Mi-e dor să vă spun : Despre suflete gemene.
Am ferma convingere că în fiecare om trăiesc două fiinte: una bună si una rea, una albă si una neagră, una umană si una fiară. Această împărtire este asezată pe un criteriu atât de firesc, încât plus si minus nu sunt suficienti pentru a încadra acest fenomen foarte rar întâlnit în mijlocul unei populatii care a trăit ani de zile la frontiera dintre două lumi, care a format în om două suflete.
Nu mă refer la cazul când vorbim de un suflet optimist si unul pesimist sau la cazul când avem un suflet romantic si altul prins în ghearele tristetii. Este vorba de două sigilii, de două amprente distincte pe care le poartă acest popor situat între două fluvii, Prut si Nistru.
Două sigilii la două culturi. Cultura latină cu toată istoria ei milenară, cu un fir subtire, aproape pierdut, care răzbate din vorba mai mult răstită a acestor oameni.
Un limbaj vulgar, în mare parte degradat, parcă nici n-ar face legătură cu celebrii urmasi ai Romei si cu marii făuritori de cultură ai latinitătii, care au luminat si vor lumina secole.
Privit mai în de aproape, acest basarabean nostalgic după valorile românesti, lăcrimează fără încetare când aude Pe lângă plopii fără sot, sau Să-mi cânti cobzar bătrân ceva... Se răscoleste în toată fiinta lui si secole de suferintă parcă s-au concentrat special în niste sentimente în stare să declanseze cu eruptia lor aproape vulcanică de sentiment national.
De patriotism, de stare de sacrificiu. Si tot el, acest basarabean care întinde urechea după o „vorbă moldovenească” pe străzile Parisului, pe străzile Londrei, pe străzile Madridului sau prin strazile Torontolui si care se simte atasat pământeste de orice pământean pe care îl întâlneste, se poate întoarce brusc si-ti spune drept în fată cuvântul „blin”. Si dacă insisti dincolo de suvoiul de cuvinte neaose, încet-încet răzbate a doua fată, cea a scitului, a mongolului care a străbătut stepele rusesti, ajungând până în preajma Carpatilor. O vorbă presărată cu înjurături în mai multe etaje, descoperă fără tăgadă influenta celei de-a doua culturi, celui de-al doilea sigiliu spiritual. Si dacă într-un moment ar răsuna pe neprins de veste celebra Kalinca, sau Oci ceornâe, sau Iamscik ne goni losadei, ai să vezi cum în colturile ochiului îi răsar niste lacrimi, si în ele ar prinde glas toată stepa rusească si toate viscolele mari ale Rusiei, si toate pădurile ei cântând, hălăduind prin sufletul lui.
El a uitat că este latin si toată fiinta lui în acel moment este deja slavă.
Ce este acest om? Este o catastrofă. De ce? Pentru că aceste două suflete sunt legate de un singur trup si nu este nici o fortă, nici o posibilitate de a diseca clar care este partea slavă si care este partea latină.
Este poate cel mai dureros fenomen de îngemănare a două culturi. Este poate cel mai putin studiat fenomen social, fiindcă în baza unui studiu obiectiv am putea obtine o solutie unicală de tolerantă pentru popoarele lumii, între religiile lumii, între culturile lumii. Dar, în primul rând, am reusi să-l împăcăm pe el, să-l lămurim de ce simte atât de bine nostalgia a două etnii atât de diferite.
Cel mai elocvent exemplu, cel mai concret exemplu pe care îl aducem, este legat de marele scriitor Leon Dobronravov care, după ce a debutat excelent în literatură, care a fost declarat de Maxim Gorki drept cea mai mare sperantă a literaturii ruse, fiind mânat, însă, de valurile revolutiei, în 1919 a ajuns la Chisinău, unde la numele Dobronravov a adăugat si numele bunicului său Donic, adică descendent din marea familie a donicestilor, si a publicat în limba română povestiri si volume care au făcut epocă, ca să numim două din ele: Revolutia rusă, editată în 1923 si prefată de Nicolae Iorga, si romanul Noul seminar, editat în 1927. Pentru el a fost inacceptabilă Rusia bolsevică si prea strâmtă România Mare si de aceea a murit la Paris în 1926.
S-a încercat, pe parcursul secolelor, să se facă o dezlocuire. Rusii au încercat insistent să-i dezlocuiască pe românii din sudul Basarabiei. Rezultatele au fost nule. Prima scânteie de constiintă natională a declansat reactia firească de revenire la normalitate.
Acelasi lucru l-au încercat, în câteva rânduri românii. Mă refer concret la perioada interbelică, la anii ’20 ai sec. XX când rezultatul a fost contrar celui asteptat.
Aici parcă s-ar impune o singură concluzie. Trebuie să facem ceva ca să le împăcăm. Ca aceste două suflete îngemănate să nu fie ostile unul fată de altul, să fie în plină întelegere si foarte treptat să descoperim acea armonie care, de fapt, ar trebui să domnească în sufletele noastre, dacă ne considerăm crestini adevărati. Sunt multe lucruri de studiat în acest fenomen. Probabil, sociologii, filozofii si istoricii ar trebui pentru moment să încheie un armistitiu si ambele tabere să se aseze fată în fată, elaborând un plan de cercetare, din care am putea extrage o nouă strategie pentru existenta si conduita basarabeanului.
Cât e de straniu, dar timpul ne-a crutat, fiindcă procesele de eroziune spirituală au, totusi, o viteză mai mică decât fenomenele fizice. De aceea avem suficiente sanse de a începe acest proces si de a găsi o cale foarte ingenioasă de rezolvare a lui.
Văd această solutie în respectarea reciprocă a celor două culturi, în promovarea lor si, pentru a crea un fundal favorabil viitoarei evolutii, asi aduce în acest decor încă o cultură, cu totul de altă factură, cultura anglo-savonă, care ar deveni un reper ideal pentru felul cum noi implementăm ideea celor două culturi. Explic simplu: asi decreta a doua limbă de stat, limba engleză, fiindcă încercând să decretăm limba rusă ca limbă de stat, noi, de fapt, comitem o greseală elementară. E o greseală să impunem majoritătii o limbă minoritară pentru Republica Moldova si fără o perspectivă europeană.
Perspectiva europeană a basarabeanului este limba engleză, iar sansa lui de salvare tine de promovarea celor două suflete gemene.
|
Iurie Colesnic 4/2/2017 |
Contact: |
|
|
