nu as fi scris aceste randuri si ganduri daca nu l-as fi intalnit din nou pe Patrocle, peste cateva zile, surprinsa ca m-a recunoscut. S-a bucurat de intalnirea cu mine si probabil daca avea brate ma cuprindea cu ele, dar singura lui “vorba” a fost un latrat bucuros de intalnire. Atunci am aflat ca pe prietenul meu de la cafenea il cheama Benny, dar asa l-am “botezat” eu pentru ca asa cred ca era prietenul Lizucai, extrem de intelligent.
In urma acestei intalniri surprinzator de placuta pot sa spun ca-i admir și mai mult pe oamenii care iubesc animalele, care nu alunga un maidanez. Nu e vina lor ca s-au nascut pe strada sau ca au fost alungati de stapan. Ii vad cum inchid ochii cand ii mangai pe cap, lucru care imi denota ca si el tanjeste după un pic de afectiune din partea altui suflet. Uneori bucuria e si mai mare cand ai sa-i oferi un colt de paine, dar nu sunt materialisti. Chiar daca sunt flamanzi, iti vor fi recunoscatori si pentru vorbele bune sau momentele de afectiune pe care i le oferi.
Asa se face ca deseori ma intreb: de ce noi, oamenii, ne purtam uneori brutal cu ei? Pentru ca duiosia si inteligenta necuvantatoarelor ne aduc mai aproape de tot ce inseamna puritate, armonie si liniste sufleteasca.
Marele Napoleon Bonaparte a scris in jurnalul sau, cand era in exil pe insula Sfanta Elena, urmatoarele: “Cunoscand atat de bine oamenii, am invatat sa iubesc atat de mult cainii”, triste dar adevarate cuvinte.
Dorina Cornelia Aldea, Vancouver
|
Dorina Cornelia Aldea 4/3/2017 |
Contact: |
|
|
