Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente Despre noi / Contacte Evenimente Culturale   Rom�nii de pretutindeni Puncte de vedere Pagina crestinã Note de carierã Condeie din diasporã Poezia Aniversari si Personalitati Interviuri Lumea nouã Eternal Pearls - Perle Eterne Istoria noastrã Traditii Limba noastrã Lumea în care trãim Pagini despre stiintã si tehnicã Gânduri pentru România Canada Press Stiri primite din tara Scrisorile cititorilor Articole Arhiv� 2024 Articole Arhiv� 2023 Articole Arhiv� 2022 Articole Arhiv� 2021 Articole Arhiv� 2020 Articole Arhiv� 2019 Articole Arhiv� 2018 Articole Arhiv� 2017 Articole Arhiv� 2016 Articole Arhiv� 2015 Articole Arhiv� 2014 Articole Arhiv� 2013 Articole Arhiv� 2012 Articole Arhiv� 2011 Articole Arhiv� 2010 Articole Arhiv� 2009 Articole Arhiv� 2008 Articole Arhiv� 2007 Articole Arhiv� 2006 Articole Arhiv� 2005 Articole Arhiv� 2004 Articole Arhiv� 2003 Articole Arhiv� 2002	Romanţe de iubire dulce-amară - Romances de douces amours amères Selecţie de poeme, cuvânt-înainte şi versiune franceză Sélection des poèmes, avant-propos et version française de Paula ROMANESCU Cuvânt-înainte Ion Minulescu* – poezie care cântă La acest poet român, poezia este o perfectă ilustrare a celebrului vers verlainian « De la musique avant toute chose » - esenţă a artei sale poetice. A debutat în 1908 cu volumul «Romanţe pentru mai târziu», după ce, de bine de rău şi-a terminat şcoala primară şi liceul (la Slatina, Piteşti, Bucureşti), s-a înscris (a fost înscris !) la Facultatea de Drept din Paris, studii pe care le va abandona mai apoi fără regret atâta vreme cât Oraşul Lumină îi putea oferi alte alese bucurii… La Paris descoperă el farmecul boemei şi cel, cu mult mai îmbătător, al poeziei cântătoare. Reîntors în ţară, se dedică în întregime poeziei. Aveau să-i apară vlumele : De vorbă cu mine însumi (1913) ; Spovedanii (1927) ; Strofe pentru toată lumea (1930) ; Nu sunt ce par a fi (1936) ; Versuri – édition de l’auteur – (1939)] dar şi proză şi teatru –: Casa cu geamuri portocalii (1908) ; Pleacă berzele (1920) ; Roşu, Galben, Albastru (1924) ; Manechinul sentimental (1926) ; Corigent la limba română (1929) ; Bărbierul regelui Midas (1929) etc. , foarte apreciate de cititorii care voiau să mai uite de monotonia zilelor la fel şi, mai cu seamă, de ororile Războiului (Primul Mondial fiindcă Al Doilea…) Cu Minulescu, Simbolismul îşi face intrarea triumfală în literatura română. A fost deopotrivă Director General al Artelor, din 1922, Inspector, Director al Teatrului Naţional din Bucureşti pentru scurtă vreme şi, toată vremea poet. Şi-a venit peste lume Cel de al Doilea Război Mondial. În primăvara anului 1944 Bucureştii erau sub ploaie de bombe. Cine erau autorii terifiantei ploi? Să fi fost eliberatorii prieteni ? Să fi fost invadatorii duşmani ? Victimele n-au mai avut timp să afle. Şi inima poetului s-a oprit in ziua de 11 aprilie 1944. Cititorii din veacul al XXI-lea redescoperă farmecul poeziei sale. O fi din pricina cenuşiului realităţii cotidiene? Prea a devenit de tot izvor de neînţelesuri limbajul!... O fi din pricina neostoitei noastre sete de armonie, acel luxe, calme et volupté căruia «Romanţele» poetului i-ar putea fi răspuns ? Cred că asta trebuie să fie. Ar mai fi poate şi refuzul nostru de a accepta vulgaritatea şi violenţa limbajului dedulcit la pelteaua stătută a libertinajului confundat cu libertatea de expresie. Multe din poeziile sale au fost puse pe muzică. Dar poezia sa îşi are propria muzică. Cititori de peste timp, descoperiţi-o ! P.R. ________________________________________ *Ion MINULESCU, (6 ian. 1881 – 11 apr. 1944) Avant-propos Ion Minulesco* ou la poésie qui chante Chez ce poète roumain la poésie est une parfaite illustration de l’Art poétique verlainien – «De la musique avant toute chose». Il débuta en 1908 avec «Romanţe pentru mai târziu / Romances pour plus tard» après avoir fini tant bien que mal l’école primaire et le lycée (Slatina, Piteşti, Bucarest) pour arriver à Paris faire des études de Droit qu’il abandonnera sans regret car la Ville Lumière lui offrait bien d’autres splendeurs. À Paris découvre-t-il le charme de la vie de bohème et celui, encore plus enivrant, de la poésie qui chante. Rentré dans le pays, il ne fait que «chanter». Ses volumes de poésie – De vorbă cu mine însumi (1913) ; Spovedanii (1927) ; Strofe pentru toată lumea (1930) ; Nu sunt ce par a fi (1936) ; Versuri – édition de l’auteur – (1939)] ainsi que ses écrits – prose et théâtre, dont : Casa cu geamuri portocalii (1908) ; Pleacă berzele (1920) ; Roşu, Galben, Albastru (1924) ; Manechinul sentimental (1926) ; Corigent la limba română (1929) ; Bărbierul regelui Midas (1929) etc. sont très goûtés par les lecteurs qui voulaient à leur tour oublier la monotonie de la vie et, surtout, les horreurs de la Guerre (La Première car, La Deuxième…). Avec Minulesco, le Symbolisme fit son entrée royale dans la littérature roumaine. Il fut tour à tour, Directeur Général des Arts à partir de1922, Inspecteur, pour peu de temps Directeur du Théâtre National de Bucarest, et, tout le temps, poète, poète, poète. Et ce fut la Deuxième Guerre Mondiale. Au printemps de 1944, Bucarest était sous la pluie des bombes. Qui en étaient les auteurs ? Les amis libérateurs ou les ennemis envahisseurs ? Les victimes n’eurent plus le temps de l’apprendre. Le cœur du poète s’arrêta le 11 avril 1944. Les lecteurs du XXI-e siècle redécouvrent sa poésie. En serait-elle responsable la grise réalité des jours (le langage est de plus en plus source de malentendus…) ou notre soif jamais inassouvie d’harmonie comme luxe, calme et volupté, à laquelle les «Romances» du poète pourraient servir de réponse ? Et si c’était vrai ? Beaucoup de ses poésies ont été mises en musique. Mais sa poésie a sa musique à elle. Lecteurs de tous les temps, c’est à vous de la découvrir ! P.R. ________________________________ *Ion MINULESCO (6 jan. 1881 – 11 avr. 1944) Odeletă În cinstea ta – Cea mai frumoasă şi mai nebună dintre fete – Voi scri trei ode, Trei romanţe, Trei elegii Şi trei sonete. Şi-n cinstea ta – Cea mai cântată din câte-n lume-au fost cântate – Din fiecare vers voi face Câte-un breloc de-argint, în care Gândirile-mi vor sta alături, ca nişte pietre nestemate De-a pururi încrustate-n bronzul Unei coroane princiare!... Din ţara-n care dorm de veacuri vestiţii Faraoni, Din ţara În care Sfincşii stau de vorbă cu Nilul sfânt Şi cu Sahara, Din ţara-n care palmierii Vestesc arabilor furtuna Şi caravanelor pierdute Că nu se mai întorc nici una, Din ţara asta minunată, Tăcută, Tristă Şi bizară, Îţi voi aduce trei smaralde nemaivăzute-n altă ţară, Trei perle blonde, pescuite de Negri-n golful de Aden, Şi trei rubine-nsângerate, ascunse toate-ntr-un refren De Triolet Pe care nimeni nu-l va-nţelege, fiindcă nu-i Pe lume nimeni să-nţeleagă simbolul Trioletului!... Odelette À ton honneur, Toi, la plus belle et la plus folle de toutes les filles, Je vais écrire trois odelettes Trois sonnets Et trois élégies. À ton honneur, Toi, à laquelle tout le monde a levé des chants, De chaque vers je vais en faire Pour toi une breloque d’argent Où j’incrusterai toutes mes pensées Comme des pierres solitaires Dans le bronze d’une couronne princière... Et du pays où dorment depuis Des siècles les pharaons-rois, Du pays où les sphinx bavardent Avec le Nil du Sahara, Du pays où les palmiers Annoncent aux Arabes la tempête Et, aux caravanes égarées, L’écho lointain de la défaite, De ce pays miraculeux, Paisible, Triste Et bizarre, Je t’apporterai trois émeraudes Comme l’on n’a jamais vu sur terre Trois perles blondes que les esclaves Pêchèrent dans le golfe d’Aden Et trois rubis couleur du sang Cachés au cœur d’un même refrain De Triolet Dont nul au monde ne pourrait Comprendre son message secret Car il n’y a personne sur terre À comprendre le symbole du triolet ! ... Romanţa cheii Cheia ce mi-ai dat aseară – Cheia de la poarta verde – Am pierdut-o chiar aseară!... Dar ce cheie nu se pierde? Cheia ce mi-ai dat aseară Mi-a căzut din turn Pe scară, Şi căzând, mi-a stins lumina. Cheia ce-am pierdut aseară Am cătat-o ; Dar pe scară Era noapte ca şi-afară – Noapte ca sub boltuita Cupolă de mănăstire Când s-au stins pe la icoane Lumânările de ceară. Şi-am rămas în turnul gotic – Turnul celor trei blazoane: Al Iubirii, Al Speranţei, Şi-al Credinţei viitoare... Şi-am rămas în turnul gotic Domn pe-ntinsele imperii Ale negrului haotic. Şi-au trecut de-aseară clipe, Şi-au trecut de-aseară ore, Şi-ale zorilor aripe Fluturatu-mi-au grăbite Ca şi clipele trăite Pe-albul treptelor sonore. Şi m-am coborât pe scară... Dar pe cea din urmă treaptă Cheia ce mi-ai dat aseară Am găsit-o prefăcută Într-o cupă albă, plină Cu vin verde de cucută. Şi pe cea din urmă treaptă Am îngenuncheat Şi-am plâns – Căci pe cea din urmă treaptă, Ca-ntr-o carte înţeleaptă, Am citit în fundul cupei Naufragiul ce m-aşteaptă!... La romance de la clé La clé que tu m’as donnée Hier soir, clé de la porte verte, Je l’ai perdue sur les marches Car toute clé risque de se perdre !... La clé que tu m’as donnée Hier soir, moi, je l’ai perdue, Dans la tour de l’escalier Quand la lumière mourut... La clé qu’hier soir j’ai perdue, Je l’ai cherchée toute la nuit Mais dans l’escalier maudit La nuit noire me paraissait Une voûte de monastère Sans lumières, Sans cierges de cire aux icônes. Et je suis resté dans la Tour gothique aux trois blasons : De l’Amour, De l’Espérance Et de la Crucifixion. Je suis resté dans la Tour gothique, en prince d’empires De la nuit noire chaotique. Passèrent depuis des heures Et passèrent des instants, Vint l’heure du soleil levant Sur les marches blanches, évoquant Les sonores heures du temps... En descendant l’escalier, Sur la dernière marche, la clé Qu’hier soir tu m’avais donnée M’attendait comme une coupe pleine De vin vert froid de venin. Et là sur la dernière Marche je m’ suis agenouillé En pleurant – Car sur cette marche, Comme dans le livre des saints, J’ai lu au fond de la coupe Le naufrage qui m’attend !... Romanţa celor trei romanţe Lui Dumitru Cuclin Mi-am zis: Voi scrie trei romanţe... Şi-n trei romanţe-mi voi închide, Ca-n trei sicriuri de aramă, trei morţi iubiţi – Trei clipe reci – Ce-mi stau în suflet împietrite, Ca trei luceferi stinşi pe veci Uitaţi în haos, Ca pe-o cracă de chiparos trei crisalide... Mi-am zis apoi: Romanţa primă Voi scri-o-n gustul florentin – Aşa cum ar fi scris-o Dante când a zărit pe Beatrice – Şi-n fiecare vers voi pune atâta aur, cât se zice Că-ngrămădiră credincioşii Pe groapa primului creştin... Pe-a doua Voi sculpta-o-n ritmul eroticelor lesbiane Cu care-n Lesbos cântăreţii şi legendarele nebune Sărbătoreau pe blonda Venus. Şi-n fiecare vers voi pune Carmin din buzele acelor neasemănate curtezane... Iar pentru-a treia Voi alege tot ce-i mai trist – Voi scri-o aşa Ca-n versul ei să plângă glasul Tristeţii nopţilor polare Şi-n versul ei voi pune verde – Un verde-mocirlos, în care Şi-or îngropa pe veci iubirea acei ce n-o vor mai cânta... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Mi-am zis: Voi scrie trei romanţe... Dar azi, din aurul de-alt'dată Şi din carminul de pe buze Nu mi-a rămas decât o pată – O pată verde, ce m-apasă ca şi o piatră funerară Sub care dorm, ca-n trei sicriuri, Trei stinse-acorduri de chitară!... La Romance des trois romances À Démètre Cuclin Je me suis dit : Je vais écrire trois petites romances Pour y cacher Comme dans trois petits cercueils d’airain Trois morts que j’aime – trois froids instants Pétrifiés comme trois étoiles Eteintes et à jamais perdues Dans le chaos, Comme sur une branche de cyprès, vides, Trois chrysalides... Puis je me suis dit : La première je vais l’écrire en florentin Comme Dante même l’aurait voulu quand Béatrice lui apparut, Et dans chaque vers moi, je mettrai Autant d’or que les fidèles Mirent eux aussi à ce qu’on dit, Sur la tombe du premier chrétien... La seconde je vais la sculpter Au rythme érotique des légendaires lesbiennes Avec lesquelles les poètes chantèrent À Lesbos la blonde Venus – déesse de l’amour. Et dans chaque vers j’y mélangerai Du rouge-carmin des lèvres douces de ces courtisanes adorées... Pour la troisième je choisirai Ce qu’il y en a de plus amer Et je ferai Que dans ses vers pleure la voix De la tristesse des nuits polaires Et, dans ses vers je mélangerai du vert – Un vert de poussière pour y noyer L’amour de ceux qui ne savent plus le célébrer... Je me suis dit : Je vais écrire trois petites romances Mais aujourd’hui, De l’or du temps Et du carmin des lèvres chères Il ne m’en reste qu’une tache – Une tache verte qui m’enserre Comme une pierre funéraire Sous laquelle dorment, comme dans trois tombes, Trois accords de guitare, amers... Romanţa celor trei corăbii Porniră cele trei corăbii Spre care ţărm le-o duce vântul? Ce porturi tainice Ascunse cercetătoarelor priviri, Le vor vedea sosind mânate de dorul tristei pribegiri? Ce valuri nemiloase, Mâine, Le vor deschide-n drum mormântul? Porniră cele trei corăbii, purtând în pântecele lor Grămezi de aur, Chihlimbare, Smaralde verzi Şi-opale blonde; Iar sus, pe bord, Tristeţea-acelor romanţe veşnic vagabonde, Cântate, Azi, în drum spre Poluri, Iar mâine-n drum spre-Ecuator! Porniră cele trei corăbii Şi-abia se mai zăresc – Se-ngroapă În golul zărilor pătate de violetul înserării ; Iar albul pânzelor întinse, În cenuşiul depărtării, Zideşte trei mausoleuri în care dorm cei duşi pe apă. Porniră cele trei corăbii Şi-n urma lor rămase portul Mai trist ca muntele Golgotei însângerat de-un asfinţit, Şi-n urma lor, Pe cheiul umed, Un singur albatros rănit Mai sta de pază, Ca Maria Venită să-şi vegheze Mortul! La Romance des trois bateaux Et s’en allèrent les trois bateaux... Vers quel pays les porteront les vents ? Et dans quels ports secrets Toujours cachés à nos regards Les accueilleront des yeux brûlants D’amour, de tristes égarements ?... Quelles vagues de la mer amère Prépareront demain leur bière ? Et s’en allèrent les trois bateaux Le ventre alourdi de l’or De l’ambre jaune De vertes émeraudes D’opales blondes Et, sur le bord Toute la tristesse vagabonde De ces romances répétées Un jour aux pôles, Le lendemain à l’Équateur !... Et s’en allèrent les trois bateaux... Regarde, on les devine à peine Se perdre dans le gouffre bleu Et violet du soir qui tombe ; Et leurs voiles blanches crucifiées Sur le gris-cendre des lointains Ressemblent à trois petits mausolées Où dorment ceux qui s’en allèrent. Et s’en allèrent les trois bateaux ... Derrière eux le port resta Plus triste que la colline de Golgotha Ensanglantée par le couchant. Et derrière eux Sur le quai brumeux, Un albatros blessé – Gardien du port Comme si C’était Marie Aux pieds du Mort !... ________________________________________ Romanţa zilelor de ieri Taci, Să nu-mi deştepţi tristeţea amintirilor culcate În sicriurile-albastre ale zilelor de ieri!... Taci, Să nu-mi deştepţi în suflet tragediile jucate În aplauzele mute ale-ntâielor dureri! Treci tăcut ca beduinul ce cutreieră nisipul, Treci tăcut ca cel ce-şi pune mâinile-n cruciş pe piept, Şi să nu mă chemi pe nume - Să-mi deştepţi din piatră chipul Sfinxului Ce-ar vrea să-mi spună că e timpul să-l deştept... Ocoleşte-mă cu groază, ca pe-un stârv de om ucis – Nu de oameni, Ci de mâna ne'ntrupatelor dorinţi – Şi pe piatra-mi funerară nu citi poemul scris De nebunul din cetatea plină numai de cuminţi!... Ocoleşte-mă cu groază... Dar opreşte-te deoparte, Să mă poţi privi de-a-ntregul Şi să-mi spui ce vezi... Eu sunt Stropul vinului ce scade prin paharele deşarte Şi romanţa nesfârşită, căci arcuşele s-au frânt! La Romance des jours d’hier Tais-toi, Pour que la tristesse de mes souvenirs qui dorment Dans les bleus cercueils des jours ne s’éveille pas dans mon cœur !... Tais-toi, Pour que dans mon âme toutes les tragédies jouées Ne s’éveillent pas sous le charme D’applaudissements muets des chagrins les premiers !... Passe muet comme le bédouin qui traverse les vagues de sable, Passe muet comme celui qui s’en va les mains croisées Et surtout ne m’appelle pas par mon nom Pour ne pas faire Que ma pierre se rappelle de l’image Du Sphinx qui veuille Me dire qu’il était grand temps pour qu’enfin il se réveille !... Évite-moi avec horreur, comme on évite la charogne D’un homme qui fut abattu Non par les hommes mais par la Main des désirs inconnus Et sur la pierre funéraire ne lis pas le vers sauvage Écrit par un pauvre fou de la grande cité des sages !... Évite-moi avec horreur Mais arrête-toi de côté Pour mieux me regarder Et pour dire ce tu vois... Je suis La goutte de vin qui s’écoule des verres déserts, La romance inachevée car les archets se brisèrent. Romanţă fără muzică Că ne iubim – Şi-o ştie lumea toată – E-adevărat ; Dar cât ne vom iubi Nici noi nu ştim, Nici lumea nu va şti... Şi nu va şti-o, poate, niciodată... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ne-am cunoscut în ţara-n care-alt'dată Manon Lescaut iubi pe Des Grieux, Într-un amurg de toamnă orchestrată În violet, În alb, În roz Şi-n bleu. Şi ne-am iubit întâia oară-n parcul În care Nimfele de marmură privesc Cu ochii-ntrebători către peluza Pe care-un Zeu îşi pregăteşte arcul Să-şi bată joc de cei ce-l ocolesc... Şi ne-am iubit!... Ţi-aduci aminte?... Bluza - Ah!... Bluza ta pe sânu-ţi decoltat Părea un peplum de mătase, sfâşiat Pe sânul unei Venere ce moare!... Şi ne-am iubit cu-atâta nebunie, Că statuile albe ne-au privit Cu ochi geloşi, Iar zeul a-mpietrit În mână cu-o săgeată-otrăvitoare!... Şi ne-am iubit, Şi-azi toată lumea ştie Că ne iubim... Dar cât ne vom iubi Nici noi nu ştim, Nici lumea nu va şti!... Romance sans musique C’est vrai Que nous, on s’aime et tous le savent Mais combien de temps Va-t-il durer notre amour brûlant Personne ne le sait, Et nous non plus d’ailleurs Nous ne le saurons jamais... .............................................. On s’est connu dans le pays béni Où Des Grieux aima Manon Lescaut Vers le couchant d’un automne orchestré De violet, De blanc, De rose, De bleu. On s’est aimé d’abord dans le petit parc Où les Nymphettes en marbre regardaient de leur cœur Un dieu sur la pelouse, armé d’un un arc Pour se moquer de ceux qui en avaient peur... Nous, on s’aimait !... T’en souviens-tu ?... La blouse – Ô, ta blouse sur ton sein, décolletée, Ressemblait à un péplum en soie, déchiré Sur le sein d’une Venus qui mourait... Nous, on s’aimait follement, acharnés, Que les statues en marbre, jalousement Nous regardaient et, le dieu en pierre Oubliait de sa flèche empoisonnée, Ravi de ce mystère !... Nous, on s’aimait, Tout le monde le sait bien Aujourd’hui... Mais pour combien de temps Va-t-on s’aimer Personne ne le sait !... Romanţă fără muzică În seara când ne-om întâlni – Căci va veni şi seara-aceea – În seara-aceea voi aprinde trei candelabre de argint Şi-ţi voi citi Capitole din epopeea Amantelor din Siracuza, Citera, Lesbos Şi Corint... Şi-n seara când ne-om întâlni Te-oi întreba, Ca şi pe multele pe care le-am întrebat 'naintea ta: - Voieşti sau nu să fii a mea? În seara când ne vom iubi – Căci va veni şi seara-aceea – În pat vom presăra buchete de trandafiri şi chiparoasă Ne vom închide-apoi în casă Şi vom zvârli în stradă cheia... Şi-n seara când ne vom iubi Te-oi întreba Ca şi pe multele pe care le-am întrebat 'naintea ta: - Voieşti să nu mai fii a mea?... Şi-n seara când ne-om despărţi – Căci va veni şi seara-aceea – Vom stinge flăcările-albastre din candelabrele de argint, Iar florile de chiparoasă şi trandafirii-i vom presa În cartea roză-a epopeii Amantelor din Siracuza, Citera, Lesbos Şi Corint... Şi-n seara când ne-om despărţi Te voi ruga, Ca şi pe multele pe care le-am sfătuit 'naintea ta: - Să-ţi aminteşti c-ai fost şi-a mea!... Romance sans musique Le soir où nous, on va se rencontrer – Car ce soir-là viendra sûrement – J’allumerai, ma toute belle, trois candélabres en argent Et je vais te lire des fragments De l’épopée de ces amants De Syracuse, Et de Cythère, Et de Lesbos, Et de Corinthe... Ensuite, d’une tendre voix, le soir où l’on se rencontrera, Je te demanderai, ma belle, Comme je l’ai fait avec toutes celles que j’ai rencontrées avant toi : Veux-tu être la mienne ou pas ? Le soir où nous, on va s’aimer - Car ce soir-là viendra sûrement, Le lit sera couvert de roses, de tubéreuses parfumées, On va s’enfermer dans la chambre, On jettera dans la rue la clé... Le soir où nous, on va s’aimer, Je te demanderai, ma belle, Comme je l’ai fait avec toutes celles Que j’ai rencontrées avant toi : Veux-tu ne plus être la mienne ? Le soir où l’on va se séparer - Car ce soir-là viendra sûrement, J’éteindrai toutes les flammes bleues Des candélabres en argent, Ensuite les fleurs de tubéreuses et de roses, on va les presser Entre les feuilles de l’épopée De ces amantes de Syracuse, De Lesbos, De Cythère Ou de Corinthe... Le soir où l’on va se séparer Je vais te demander, ma belle, Comme je l’ai fait avec toutes celles que j’ai conseillées avant toi : - N’oublie jamais qu’un jour tu fus la mienne... Romanţă fără muzică « Que la mort ne nous ait qu’ivres morts de nous-mêmes » (Jules Laforgue) În tine-mi pun toată speranţa Şi-ţi zic: - De-acum pentru mine fii totul, Iar eu Voi fi pentru tine acelaşi ateu, Ce-afară de tine nu crede-n nimic. Fii totul – Trecutul, cu morţii de ieri Ce dorm la răspântii, de sălcii umbriţi, Şi ziua de mâine, cu noii-veniţi Ce râd pe mormântul defunctei Dureri... Spre norii de-aramă, pe-naltele scări Urca-vom – Din goluri în goluri pribegi, S-ajungem în ţara în care sunt regi: Nimicul, Eternul, Şi-Albastrul din zări... Şi-acolo,-n grădina în care nu cresc Decât mătrăgune, Cucute Şi laur, Sorbi-vom cu sete din cupe de aur Iubirea topită-n Albastrul ceresc!... Romance sans musique « Que la mort ne nous ait qu’ivres morts de nous-mêmes » (Jules Laforgue) Je pose tout mon espoir en toi Et je te dis : Sois tout pour moi Et moi, je resterai le même athée Qui ne croit qu’en toi bel et bien. Sois tout pour moi – Passé, les morts d’hier Qui dorment à l’ombre fraîche des saules, Aux carrefours des chemins, Les lendemains des nouveaux-nés Qui rient aux tombes du chagrin... Vers des nuages d’airain Nous monterons égarés Les hauts escaliers Pour arriver dans le pays Où règnent L’Eternité Le Grand Rien Le Bleu des cieux... Puis, là-haut Dans le Jardin Où il ne pousse que d’herbes empoisonnées, Des ciguës Et des lauriers, Nous boirons assoiffés tous les deux Des coupes d’or De l’Amour coulé dans le large Bleu des Cieux ! Romanţă apocrifă Păreri de rău, păreri de rău - Stigmate vechi, cicatrizate - În Domul sufletului meu Păşiţi solemn, înveşmântate În scumpe-odăjdii de-Arhireu... Păşiţi solemn, discret şi rar, Ca nişte pâlcuri fragmentate Dintr-un cortegiu funerar. Păreri de rău, păreri de rău … V-ascult în fiecare seară Cum staţi de vorbă cu trecutul, Pe falsa nervilor chitară Vă descifrez neprefăcutul Îndemn spre cei fără de glas, Iar când pe-al inimii cadran Păşiţi solemn ca şi temutul Şi mitologicul Teseu, Sarcedotalul vostru pas Vi-l cadenţez cu pasul meu – Cu pasul meu profan. Păreri de rău, păreri de rău – Ecouri stinse apocrife, Şi totuşi pline de ecou, Voi sunteţi negrele tarife Pe care moartea le-afişează În propriul meu cavou. Romance apocryphe Regrets, regrets – Anciens stigmates cicatrisés – Vous passez, solennels, Richement habillés Dans le Dôme de mon âme, Discrets et solitaires Comme des groupes fragmentés D’un cortège funéraire. Regrets, regrets… Je vous entends comme tous les soirs Vous bavardez sur la guitare Avec le faux passé Et je déchiffre votre appel Aux voix d’antan Lorsque sur le cadran du cœur Vous vous promenez nonchalamment Comme le mythologique Thésée Et, votre pas sacerdotal Je le cadence avec le mien, Avec mon pas profane… Regrets, regrets – Echos éteints et apocryphes Et pourtant pleins d’un ample écho, Vous n’êtes que le noir tarif Que la mort plante dans mon caveau… Romanţa celor ce se vând Lui Alexandru Zamfirescu-Aliz Se-ngroapă soarele-ntr-un nor – O, negrul nor ca şi mormântul Înşelătoarelor ce mor Neplânse de amanţii lor!... Pe la ferestre-şi plimbă vântul Tristeţile sfârşitului de vară, În timp ce-n cârciuma murdară, Din strunele de-aramă, cântul Chitarelor Îşi ia avântul... Iar pe la mese, Rând pe rând, O ceată de amanţi artişti – Toţi ne'nţeleşi şi mari, Toţi Crişti... Îşi beau iubirea, fredonând Romanţa celor ce se vând. La Romance de celles qui se vendent À Alexandre Zamfiresco-Aliz Dans un nuage le soleil s’enterre – Ô, ce nuage noir comme la terre Des grandes traîtresses qui se meurent Sans que leurs beaux amants les pleurent ! Devant la fenêtre, le vent Berce ses chagrins de fin d’été Et dans les tavernes mal lavées, Sur les cordes des guitares le chant Se lève doucement... Autour des tables Tour à tour – Un troupeau d’amants à l’attente – Tous - grands artistes méconnus, Tous Christ... Boivent de l’amour en fredonnant La romance de celles qui se vendent. Romanţa noastră « Sur ton beau tapis de poussière rose... » (Klingsor) Pe-acelaşi drum, Mânaţi de-acelaşi îndemn nefast al năzuinţii, De-aceleaşi neînţelese-avânturi spre tot mai sus, Pe-acelaşi drum Pe unde ieri trecură poate, Străbunii noştri Şi părinţii, Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani, Noi – Cărora ni-i dat să ducem enigma vieţii mai departe Şi doliul vremilor apuse, Şi-al idealurilor scrum – Pe-acelaşi drum Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte La umbra zidurilor mute Şi-a secularilor castani! Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri... Şi-n calea noastră întâlni-vom Pe cei bătrâni rămaşi în urmă – Pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămi Cum le luăm-nainte Iar noi Le vom citi-n figură cum suferinţele le curmă În suflet sfintele avânturi Şi-n gură caldele cuvinte... Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri... Şi-n calea noastră întâlni-vom – O!... câte nu poţi să-ntâlneşti Când drumu-i lung Şi nesfârşită e năzuinţa ce te mână Tot mai departe Şi te poartă, Ca pe un orb ţinut de mână, Spre-ntrezărite-Aureole – Nimicuri scumpe pământeşti!... Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!... Şi mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc. Dar va veni o zi în care Ne vom opri deodată-n drum, Înspăimântaţi că-n urma noastră Zări-vom pe-alţii cum sosesc, Cum ne ajung, Ne trec-nainte Şi râd că nu-i putem opri... Da... Va veni şi ziua-n care vom obosi, Şi va veni Un timp în care-al năzuinţii şi-al aiurărilor parfum Ne va părea miros de smirnă, Iar cântul ţiterelor sparte Un Psalm cântat de-un preot gângav La căpătâiul unei moarte Pe care nimeni n-o cunoaşte... Şi-atunci, privind în urma lor – Ca cei ce n-au nimic să-şi spună Când nu-şi pot spune tot ce vor – La umbra zidurilor mute Şi-a secularilor castani, Vom adormi ca şi drumeţii Ce dorm uitaţi de mii de ani!... Notre Romance « Sur ton beau tapis de poussière rose... » (Klingsor) Sur le même chemin, Menés d’un même funeste appel d’espoir, Et par les mêmes élans mystérieux, Sur le chemin où hier passèrent Nos grands-parents et nos parents, Où s’en vont depuis mille ans ou bien avant Des générations de passants, Nous – Qui devons porter plus loin l’énigme de la vie, Le deuil du temps, Des idéaux perdus, Demain nous passerons en mendiants, les cithares brisées, À l’ombre des murs oubliés Et des vieux châtaigniers. Nous partirons jeunes comme le Bleu des Cieux immaculés Et, en chemin nous croiserons ces vieux Qui ne peuvent plus marcher Et qui, les larmes aux yeux, Ils nous voient les devancer. Et nous lirons sur leur visage Toute la souffrance qui les déchire, Avec, dans leur âme un soupir Et tous les élans oubliés... Nous partirons jeunes comme le Bleu des Cieux immaculés... Et, en chemin nous trouverons – Tout est à retrouver sur terre Quand le chemin est long et quand L’espoir nous mène toujours plus loin Comme on mène un aveugle par la main Vers les mystères imaginaires – Auréoles de cette merveilleuse terre. Nous partirons jeunes comme le Bleu des Cieux immaculés... Et fiers peut-être comme le bleu sacré du sang des rois. Mais viendra le jour où nous aussi, on s’arrêtera En chemin Surpris de voir comme d’autres gens Nous rattrapent et nous dépassent en riant Sans que nous puissions les arrêter... Oui, viendra le jour où nous serons fatigués, Un temps où le parfum de l’espérance Ressemblera à encens Et le chant des cithares cassées – Psaume chanté par un muet Au chevet d’une morte que personne ne connaît... Alors, les regardant partir – Comme on regarde les étrangers Auxquels on n’a rien à dire – À l’ombre des murs oubliés Et des vieux châtaigniers, Nous, on s’endormira comme ces Passants qui dorment oubliés De milliers d’années. Romanţa noului venit Străinule ce baţi la poartă, De unde vii Şi cine eşti?... Străinule de lumea noastră, Răspunde-ne de unde vii, Prin care lumi trăişi coşmarul nepovestitelor poveşti Şi-n care stea găsişi coloarea decoloratei nebunii?... De unde vin?... De unde pot veni, când ochii-mi, Plini de regrete şi tristeţi, Par două candele aprinse în cripta morţilor poeţi? Priviţi... Sandalele-mi sunt rupte, Iar toga ce mi-o dete-Apollo În noaptea când pornii spre voi Abia-şi mai flutură albastrul de-a lungul umerilor goi. Sunt gol - Căci calea-mi fuse lungă Şi-n calea mea-întâlnii pe rând Pe toţi câţi vrură să vă vândă Podoabe noi ce nu se vând, Pe cei ce vrură să vă cânte romanţe noi, Pe cei ce vrură Să vă-ndrumeze spre mai bine – Spre-acel frumos întrezărit În armoniile eterne Dintr-un sfârşit Şi-un infinit, Pe cei ce v-au adus lumina, Pe cei ce i-aţi primit cu ură Şi i-aţi gonit cu pietre – Pietre ce s-or preface-n piedestale În clipa când vă va cuprinde beţia altor ideale!... De unde vin? Eu vin din lumea creată dincolo de zare – Din lumea-n care n-a fost nimeni din voi, Eu vin din lumea-n care Nu-i ceru-albastru, Şi copacii nu-s verzi, aşa cum sunt la voi, Din lumea Nimfelor ce-aşteaptă sosirea Faunilor goi, Din lumea cupelor deşarte şi totuşi pline-n orice clipă, Din lumea ultimului cântec, Purtat pe-a berzelor aripă Din ţărm în ţărm, Din ţară-n ţară, Din om în om, Din gură-n gură, - Din lumea celor patru vânturi Şi patru puncte cardinale!... Deschideţi poarta dar, Şi-n cale Ieşiţi-mi toţi cu foi de laur, Iar voi, ce măsuraţi cu versul gândurile ce n-au măsură, Veniţi în jurul meu degrabă, Şi-n cântul lirelor de aur, Porniţi cu mine împreună Spre lumea-n care nu-s castele cu punţi Şi şanţuri feodale, Nici ruginite porţi de-aramă, la care bat cei noi sosiţi... Veniţi cu toţii cât mai e vreme, Şi mai puteţi cânta – Veniţi!... Veniţi, să vă aprind în suflet lumina stinselor făclii Şi-n versuri fantasmagoria şi vraja noilor magii! Iar cânturile voastre – Cânturi cu care azi cerşiţi o pâine – Să le-ncunun cu strălucirea aureolelor de mâine!... Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Era prin anul una mie şi nouă sute opt - îmi pare. La Romance du nouveau venu Étranger qui frappes à la porte, D’où viens-tu Et qui es-tu ?... Étranger venu d’outre bord, Dans quels pays vis-tu le rêve Des contes de fées jamais vécus ? Dans quelle étoile trouvas-tu le galbe délavé de la folie ? D’où je viens ?... D’où pourrais-je bien venir lorsque mes yeux Pleins de tristesse et de regrets Ressemblent à deux cierges qui brillent Dans la crypte des poètes passés ! Regardez… Mes sandales écoulées Et la toge qu’Apollon me donna La nuit où je partis vers vous Flotte à peine son voile bleu Autour de mes épaules nues... Je suis nu – Ma route fut longue Et dans ma voie j’ai rencontré Tous ceux qui ont voulu vous vendre De ces trésors que l’on ne vend pas, Tous ceux qui ont voulu vous chanter De nouvelles romances, qui ont voulu Vous emmener vers du nouveau, Vers la beauté longtemps rêvée De l’éternelle harmonie Entre fini et infini, Ceux qui voulurent vous donner de la lumière Et que vous avez accueillis par de la haine Et, chassés par des pierres – Pierres dont on fera un piédestal Le jour où vous seriez ravis De la folie d’un nouvel idéal !... D’où je viens ? Je viens du monde de l’autre bout de l’horizon, Du monde où personne d’entre vous n’y est venu, Du monde où il n’y a pas de ciel bleu, Des arbres verts non plus. Je reviens du monde des Nymphes qui attendent les Faunes nus, Du monde des coupes vides et pleines en même temps, Du monde du tout dernier chant Porté sur les ailes des cigognes De bord en bord, de terre en terre, De bouche en bouche, d’homme en homme, Du monde des quatre vents, de l’eau Et des quatre points cardinaux !... Ouvrez-moi donc la porte et mettez Sur mon chemin des fleurs de laurier ! Et vous qui par le vers mesurez toutes les pensées démesurées, Venez autour de moi Et dans le chant des lyres Allons partir Vers le monde sans palais Ni ponts, ni fosses féodales, Ni portes en bronze, rouillées, vaincues, Où frappent les nouveaux venus... Venez donc tous tant qu’il y ait Le temps où vous pourriez chanter, Venez !... Venez pour que j’allume dans votre âme la flamme inouïe Et dans les vers tout le mystère De vieilles nouvelles amères magies ! Et dans vos chants – Chants par lequels vous mendiez un bout de pain – L’éclat des auréoles des lendemains... Mais la porte est restée fermée à l’appel du nouveau mythe. ........................................................................................... Si je m’en souviens bien, c’était en mille neuf cents huit... Ion Minulescu    4/2/2017 Contact:   Informatii Utile despre Canada si emigrare. Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online. Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul! Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online   Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |   created by Iulia Stoian