Conjugarea lirică a verbului a iubi în creaţia lui Dumitru Ichim
De la „Cântece sumeriene” la „Aşa-i cânta îndrăgostitul din Sumer”, fenomenul creaţiei în poezia lui Dumitru Ichim s-a manifestat numeric prin ciclul „Cireşe amare” şi la acelaşi nivel de calitate artistică.
Cuvintele „sumeriene” şi „dragoste”, apoi „îndrăgostitul” şi „Sumer” din titlul cărţilor de poeme scrise de poetul Dumitru Ichim, atrag magnetic atenţia. Mitologia sumeriană însă este un pretext, mai puţin model, chiar dacă există celebra epopee despre Ghilgameş.
Civilizaţia sumeriană (2800-2400) se plasează la începutul istoriei prin fenomenul „apariţia scrierii”. Tot ce a fost înainte de acest moment aparţine preistoriei. S. N. Kramer consideră că originea scrierii sumeriene nu este clară şi că ar fi fost luată de la un popor mai vechi, de la care nu se păstrează texte (1). Ca atare istoria nu începe la Sumer. La început ar fi o altă civilizaţie. E o intuiţie fonomenală care, din păcate, a scăpat unei cercetări organizate. O analiză a civilizaţiilor anterioare momentului Sumer (2) ar putea da de urmele acestui misterios popor, care, chiar dacă ar primi un nume convenţional, merită să rămână ca prag de referinţă în lumea civilizaţiilor. El a trăit într-un moment de răscruce culturală. Dacă nu cumva tocmai a determinat această răscruce. Cum sumerienii (popor nesemitic) au preluat o realizare epocală, din partea mea, cinste lor! Nu este un caz singular. Şi vechea Eladă a preluat civilizaţia tracilor şi a transmis-o Europei de azi. Fără să vrei, faci o legătură cu plăcuţele de la Tărtăria, ce aparţin unei vechi civilizaţii europene, care ar fi „primul mesaj scris din istoria omenirii” (Maria Gimbutas). Se înţelege de la sine că schimbări etnice s-au produs de atunci până în vremuri mai aproape de lumea noastră. O continuitate etnică directă, în acest sens, nu se poate demonstra. Elementele de cultură se preiau, dacă nu în totalitate, în mare parte, în felul acesta se explică păstrarea datelor vechilor civilizaţii, mai ales când au un caracter deosebit. Şi scrierea este ceva mai mult decât deosebit.
Oralitatea, stadiu necesar în evoluţia spirituală, a fost recuperată de cultura scrisă. Scrisul, se spune, are origine în viaţa comercială, în relaţiile administrative. Înainte de acestea, a existat însă în viaţa religioasă.
Din epopeea lui Ghilgameş vedem cum suferinţa umanizează. Manifestarea morţii în viaţa celui de-al cincilea rege din Uruk, după lista monarhilor sumerieni, declanşează suferinţa.
Suferinţa umanizează şi în algoritmul iubirii. Suferinţa din dragoste a păstrat taina sentimentului: „Iubire, să te povestesc, veşnicia însăşi ar fi prea scurtă”(André Frosard).
„Cântecele sumeriene”(3) amintesc de creaţii celebre în care binomul iubirii cuprinde fiinţa terestră şi fiinţa nemuritoare: „Tăbliţa aceasta de lut / era aproape întreagă / despre îndrăgostitul din Nippur / când pe Regina stihurilor lui / a început s-o culeagă / cu scris de chimval...” (Templul din Nippur, în Aşa-i cânta îndrăgostitul din Sumer, p. 345). Din realitatea vieţii, poetul intră în lumea creaţiei şi eul liric poate lua înfăţişări diferite.
Sentimentul iubirii ca idealitate depăşeşte timpul: „Că numai braţele mele / vor fi singurul templu al tău, / cum nu s-a văzut în cetatea Nippur, / atâta timp cât veacul / peste veac, o să-şi care Sumerul!”(Ibidem, 349). Prin iubire, sufletul şi mintea se învaţă ca mersul. Despre iubire nu se va putea spune toul nicidată: „... să minţi că dragostei / i-ai tălmăcit lumina întru scris, / în veci n-or să ţi-o ierte...”(Legământul dintre Sanherib si Ninlil, p.224).
Metafizica iubirii determină omul să depăşească disperarea solitară, să păstreze aspiraţiile desăvârşirii creaţiei umane, să devină „cântec pur”: „În flăcari / va arde tot pământu-mi pentru oale / pân’-oi rămâne cântec pur”( Precum dumbrava... , p. 295). Olarul şi poetul se întâlnesc, prin meşteşug artistic, pe treapta omenească sublimă a creaţiei: „Iubire / e şi-n mâmgâierea de olar / pe coapsa cântecului pur”(Totu-i iubire, p. 354).
Exprimarea sinelui prin iubire apare ca jertfă înălţătoare: „Sorbind ne-ngăduitul amar gust de lumină, / cu spin de cui mi-e scrisul pe lut, la Eufrat. / Dacă-ţi respir văzduhul, cât îţi mai eşti regină? / Ca-n genă, duh şi chipul cu stih ţi le-am săpat” (Jertfa poetului Sanherib, p. 210). Prin iubire se ajunge la identitatea fiinţei şi se păstrează sensurile umanităţii.
Între sentimente, iubirea e deosebită prin capacitatea de spiritualizare. Pe urmă se identifică pur cu jertfa. Ajută la protejarea speciei, oferă şi prilejuri de desfătare, în acelaşi timp eliberează energii.
Credinţa, printr-o putere spirituală generatoare de dorinţa şi voinţa de mântuire, duce la viaţă veşnică. Iubirea, asemenea sevei pământului, produce fiinţarea continuă a lumii, poartă energiile vieţii.
Aspectul social al iubirii creştine apare ca o variantă complexă de salvare a umanităţii. Iubirea creştină, după concepţia biblică, nu după unii dintre oamenii bisericii, care nu reprezintă organic comunităţile creştine, ar trebui să unească cea mai mare parte a lumii. Chiar şi filosofia veche vedea în iubire principiul care uneşte în univers (Empedocle). Nu poţi să nu te gândeşti la aceste aspecte, citind poemul „Îmbrăţişează-mă cu întreaga-ţi lumină... „ (p. 186): „Tot mai departe, spre mine, / când noaptea, sieşi povară / apleacă şi mai mult / spicul de grâu, / înscris spre drumul de moară / prin grădina sărutărilor noastre. / Îmbrăţişează-mă / cu-ntreaga-ţi lumină. / Pâinea şi vinul ne-aşteaptă la cină ...”
Relevelaţie, identificarea iubirii într-o anume femeie, esenţă a liricii, are impact în imaginaţie. Prin creaţie, iubirea şi femeia iubită înving timpul: „Diseară / Ninlil, vom face legământ. / În schimbul primului sărut / am să te iert / de toată veşnicia ta (Legământul dintre Sanherib şi Ninlil, p. 230).
Se personalizează o epocă, dar valoarea universală a sentimentului apropie sensibilităţile, fie că s-a trăit în Sumer, fie că eşti din Carpaţi româneşti, sau vieţuieşti pe ţărmurile Marilor Lacuri canadiene. Din simbolistica metaforei desprind salvarea omului prin iubire. Omul e recreat de propria iubire. E o imagine a înălţării sufletului, prin iubire, la puritate. În lumina pură a iubirii, iertarea trebuie să ia locul răzbunării. Poetul retrăieşte din lumea sufletească prin spaţiul memoriei. Concretizarea reacţiei se face pe planuri diferite, unul este al artei. Iubirea, o permanentă chemare sufletească, e afectivitate nobilă. Nu ţine de condiţia omului, care poate fi un muritor de rând, rege, chiar zeitate. Prin creaţie iubirea devine creaţie.
Împlinirea dorinţei este o eliberare. Consumarea dorinţei, tensiune elegiacă: „Doar prin sărut, / lumina prin lumină / prin noi se va-nălţa / la cântecul ei nou / din frumuseţea cea dintâi, / a timpului pierdut, / când veşnicia a gustat din lut” (Întunericul ultraluminos, p.205).
Manifestarea eului liric caută şi găseşte pretexte pentru mesajul ideatic. Modul eului poetic de a se exprima prin sentimentul iubirii nu este o evadare din realitate. În povestea de dragoste se regăseşte propria iubire, element referenţial esenţial al artei lui Dumitru Ichim, într-o altfel de „cântare a cântărilor”..
Valori etice existenţiale ajung la acuitate lirică maximă. Poezia mizează pe structura sinelui.
Forţa interioară a poemului impresionează. Se reîntregesc sufletele în iubire. Nu trebuie să ne întrebăm cum se naşte iubirea, ci cum renaşte pururi.
Viaţa nu-i uşoară. Nu-i simplu să fii îndrăgostit: „Precum dumbrava de măslini, / oare tu ştii că te aştept? / Uitat prin ramuri / cornul lunii / tristeţle prin mine le resfiră / abur uşor / de bună înserare peste ape / ţesut din fum, părere şi porfiră”(Precum dumbrava..., p. 293). Iubirea e un dar al destinului. Cea mai mare durere e să nu păstrezi acest dar, mărturie emblematică a originii noastre.
Din ipostazele sinelui se desprind atâtea aspecte demne de marea poezie şi prin care ajungi să te cunoşti. Prin tonul reflexiv, imaginea despre o vreme reînnoită rămâne mereu proaspătă.
Structura sugestiei în secvenţe simbolice amplifică tensiunea şi păstrează spiritul poeziei. Prins în vraja cuvintelor, poetul nu pierde sensul, lasă libertatea sensului de a se afirma. Prin natura lor, sentimentele cer manifestarea lirică, care îmbracă haina cuvintelor, aşa cum mugurii de floare iau chipul luminii.
Dumitru Ichim îşi îndreaptă privirea spre sine într-o efervescenţă lirică de mare interes poetic. De la mişcarea în sine se întoarce spre ceilalţi muritori şi confirmă că iubirea e starea superioară a creatorului ca o strălucitoare mulţumire umană. În om, iubirea are origine divină, multiplică sinele pentru a putea fi puritate. Astfel poetul continuă cu succes drumul cărţilor exemplare.
1. S. N. Kramer, From the tablets of Sumer, Indian Hills, Cole: The Falcon’s Wing Press, 1956, p. 293.
2. Despre mişcările de populaţie ariană, vezi V. Gordon Childe, The Aryans – A Study of Indo-European Origins, London, Kegan Paul, Trench, Trubner & Co., Ltd. New York: 1926. Despre cultura sumeriană, vezi Leonard Woolley, Ur of the Chaldees, New York: Charles Scribner’s Sons, 1930, p.45-68; Ur Excavations II The Royal Cemetery, p. 42
3. Ichim, Dumitru, Cântece sumeriene Poeme de dragoste, Editura ETNOUS, Braşov, 2015. Trimiterile se fac la volumul Aşa-i cânta îndrăgostitul din Sumer, Poeme de dragoste; cuvânt înainte de Horia Ion Groza şi Maria-Daniela Pănăzan; pref. de Anca Tănase; Cluj-Napoca: Editura Şcoala Ardeleană, 2016
Kitchener ON
|
Constantin Teodorescu 4/2/2017 |
Contact: |
|
|
