Scrisoare pastorală
Dragii mei !
Glasul Pământului. Am avut fericitul prilej să particip la festivitatea de lansare a unei cărti de valoare, publicată de Domnul Prof. Marius Arbănasu din Tr. Severin, intitulată Toponimia submontană a Mehedintiului(Tg. Jiu, Editura Măiastra, 2016, 352 pag.). Este de fapt teza de doctorat a domniei-sale. La festivitate au participat personalităti ale culturii mehedintene, public interesat de problemă si elevi. Au vorbit despre carte lingvisti, filologi, istorici. Cum nu putea să lipsească martie din post, si subsemnatul a fost invitat să ia cuvântul, chiar dacă era un simplu preot rătăcit accidental printre oameni de cultură.
Dacă toti vorbitorii au lăudat autorul si cartea, subsemnatul a început prin a-l critica. Domnul Prof. Marius Arbănasul s-a dovedit a fi de modă veche. Cine mai lucrează azi la o teză de doctorat de la tinerete până la bătrânete? Cine mai are răbdarea si puterea de a străbate peste 140 de localităti, de a sta de vorbă cu sute de oameni, de a pierde mii de ore în biblioteci si arhive, la masa de scris, încercând să descifreze taine pe care doar pământul le mai stie? Astăzi, în epoca lui copi-past, nu se mai procedează astfel. Astăzi, când plagiatul este sport de performantă la români, o teză de doctorat se poate face într-o noapte. Sunt dezbateri grele, privind procentul obligatoriu de originalitate dintr-o teză de doctorat. Unii zic că e suficient chiar si 20%. Depinde si ce functie ai! Cred că nu peste mult timp se va ajunge ca să fie suficient numele autorului, titlul si copertile tezei. În asemenea conditii, o teză de doctorat se poate realiza chiar si înainte de bacalaureat!
Domnul Prof. Marius Arbănasu este zidarul care încearcă să repare zidurile unei cetăti greu lovită de obuzele diletantilor. La lingvistică si la fotbal toti se pricep!
Faptul că a ales partea submontană a Mehedintiului, nu este întâmplătoare. Acolo au fost asezările cele mai stabile. Cele mai vechi documente ale noastre sunt legate de aceste localităti. Aici a fost continuitate de populatie. Altfel s-au petrecut lucrurile în zona de câmpie a judetului. Pe acolo au mărsăluit hoardele migratoare, pe acolo au năvălit în repetate rânduri bandele de turci din sudul Dunării. Românii au incendiat tot în calea dusmanului, iar ce a scăpat de la ei, au distrus invadatorii. Mama îmi spunea adesea fragmente dintr-o poezie, care poate rezuma foarte bine situatia acelor sate de câmpie: ,,Alte vremi erau-nainte,/Le cunosc cei din morminte!/ Rar putea să-si vadă lanul/Secerat de grâu săteanul./Când era mai plin, mai des/Rodul spicului pe ses,/Mări-atuncea că veneau,/Holda de i-o pârjoleau,/Hoarde negre, hoarde mari,/Când de turci, când de tătari”.(…)/. Românii se retrăgeau în munti, în codrii, în stufărisul apelor, până trecea pustiirea. ,,Pe la case când veneau,/Ce credeti că mai găseau?/ Scrum, tăciuni, în loc de case,/Iar în loc de vite - oase!”
Muntii si codrii ne-au fost cetate de apărare, izvor de viată, comoară nesecată de bogătii.
Toponimele, adică denumirile locurilor, muntilor, dealurilor, câmpiilor, văilor, satelor s-au păstrat din generatie în generatie. Dacă întâlnim în hrisovul lui Vladislav Vodă de înfiintare a Mânăstirii Vodita, la 1370, denumiri de sate si de locuri, acelea dăinuie si azi, după sapte sute de ani! Documentul însă le mentionează la acea dată, însă ele existau cu mult înainte. Unele toponime sunt creatii pur românesti, altele dacice, altele slave etc. Satele de munte oferă cercetătorului o adevărată arheologie spirituală, fie că e vorba de toponime, de muzică, de port, de dans, de limbă, de datini si obiceiuri. Cu multi ani în urmă, colindând eu însumi satele din nordul judetului Mehedinti, ca să adun folclor, în satul Bârâiac am întâlnit un bocet tulburător. În acel cântec funerar se vorbeste de Hristos, care umblă călare si adună de la porti sufletele celor morti si le trece în lumea cealaltă. Nicăieri în Sfânta Scriptură sau în traditia crestină nu-L găsim pe Mântuitorul umblând călare pe ,,cal negru mohorât”, având functie chtonică, adică transportând sufletele mortilor dintr-o lume-ntr-altă lume. În realitate, nu era altceva, decât crestinarea unor elemente precrestine. În cazul de fată, Cultul Cavalerului Trac, care fusese prezent în spatiul carpato-danubian si chiar balcanic în secolul al IV-lea, îsi făcea simtită prezenta, după mai bine de un mileniu si jumătate prin cântecul funebru din Muntii Mehedintiului. Numai o populatie care a avut o continuitate neîntreruptă pe aceste locuri putea să păstreze asemenea nestemate.
Cartea Domnului Prof. Marius Arbănasu ar trebui să ajungă pe masa celor cu putere de decizie din domeniul administratiei publice si nu numai. De la Revolutie încoace se tot fac măsurători de terenuri, localizări, hotărnicii, cadastru etc. În toate documentele oficiale se vorbeste de ,,blocuri”, ,,parcele”, ,,tarlale”, toate numerotate, dar nicăieri de toponimele locului, care au supravietuit de secole. În nici un document de cancelarie veche românească nu se vorbeste de ,,blocuri”, ,,parcele” sau ,,tarlale” numerotate, ci de puncte precis localizate si însemnate cu pietre de hotar, cu văi, cu ape, cu alte semne de reper. Când se hotărnicea un sat sau o bucată de teren, tăranul îsi lua copiii la fata locului si acolo, la piatra de hotar din Govăra, din Năgară, din Goisa etc. îi dădea bătaie zdravănă, ca să tină minte toată viata lui hotarul acela. Autoritătile trebuie să revină asupra dispozitiilor ce sunt date primăriilor si inginerilor hotarnici si cadastrali, ca să reintroducă în evidente si-n documente punctele toponime. Ele vorbesc de istoria locurilor si a oamenilor, ele vorbesc de continuitatea noastră neîntreruptă pe aceste locuri. Peste veacuri, când alti cărturari vor face o altă lucrare de genul celei realizată de Domnul Arbănasu, nu vor mai putea să localizeze în teren nici o denumire istorică a locurilor, nici un toponim. Dacă strămosii nostri au putut să salveze aceste toponime chiar prin mileniul întunecat al migratiilor, nu vom putea si noi să le salvăm în mileniul acesta al globalizării?
Cartea Domnului Marius Arbănasu este un strigăt de ajutor către cei cu putere de decizie, ca să facă ceva, cât nu e prea târziu, ca să nu lase satele noastre să se topească sub ochii nostri.
Cartea Domnului Marius Arbănasu va fi o lucrare de referintă în domeniul lingvisticii si numai, un model de muncă onestă a unui autentic cărturar din provincie. Dumnezeu să-i dea viată si sănătate, ca să mai poată dărui culturii române si alte asemenea monumente.
*
Sfaturi părintesti. Din cartea Părintelui Arsenie Boca, Cărarea Împărătiei, mai spicuim:
,,RĂSPUNZĂTORII. Faptul că din partea Sa Dumnezeu a făcut totul pentru om, până si jertfa Sa de pe cruce, dovedeste că omul are un pret imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile intentiei divine; centrul si sinteza creatiunii Sale: lumea văzută îmbinată cu lumea nevăzută. Iată de ce suntem datori a vietui potrivit acestei intentii divine; adică să trăim deodată, si ca persoane văzute, si ca persoane nevăzute; căci omul are valoarea arătată de jertfa de pe cruce. Când omul trăies¬te în adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renuntă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte; nu mai poartă un nume, ci poartă un număr.
Deci, ce poate să însemneze coborârea omului la simpla valoare economică, decât o degradare a iui în rândul vitelor, care se vor sălbătăci întreolaltă si-si vor împinge conducătorii până la marginile nebuniei. Asta înseamnă treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, pretuind mai mult gunoiul, decât mirosul crinului. Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toti înzestratii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri si cu tot felul de haruri. Regele David, înzestrat deodată cu darul stăpânirii si cu darul proorociei, a căpătat o strasnică pedeapsă, numai fiindcă a îndrăznit să numere poporul. Darul proorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70 de mii de oameni - si doar el gresise, nu poporul. Deci, înaintestătătorii si detinătorii puterii au să dea seama, chiar de venirea sabiei după dreptate, după cum ni se destăinuie aceasta prin Iezechiil, văzătorul tainelor(…).
Slujba cea anevoioasă si plină de primejdii o au însă dreptii, când trebuie să dea pe fată păcatele poporului. ,,Prin stiinta lui, drep¬tul, sluga Mea, va îndrepta pe multi." De aceea trebuie să fie deodată si stâlp de fier si zid de aramă si fată de cremene si, pe deasupra tuturora, trebuie să fie păstorul cel bun, care-si pune viata pentru oile sale. Într-adevăr, slujba aceasta n-o poate face decât un lepădat de viată si un îndrăgostit de Dumnezeu. De aceea zice Petru, că si dreptul abia se mântuieste, socotind greutatea sarcinii. Căci nimeni nu e drept fără vreun rost de la Dumnezeu, fără vreo treabă de făcut. Mântuirea dreptului e conditionată de împlinirea destinului său de la Dumnezeu si e primejduită de crutarea vietii proprii, când o face în dauna intentiei divine.
Nici Dumnezeu n-a avut alt cuvânt mai tare decât jertfa. Jertfa e maxima apropiere a vointei si iubirii lui Dumnezeu de libertatea omului. Ea e hotarul de atingere între vointa divină si libertatea omului. Iar în ucenicii Săi trimisi în fiecare veac de oameni, tot El e Cel ce-si repetă cuvântul si aduce aminte pretul pe care-l are omul înaintea lui Dumnezeu. El, trăit din toată sinceritatea fiintei, e singura cale care mai poate aduce pace între oameni si bună învoire; toate celelalte rezolvări alăturea de trăirea crestinismului grăbesc apocalipsul. Stiinta fără Dumnezeu si împotriva omului, s-a apucat să facă si nebunia ei cea mai de pe urmă: desfacerea si aprinderea stihiilor.”
*
Răsplata dezertorului. Părintele Stelică Zoican a relatat o întâmplare cutremurătoare, trăită de Ion Răducan, locuitor al satului Izverna, în vremea celui de-al doilea Război Mondial. O repovestim mai jos.
Toată floarea satelor românesti fusese recrutată. Tineri între 18 si 40 de ani luaseră drumul frontului, lăsând în urma lor plâns si jale. Aproape din fiecare casă lipsea câte unul. Copii, femei, bătrâni erau cu lacrimile în ochi si priveau cu teamă viitorul. Asteptau cu totii, cu răsuflarea tăiată, momentul când trecea postasul. Doar-doar le-o aduce vreo scrisoare. Voiau să stie dacă cei plecati mai sunt în viată. La două-trei zile se auzeau tipete la câte o casă, fiindcă postasul adusese vestea că moartea le răpise pe cel drag. Plângeau, se rugau, îi făceau pomenile si parastasele cuvenite, îi puneau o cruce în cimitir si trăiau cu speranta că într-o bună zi îl vor întâlni dincolo de moarte, pe lumea cealaltă. Pământul rămânea nemuncit, fânul necosit, vitele erau rechizitionate pentru front, seceta bântuia ca moartea, ucigând si ea tot ce putea.
Cei plecati pe front nu o duceau mai usor. Armata română, alături de cea germană, înainta din greu, dar sigur, spre Răsărit. La ordinul maresalului au trecut Prutul. Nemtii voiau cu orice pret să ocupe Rusia toată. Se dădeau lupte grele, lupte pe viată si pe moarte. Nu conta numărul mortilor sau rănitilor. Rămâneau câmpurile de luptă pline de cadavre. Când era vreme, cei rămasi în viată le îngropau, când nu, le luau doar armele si plecau mai departe. În zona Odesei a fost iadul pe pământ. Acolo era si Ion Răducan cu regimentul lui. Acasă nu tăiase un pui de găină. Acum nu-l mai înspăimânta moartea. Astepta dintr-un moment în altul să se întâlnească cu ea si parcă era un făcut, că ea întârzia mereu. Mergea înainte, dar gândul îi era tot la cei de acasă, la copii, la sotie, la părinti, la consătenii lui. Doamne, ce n-ar fi dat să fi descoperit că totul era un vis de cosmar si că se scoală într-o bună dimineată în patul lui, în casa lui, că schimbă o vorbă cu ai casei, înfulecă ceva si pleacă în revărsat de zori la câmp, la muncă, asa cum făcuse de când se ridicase flăcăias în sat. Parcă niciodată nu i se păruse mai frumoasă si mai fericită viata ca acasă, în satul lui, cu toti ai lui, asa cum i se părea acum, când îsi amintea de ea, sezând zile si nopti în noroiul din transee, înfiorându-se când îi treceau gloantele pe la ureche, când explodau obuzele la doi pasi de el si-i sfârtecau camarazii de luptă. Se ruga în sinea lui, se ruga alteori în soaptă sau cu voce tare lui Dumnezeu să-l scape de iadul acela, se ruga pentru cei de acasă, pentru pace, pentru viată, pentru ce stia si pentru ce nu mai stia.
De la o vreme, când luptele se încrâncenaseră peste măsură, în mintea lui Ion Răducan a început să se zămislească gândul dezertării. Stia că este deosebit de riscant, dar parcă nu mai avea de ales. Nu putea crede că dacă merge înainte cu frontul se va mai întoarce vreodată acasă; dacă dezerta, putea fi prins si împuscat fără milă, fie de români, fie de nemti, fie de rusi. Până acasă erau aproape două mii de kilometri, asa cum socotea el. Trebuia să-i străbată pe timp de noapte, orientându-se după stelele cerului, după Drumul Robilor, asa cum făceau strămosii lui, când erau răpiti de hoardele tătare. Nu avea bani, nu avea mâncare, nu stia limba rusă. Si, totusi, dorul de casă, de familie, pe de o parte, neîntelegerea unui război absurd, moartea care secera mii de vieti nevinovate în fiecare zi, pe de altă parte, l-au convins că trebuie să facă pasul decisiv, indiferent de consecinte.
Pentru ca să-si pună planul în aplicare, si-a făcut rost de încă două rânduri de haine soldătesti, rusesti si nemtesti, pe lângă cele românesti. Nu a fost greu, fiindcă mortii erau amestecati pe câmpul de luptă si putea să îsi aleagă ce dorea. Într-o noapte, s-a strecurat din transeu si s-a depărtat usor-usor de linia frontului. Era înarmat cu un pistol-mitralieră, iar în buzunare înghesuise câteva benzi de cartuse. Nimeni nu l-a sesizat. A luat-o peste câmp, când pe burtă, când în genunchi, când cocosat. Inima-i bătea să-i spargă pieptul, astepta dintr-un moment în altul un glont ucigas. Soptea în sinea lui o rugăciune, dar ratiunea nu mai putea să urmărească textul. Dimineata era destul de departe de linia frontului. S-a ascuns în niste stufărisuri pe valea unui râulet si a rămas acolo până s-a lăsat din nou întunericul. Noaptea a pornit din nou. Era frig, începutul lui decembrie 1943. Îmbrăcămintea lui era subtire, sărăcăcioasă, trupul vlăguit de neodihnă si de foame. Îsi dădea seama că trebuie să facă ceva, că asa nu mai poate continua. Se apropiase de un orăsel din zona Odesei. Stia că acolo sunt garnizoane germane, care supraveghează populatia. S-a îmbrăcat nemteste si s-a apropiat de localitate. S-a strecurat ca o umbră pe străzi, ascunzându-se înfricosat, când se apropia câte o santinelă. La un moment dat, si-a luat inima în dinti si a deschis o poartă. A bătut usor la usă de mai multe ori. Nu i-a deschis nimeni. Usa nu era încuiată. A pătruns în casă. Era o locuintă de oameni înstăriti. Undeva, la o ferestruică, se vedea o rază de lumină. A înaintat pe coridor, atent, cu pistolul pregătit să riposteze în caz că e atacat. A deschis usa camerei unde era lumină. Două femei îl priveau îngrozite. Ca la o comandă, au căzut în genunchi în fata icoanei Maicii Domnului. Asteptau să fie împuscate. Ion Răducan a rămas o clipă descumpănit. Se asteptase să fie străpuns de o rafală de mitralieră. Acum, în fata lui erau două fiinte fără apărare. S-a lăsat usor în genunchi, lângă ele si a început si el să se închine si să se roage.
Femeile au prins curaj, când l-au văzut îngenuncheat lângă ele, când l-au văzut făcându-si Sfânta Cruce. După o vreme s-au ridicat. Cele două femei erau mamă si fiică. Tremurau. În localitate se întâmplaseră multe cazuri, când soldatii germani violaseră femei, împuscaseră oameni. Ion s-a aplecat, le-a luat mâinile într-ale sale si le-a sărutat. Le-a făcut semn cu mâna la gură, că-i este foame. În câteva minute, femeile au scos ca din pământ tacâmuri si mâncare. S-au închinat toti trei, au rostit fiecare în soaptă, pe limba lui, rugăciunea Tatăl nostru. S-au asezat la masă. Femeia cea tânără stia mai multe limbi, printre care si germana. A încercat să intre în vorbă cu el si atunci au înteles că e român. Cea vârstnică stia cuvinte românesti, fiindcă avusese în copilărie vecini români. Mai prin cuvinte, mai prin gesturi, Ion le-a explicat că vrea să se ducă acasă. Le-a arătat o poză, în care era cu sotia si copiii. Le-a câstigat încrederea femeilor. A rămas la ele timp de trei luni, până a dat spre primăvară si frontul se depărtase mult. Ion era foarte respectuos, asa cum învătase el de la părinti în copilărie. Muncea în gospodărie, tăia lemne, făcea toate treburile, iar femeile erau foarte multumite de el. Nu le-a supărat, nu le-a jicnit, iar primăvara când a plecat, aveau toti trei lacrimi în ochi, când si-au luat rămas bun.
Ion a rătăcit luni în sir, înaintând câte putin, noapte de noapte, spre Prut. Nu stia unde se află, stia doar că trebuie să ajungă acasă. Mânca iarbă, lăstari, frunză si înainta spre apus. Într-o noapte a fost somat de o garnizoană. Erau români. L-au prins si l-au arestat. A trebuit să dea multe declaratii, să fie supus la multe anchete. A fost deferit Tribunalului Militar si apoi Curtii Martiale pentru dezertare de pe front. Între timp, lucrurile s-au schimbat si armata română a întors armele împotriva nemtilor. Toti cei aflati în curs de judecată au trebuit să mai astepte. La începutul lui decembrie 1944, Ion a fost dus la Curtea Martială. Completul de judecată era format din judecători români si sovietici. Erau procurori români si sovietici. Între timp, se strânseseră noi probe. Cei mai multi dintre cei judecati, dezertori ca si Ion, au fost condamnati la moarte. Erau la dosar plângeri împotriva lor pentru fapte grave, pe lângă dezertarea propriu-zisă. Unii uciseseră, altii violaseră, altii răniseră sau se comportaseră necivilizat cu populatia rusească. La proces erau uneori si rusi, adusi fie ca părti vătămate, fie ca martori.
Ion era sigur că va fi si el condamnat la moarte. Când a intrat în sala de judecată era un cadavru viu. Nu mai stia nici cum îl cheamă. Răspundea buimac, parcă de pe altă lume. Si, totusi, ceva se întâmpla. Judecătoarea aceea care conducea completul de judecată îi era cunoscută. Nu stia de unde. O privea si nu întelegea dacă e vis sau realitate. Nu-i venea să-si creadă ochilor. Femeia aceea, judecătoarea, nu era alta decât gazda lui cea tânără, la care locuise în iarna precedentă. Oare, ea îl recunostea? Parcă ceva îi licărea în ochi, parcă buzele ei schitaseră un zâmbet abia perceptibil. Împotriva lui nu erau plângeri. Singura vină era doar dezertarea de pe front. Pentru asta i-au dat doisprezece ani de puscărie. A făcut jumătate din ei, fiindcă a câstigat prin muncă.
Ion Răducan s-a întors acasă prin 1950. Nimeni nu mai stia ceva de el. Îi făcuseră cei de acasă toate pomenile si toate parastasele. A trăit până pe la 80 de ani. Cui avea timp să-l asculte îi spunea povestea lui si nu uita să se întrebe, dacă judecătoarea l-a cunoscut sau nu, dacă ea l-a scăpat de la moarte. Sfătuia pe oricare, tânăr sau bătrân, de câte ori avea prilejul, să nu uite că Dumnezeu veghează asupra noastră, că nu lasă nerăsplătită fapta bună, sau nepedepsită fapta rea. ,,Cinstea, mă, tată, te scoate si din ghearele mortii!” nu uita el să precizeze de fiecare dată.
*
File de jurnal – 19 dec. 1981.
,,Într-una din zilele acestea am fost la câmp după porumb. Situatia e dezastruoasă. În Rogova, Vânjulet, Cioroboreni, Pătulele, Poiana Gruii, Gruia, Pristol, Gârla Mare, Vrata si Salcia n-am găsit nimic. Se vaită si locuitorii satelor respective că n-au. Unii au fost în Banat, la cules de porumb si au adus de acolo câte ceva. Aceia vând cu 170 – 200 lei/banita. Vream să cumpăr un bob si să-l trimit la Banca Natională, ca să-mi comunice aliajul, fiindcă numai de aur poate să fie, dacă se vinde la un asemenea pret! Mergând spre Salcia am găsit trei marinari, pe care i-am luat cu masina. Le-am spus care mi-e necazul. Mi-au promis că mă ajută ei să rezolv. Si-au cumpărat ce si-au cumpărat din Salcia si apoi am plecat cu ei în portul din acel sat. Acolo veniseră de vreo săptămână cu o dragă, ca să sape un canal. În nava respectivă aveau si ceva porumbi. Spuneau că i-au luat de la o fermă din Călărasi, unde au lucrat ,,la global” în timpul liber. Ne-am înteles că-mi vând cu o sută lei banita. N-au avut decât vreo sapte banite de boabe, iar restul erau drugi necurătate. M-au înselat foarte rău, socotindu-mi o banită de boabe la un paneras de stiuleti. Am pus în skodita mea 31 de panerase de drugi si doi saci de boabe. Am umplut portbagajul si interiorul. Le-am dat 3.400 lei si o găleată de brânză. Am ajuns cu bine acasă, desi mi-a fost groază de acel drum făcut noaptea, pe vreme de iarnă si cu greutate de cca. 400 kg în masină. Dacă mă prindea militia…(…).
Tot zilele astea am fost la Craiova si i-am dus revistele ,,Biserica Ortodoxă Română” mitropolitului Nestor. Nu l-am găsit si i le-am lăsat acolo(…). În Craiova e criză mare de alimente. Cozi interminabile te întâmpină pretutindeni. A fost imposibil să găsesc niste bomboane în vreo cofetărie. Vitrinele sunt împodobite cu cutii dintre cele mai drăgute, dar goale. Pufuleti de vată, globulete si artificii dau impresia falsă de belsug si bunăstare(…).
Din Filiasi la Strehaia am luat un medic din Strehaia. Nu cunostea nimic despre uciderea vreunui primar sau militian în zona orasului Strehaia, asa cum s-a auzit la noi pe la începutul lunii. Mi-a spus că, ducându-se la Timisoara să-si înmormânteze socrul, a auzit si el o variantă similară, dar localizată în zona oraselor Ploiesti-Pitesti. Mi-a mai povestit că-ntr-o seară, fiind de gardă la spital, au venit trei militieni cu un cetătean bătut si plin de sânge. Pe când îi curăta rănile de pe fată, l-a întrebat pe rănit: ,,- Daʹ ce s-a întâmplat, măi nene, care te-a stampilat asa?” ,,- A, nu, nimic, – a zis respectivul -, omorâi pe unu!” Medicului i-a căzut penseta din mână, spre hazul militienilor. Criminalul era la a treia faptă de acest fel.”
*
Avea bunica. Am găsit pe internet o poezie interesantă, scrisă de Doamna Aurelia Pilat, cu acest titlu, care vorbeste de drama satului si a omului de astăzi. Iat-o:
,,Avea bunica mea de toate:
Avea o prispă cu muscate,
Avea fântână, pâine, sare,
Avea putere si răbdare.
Avea credintă si iubire
Si-un dor nespus de
nemurire,
Avea un cal la o cărută,
Si lapte bun de la văcută.
Avea povesti nenumărate
Si cântece nemaicântate,
Si le spunea adeseori
La clacă si la sezători.
Avea o sobă, un vătrai,
Avea si gura mea de rai!...
Nu mai găsesc ce am lăsat,
Căci satul s-a modernizat:
Nu mai zăresti ca altădată
La geamuri floarea de
muscată,
Văd atârnate la balcon:
Begonii si rhododendron....
Fântâna e necurătată,
Căci se consumă apă plată.
Văcute sunt putine-n sat,
Bem lapte pasteurizat.
Cărute vezi foarte putine,
Dar te-întâlnesti cu
limuzine.
Nu mai există sezători,
Cu basme si cu ghicitori,
Pe potecuta spre vecini
Crescut-au spini si mărăcini,
Căci avem facebook si asa
Stim noi a socializa...
Nu mai avem deloc răbdare,
Bisericile sfinte-s goale,
Porunca dată, să iubim,
Deloc nu ne-o mai amintim!
Bunico, satul de poveste
Azi îl vedem, dar nu mai
este...
Zâmbete.
☺ Auzită de la Părintele Protopop Ursachi, originar din jud. Neamt: Dumnezeu împărtea daruri oamenilor. Întâmplarea a făcut ca moldoveanul să rămână la urmă. Dumnezeu i-a spus: ,,- Măi, băiatule, măi, ce să-ti mai dau eu tie!? Mai am un pic de frumusete si un pic de prostie. Din care vrei să-ti dau?” Moldoveanul i-a răspuns: ,,- Doamne, am auzit că frumusetea e trecătoare! Mai bine dă-mi din cealaltă, că stiu cel putin că o am toată viata!” ☺ ,,- Părinte, vă rog găsiti-mi si mie un client! Am o gripă bună si as vrea s-o vând!” ,,- Ceri mult pe ea, dadă Ană?” ,,- Părinte, nu pot s-o dau de pomană! O dau degeaba!” ,,- Bine, dadă Ană, îti caut client!” ,,- Mă gândeam că poate vreti s-o luati dvs.!” ,,- Nu, multumesc!” ☺ Fiecare femeie are dreptul să hotărască singură câti ani are! ☺Proverb românesc: ,,Norocul dă lapte, când mintea paste!” ☺,,Tot ceea ce costă bani e costisitor“(politician român); ☺ ,,La finante trebuie să punem un finantist. Altfel, riscăm să punem pe altcineva“(politician român).
Sfintele Sărbători ale Pastelui să aducă sănătate, pace si bucurii în casele si în sufletele Dvs.
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 3/25/2017 |
Contact: |
|
|
