Rezonante : Lectii de viată învătate la Alcatraz
Primul European care a străbătut Golden Gate în 1775 a numit insula stâncoasă “La Isla de los Alcatraces” care în spaniolă înseamnă “Insula Pelicanilor”, nume ce a fost schimbat de anglofoni, devenind astfel Alcatraz.
Renumită pentru puscăria pe care a adăpostit-o, insula Alcatraz este situată în apropierea orasului San Francisco. Faima i-a fost dată de detinuti ca Al Capone, “Machine Gun” Kelley si altii ca ei. Vizitând puscăria remarci că numele coridoarelor dintre celule sunt familiare: Broadway, Times Square, Michigan Avenue, să numesc doar câteva. Receptia detinutilor se făcea prin sala de dusuri, unde erau perchezitionati de narcotice si primeau uniforma de puscărias. Sala de mese era cea mai periculoasă încăpere din întreaga puscărie, căci acolo se întâlneau în acelasi timp peste două sute de detinuti ce erau înarmati cu furculite si cutite… Vizita redă veridic atmosfera, mai ales că în turul ghidat auzi sunetele puscăriei, zgomotele închiderii grilajele celulelor si ale cheilor încuind portile în urma detinutilor.
Aici afli despre o istorie intensă si diversă, parcă desfăsurată cu acceleratorul: Fiind situată în mijlocul unei căi navigabile majore, pozitia strategică i-a marcat destinul, căci de pe insula Alcatraz se putea tine un ochi peste ape, pe timpul goanei după aur, la mijlocul secolului XIX. Înainte ca tevile pustilor să fi fost orientate înăuntru, la Alcatraz tunurile fuseseră orientate afară, spre cei care veneau pe ape sa împartă bogătiile promise… Crezând că cine va controla San Francisco Bay va controla toată coasta vestică a Americii de Nord, locatia a devenit una strategică. Catalizat de goana după aur, San Francisco (numit atunci Yerba Buena) s-a populat brusc. Aur s-a găsit putin sau deloc, dar s-au găsit alte avutii, unele chiar surprinzătoare. Aici se afla o pasăre, snow egret, o egretă albă, superbă, cu un penaj ciufulit, alb ca zăpada. Penele ei au ajuns să fie un accesoriu de lux pentru doamnele vremii, un gram din acest penaj feeric fiind mai scump decât aurul însusi!
Acest lucru a dus la near-extinctia păsării, dar si la constientizarea faptului că practica vânatului pentru penaj duce la dezastru. Un lucru care impresionează în istoria Americană este că uneori învată din greseli. Au legiferat interdictia de a mai vâna păsări pentru penaj si astfel specia a supravietuit, ba chiar a revenit la populatii de sute de mii de exemplare.
Vorbind despre lectii de viată invătate la Alcatraz, acestea sunt cateva aflate de mine acolo:
Importanta libertătii, căci ea face diferenta dintre fericire si nefericire. Puscăriasii si gardienii aveau perceptii total diferite despre lumea ce-înconjura. Ei respirau aceleasi miresme, aveau aceeasi panoramă splendidă a orasului, numai că unii o priveau prin prisma lipsei de libertate si asta le schimba total perspectiva. Pentru ei zgomotul pescărusilor si al valurilor suna ca o tortură
In Alcatraz au avut loc câteva răzmerite, the battle of Alcatraz din 1946, dar si evadările din 1962, ca si incercarea de evadare a lui Joseph Bauers, detinut acolo, care-si arătase “his good behavior” până într-o zi când a hotărat că mai bine încearcă să sară gardul.... gest care l-a costat viata! Toate arată că privarea de libertate este intolerabilă si că unii sunt dispusi să-si scurteze viata decât s-o trăiască după gratii. În 1962 trei puscăriasi au evadat, după ce au săpat cu lingurile în peretii de beton… ”imaginati sentimentul celui eliberat de constrângerile puscăriei, când a inhalat prima gură de aer, în libertate”.
Importanta unui nume care să ne fie nouă relevant. Detinutii de la Alcatraz simteau ca o umilintă extremă faptul că erau numerotati in loc sa fie strigati pe nume. Desi ei n-au fost torturati sau maltratati, s-au simtit minimizati ca fiinte umane. Numerotarea lor a fost resimtită ca o depersonalizare, o lipsă de identitate, o diminuare a demnitătii umane.
Importanta egalitătii dintre oameni. Împărtirea oamenilor în buni si răi pe orice criterii (culoarea pielii sau orice alt motiv) nu poate duce decât la probleme. Realitatea este mult mai complexă. Poate că societatea ar trebui să se gândească altfel despre cum să descurajeze sau să răsplatească anumite comportări – să se întrebe dacă încarcerările au de fapt efectul de reeducare sperat, dacă nu cumva închisorile produc o înrăire, care până la urmă duce la recidivare?
Nu pot să nu compar Alcatrazul cu puscăriile comuniste despre care am citit recent, în care detinutii erau bătuti bestial, fiind supusi la toate umilintele imaginabile. Erau pusi să-si denunte sora, fratele, părintii… să-si bată joc de Dumnezeul lor, să renunte sau să-si calce valorile morale în picioare. Dacă la Alcatraz trăiau rău-făcători, în puscăriile noastre comuniste a zăcut floarea intelectualitătii tării. Ultimii au fost înfometati, tinuti în frig până se îmbolnăveau, în conditii insalubre si li se refuza dreptul la asistentă medicală. Puscăriasii din închisorile comuniste erau selectati pe motive ideologice. Ei erau batjocoriti, umiliti, torturati. La Alcatraz nu pare să fi avut loc astfel de atrocităti. Aici detinutii aveau garantate câteva drepturi fundamentale (mâncare, îmbrăcăminte, adăpost si asistentă medicală), iar alte drepturi se puteau câstiga prin bună purtare.
Chiar si în aceste conditii, sau tocmai de aceea, declaratia ultimului puscărias care a părăsit Alcatrazul în 1963, atunci când i s-au închis portile, este cât se poate de relevantă. Detinutul Frank Wheatherman a spus simplu dar concis: “Alcatraz was never no good for nobody”, “Alcatrazul n-a fost niciodată bun pentru nimeni”. Este vocea experientei
Totdeauna când vizitezi locuri precum Alcatrazul situatia îti este prezentată în alb si negru. Gardienii sunt buni, iar detinutii răi. Clar si simplu. Totusi în astfel de locuri ce relevă “human edge” remarci o complexitate mai nuantată decât această categorizare simplistă în buni si răi. Răspunsul omului, detinut sau nu, la frumusetea si complexitatea lumii, este intotdeauna o revelatie despre fundamentalul uman din toti, indiferent că sunt gardieni sau puscăriasi.
În acest caz notez câteva perceptii total diferite, care au de-a face cu circumstantele diferite sub care era privită lumea. Gardienii ce trăiau în vecinitatea acestei puscării găseau că Alcatrazul este binecuvântat. Ei au rămas cu nostalgii legate de această insulă si după ce au părăsit-o.
Puscăriasii însă erau adânc frustrati si nu era zi să nu viseze evadarea, asa cum avea să declare unul dintre ei. Chiar daca n-au fost torturati sau umiliti. privarea de libertate le-a schimbat total perspectiva. Mirosul eucalyptului, zgomotele aduse de vânt dinspre oras, care este numai la vreo milă peste ape, chiar si sunetul pescărusilor, toate erau percepute de ei ca tortură. Gardieni si puscăriasi trăiau pe aceeasi insulă, dar perceptia realitătii din jur era cu totul alta. Copiii gardienilor se bucurau de grădinile înflorite si de popularitatea pe care o aveau la scoală, dată de faptul că locuiau pe o insulă la care putini aveau acces. Puscariasii însă, în ciuda faptului că erau lăsati în pace “no one ever bothered you if you were minding your own business”, chiar dacă erau bine hrăniti, cu somon în meniul obisnuit, bogat în ingrediente aducătoare de sănătate, totusi, percectiva lor era a oricărui om privat de libertate. Ei percepeau zgomotele venite din oras, zgomotul sampaniilor destupate de sărbători, ca o dovadă în plus că erau captivi. Acelasi peisaj extraordinar al orasului văzut de pe insulă, o panorama splendidă, unora le amintea că nu sunt liberi, iar pe altii îi încânta. Gardienii si puscăriasii respirau acelasi aer înmiresmat de plante tropicale, auzeau aceleasi valuri si aceleasi păsări care se cuibăreau în intrândurile insulei, dar percepeau lumea diferit: unii vedeau raiul, iar altii vedeau iadul… atât de importantă este libertatea în fericirea omului. Totusi, detinutii aveau access la bibliotecă, instrumente muzicale, sah, cărti, etc… primite ca privilegii pentru bună purtare, deci îsi căpătau dreptul de a evada mintal din experienta de zi cu zi a închisorii. Pentru bună purtare puteai să capeti privilegiul de a cânta în orchestra de banjo, asa cum a făcut Al Capone, dar tot nu era acelasi lucru ca fiind liber.
Puscăriasii îsi arătau uneori si partea lor bună, căci natura umană are totdeauna si o parte frumoasă. Uneori se bucurau chiar de frumusetea extraordinară a insulei. Am văzut tablouri superbe schitate de detinuti, ca răspuns la frumusetea insulei sau a apei… în cazul faimosului Birdman of Alcatraz (subiectul unei ecranizări faimoase cu Burt Lancaster), în care detinutul Rob Stroud a ajuns să îndrăgească păsările care îi veneau la fereastra celulei, ba chiar a găsit cura la gripa aviară (asta nu s-a întâmplat la Alcatraz). De fapt, ni s-a spus că Robert Stroud nu era un visător asa cum fusese descris în film. Aflu că ar fi omorât din gelozie. Că ar fi fost condamnat la moarte si că la cererea mamei lui i s-a comutat pedeapsa capitală cu cea de puscărie pe viată, fără parolă. Că ar fi omorât un guardian si că ar fi făcut declaratii dubioase. Chiar si asa, faptul că el si-a găsit cumva utilitatea in lume, că iubea ceva – păsările- înseamnă că omul păstrează totusi zone de curătenie sufletească indiferent de petele lui negre
Alcatrazul, casa primului felinar american de pe coasta Pacificului, mai întâi puscărie militară, care apoi a câstigat notorietate legată de cei mai infamous puscăriasi, ne predă câteva lectii de viată pentru generatiile ce vin. Unele sunt învătate de la natură, în special de la păsări, dar si de la natura umană împinsă dincolo de obisnuit. Câteva lectii care ne-au fost preadate pe insulă sunt legate de buna vecinătate a mai multor locuitori disimilari (păsări si oameni, deopotrivă). Altă lectie e legată de legea morală ce trebuie urmată consistent în viată. Alta, la fel de importantă, se referă de păstrarea sperantei indiferent de circumstante.
O alta se leagă de legiferarea unui act care urma să ducă la exterminarea indienilor: The indian Termination Policy din 1953. Băstinasii protestează la Alcatraz între noiembrie 1969 - iunie 1971, revendicând drepturi pentru comunitatea lor. Cereau lucruri care acum ni se par normale: educatie, un centru ecologic si cultural, precum si alte revendicări de bun simt. Indienii “ocupanti” doreau să-si vorbească limba
“This is the beginning of the fight for justice and self-determination”, a spus Richard Oakes, student de origine inuită si leader al “ocupatiei”. Interesant că acest fapt este prezentat ca ocupatie indiană a insulei Alcatraz, când de fapt aici vorbim doar despre apărarea valorilor lor culturale. Se pare ca americanii si-au dat seama de aceasta greseală si au redat indienilor dreptul de a avea scoli si de a-si vorbi limba
Pare că societatea nord americană este mânată de dorinta de success, care uneori se traduce prin supunerea altora, sau domesticirea naturii, în interesul urmărit. Observ că scopul dorit se atinge uneori cu pretul unor collateral damage, cu pretul subjugârii naturii, a îngenuncherii unor populatii, sau al poluării. Unele greseli sunt grosolane, dar mă uimeste si că de multe ori învată din ele. Sper că vor învăta si din alte greseli pe care le fac din dorinta arzătoare de a reusi.
\Toronto
|
Milena Munteanu 4/3/2017 |
Contact: |
|
|
