Intre două lumi - Luminisuri canadiene
Alcătuită din momente mai luminoase sau mai întunecate, viaţa noastră de emigrant nu e uşoară.
Din când în când, năduful ce ne apasă este luminat de momente care ne înviorează viaţa. Important este să dorim să le vedem şi să le gustăm, să le facem loc să pătrundă mai în adâncul nostru. Se zice că un necaz nu vine niciodată singur, dar uneori şi momentele astea luminoase pot să se lege ca într-un lanţ într-o singura zi, aşa cum îmi vine acum în minte una din astfel de zile.
Pentru că Dumnezeu drăguţul, a uitat să aducă şi borcanul din care să îmi picure la facerea mea şi darul de a învăţa limbi străine, am ajuns să trăiesc într-o ţară străină fără nicio adiere a capacităţii de a-i însuşi limba.
Şi mi-am zis – asta mi-e una din poverile pe care trebuie să le duc, n-am ce face, voi trăi acest grozav neajuns aşa cum se poate, slujindu-mă de mâini, de gesturi, de interjecţii, de intonaţie, de mimică… pe care să le adaug la câte un cuvânt, cine ştie cum rămas în mintea mea.
Într-una din zile trebuia să mă aventurez şi să merg singură din Pickering, localitatea in care locuiesc, până în Oshawa, o distanţă cam de 50 km, ca să învăţ drumul pe care trebuia să-l fac deseori pentru tratament la fizioterapie. Fiica-mea mi-a pus în mână un bilet cu orele la care vin maşinile în staţie pentru Oshawa.
Am urcat în autobuzul care mă ducea la una din aceste staţii şi m-am adresat şoferului folosind toate mijloacele de exprimare rudimentară spre a mă îndruma unde trebuie să întâlnesc celălalt autobuz. Privindu-mă cu înţelegere, încerca să mă scuze el mărturisindu-mi că şi el are probleme cu limba. Mi-a explicat şi el mai mult prin semne spre ce direcţie trebuie s-o iau, făcând un T cu ambele mâini, semn că staţia este la intersecţie.
Am coborât şi intenţionam să intru mai întâi într-un magazin. Şoferul, care acum îşi continua drumul, a văzut că nu am urmat drumul spre staţie, a tras autobuzul pe dreapta şi a luat-o la goană înapoi să-mi vină în ajutor, să nu mă rătăcesc. I-am zâmbit mulţumindu-i, şi ca să îi dau satisfacţie, am renunţat la magazin şi i-am urmat sfatul. În preajma locului de unde trebuia să iau autobuzul de Oshawa, în graiul meu ca dintr-o dramă, am mai întrebat pe cineva unde este staţia. Nu ştiu ce o fi citit şi acesta pe faţa mea, ca a dat fuga la un grup de oameni, s-a informat pentru mine şi văzând că se opreşte autobuzul în staţie, a rupt-o la fugă la autobuz, l-a rugat pe şofer să mă aştepte şi apoi mi-a făcut semne să fiu liniştită, fiindcă totul este bine. M-a ajutat să urc, mi-a zâmbit mulţumit că mi-a fost de folos şi a plecat pe jos.
Şoferul m-a luat în stăpânirea lui purtându-mi de grijă. Eu doream să fac cunoştinţă doar cu traseul şi să mă înapoiez cu aceeaşi maşină fără să mai cobor din ea, dar şoferul nu a înţeles intenţia mea. Spre ghinionul meu, din Oshawa, traseul lui se schimba şi când a văzut că e gata să iasă din localitate şi eu tot nu coboram, a oprit maşina ca să se ocupe de mine.
Cu chiu cu vai, am desluşit încurcătura. M-a condus pe jos până la o staţie de unde trebuia să iau autobuzul pentru centru şi de acolo, alt autobuz care mergea înapoi spre Toronto trecând prin Pickering.
Şoferul din acest autobuz, părând înduioşat de situaţia unei senioare aproape de 80 de ani, mi-a spus că îmi va spune unde trebuie să cobor şi că îmi îngăduie să nu iau un nou bilet de călătorie. Până să se încheie încurcata conversaţie, m-a anunţat că trebuie să cobor.
În stradă m-am adresat unui tânăr, - s-a nimerit să fie un rus venit si el nu de multă vreme şi cu crezământ pentru cei aflaţi într-o situaţie ca a mea. El s-a interesat de la alţii pentru mine şi pentru că trebuia să schimb strada, nu s-a îndurat să mă lase pradă încurcăturilor.
A mers cu mine pe străzi cotite, am ajuns la gară, apoi iar s-a informat, m-a dus în staţia de autobuz şi m-a predat şoferului. A plecat şi el zâmbind mulţumit că a putut fi de folos.
Şoferul m-a luat in grija sa şi am ajuns acasă cu bine, meditând cu satisfacţie asupra comportamentului canadienilor. Mi-am amintit de o prietena care venise din Romania la noi în vizită şi plecând din când în când în oraş singură, la întoarcere ne povestea impresii. Era foarte frecvent în expunerile ei: “am întâlnit o persoană foarte amabilă”.
Aceasta amabilitate a canadienilor pusese stăpânire pe ea şi povestea şi la întoarcerea în ţară fără oboseală ca pe ceva ce i-a atins sufletul.
Şi ca să mi se încheie ziua în acelaşi ton, înainte de a mă întinde în pat, deschid computerul şi văd că a sosit un nou e-mail. Era răspunsul unor cuvinte de apreciere adresate unei cunoştinte: “Mulţumesc, dar eu sunt o păcătoasă. În general, omul vede în celălalt ceea ce este el însuşi. Deci, dacă aşa mă vedeţi, înseamnă că aşa sunteţi.”
Şi ce cuvinte frumoase îi spusesem eu, care acum se întorceau la mine!
Am putut să adorm şi legănată de atâta “amabilitate”, cum zicea prietena mea din Bucureşti, am păstrat pe buze un zâmbet dragilor canadieni.
Sigur ca nu toţi oamenii sunt la fel şi nici toate zilele, căci tiparele vieţii sunt diferite, dar această “amabilitate” este totuşi nota caracteristică pentru majoritatea canadienilor.
Pe lângă greutăţile fireşti ale adaptării, Canada ne oferă şi astfel de daruri, adevărate luminişuri în viaţa noastră de emigrant.
|
Elena Buică 4/1/2017 |
Contact: |
|
|
