Despre rugăciunea lui Iisus
Moto: „Rugăciunea lui Iisus face din inima fiecăruia o chilie monahală unde se află „singur cu Singurul”, în tăcere. Nevoitorul învaţă să tacă. Dar tăcerea creştină nu poate fi despărţită de un cuvânt mereu reînnoit. La un moment dat, cel tăcut, isihastul, primeşte harisma cuvântului de viaţă, care merge de la inimă la inimă, cuvântul – sămânţă”. Olivier Clement.
Astăzi, a vorbi despre rugăciune, într-o lume în care avem atât de multe alte preocupări mult mai „palpabile şi mai rentabile”, constituie, de cele mai multe ori, un „nonsens” datorită gândirii noastre foarte pragmatice în urma căreia aşteptăm, în cel mai scurt timp, lucruri şi rezultate foarte „concrete” şi foarte „eficiente”!... Pentru foarte mulţi dintre noi cei aşa zişi credincioşi a ne ruga înseamnă a depune un efort prea mare şi pentru o lungă durată (de fapt ar trebui pentru toată viaţa) pentru care noi nu prea avem timp sau, mai bine zis, nu reuşim să ne facem suficient timp!... Ne comportăm, în acest fel, în raport cu rugăciunea fiindcă, foarte mulţi dintre noi, nu (re)cunoaştem autenticul motiv şi scop al vieţuirii noastre pe acest pământ!...
În altă ordine de idei, nevoia de rugăciune a omului credincios este în afară de orice îndoială. Cu cât este mai puternică credinţa, cu atât este mai puternică şi nevoia sa de rugăciune. Dar în societatea de astăzi constatăm o slăbire a credinţei. Prin urmare şi un fel de indiferenţă faţă de rugăciune. Poate că noţiunea de societate secularizată nu indică, totuşi, o societate total necredincioasă, ci o societate în care majoritatea membrilor nu mai practică rugăciunea decât foarte rar, în momente excepţionale.
„Pentru cel care doreşte să-şi menţină vigoarea credinţei prin rugăciune se pune, astăzi, o dublă problemă: aceea de a-şi apăra credinţa împotriva influenţelor nefaste a unui mediu slăbit în credinţă şi aceea de a apăra practica rugăciunii în cadrul unei societăţi care a pierdut în mare parte uzul rugăciunii. În timp ce omul de odinioară găsea în mediul social un factor prin care îşi întărea credinţa şi practica rugăciunii, astăzi acest mediu este un factor de răcire, un factor împotriva căruia cel care vrea să-şi menţină credinţa şi rugăciunea trebuie să se apere.” – ne relatează Părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea sa „Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt”.
Astăzi omul credincios trebuie să caute într-o mare măsură el însuşi motivaţii care să-i poată susţine credinţa şi propria sa practică a rugăciunii. Şi tocmai acest lucru ar putea face credinţa sa mai profundă şi rugăciunea sa mai fierbinte, dat fiind că, într-o mare măsură, ele nu mai sunt susţinute de mediul social. Prin urmare, omul care reuşeşte să-şi întărească credinţa şi rugăciunea prin motivaţii personale, reflectate, poate deveni el însuşi un focar pentru întărirea credinţei şi înnoirea rugăciunii în mediul său social. Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viaţa superficială, saturată de continuă plictiseală şi permanentă monotonie, care sunt două din cauzele slăbirii credinţei şi a rugăciunii; cu alte cuvinte – spune tot Părintele Stăniloae în aceeaşi lucrare – el poate ajuta să regăsească un conţinut mai substanţial, să-şi întărească rădăcinile adânci înfigându-le într-o mai mare profunzime a vieţii, fără de care existenţa umană este de o uniformitate monotonă şi lipsită de semnificaţie.
O trăsătură caracteristică a acestei societăţi este aceea că omul se simte în ea mult mai singur decât în societatea de ieri în care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu. Credinciosul simte astăzi nevoia de a se ruga poate mai mult decât în trecut, pentru că prin rugăciune se salvează de singurătatea care este atât de greu de suportat. „El găseşte în rugăciune mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Îl are în rugăciune pe Dumnezeu Însuşi în dialog cu el prin toate lucrurile şi el însuşi Îl vede şi Îl înţelege pe Dumnezeu prin toate. Cel ce se roagă ia cunoştinţă de rădăcinile sale în realitatea personală, infinită a lui Dumnezeu şi nu se lasă pradă valurilor superficiale ale vieţii, ale unei vieţi închise doar în orizontul pământesc. Îşi poate umple viaţa cu un conţinut infinit” – susţine acelaşi părinte în aceeaşi lucrare.
În altă ordine de idei, dacă ar fi să vorbim puţin despre volumul cel mai renumit şi mai important ce descrie rugăciunea - Filocalia, adică iubirea de frumos, vom pomeni de fapt, despre drumul evanghelic al împlinirii poruncilor Domnului nostru Iisus Hristos. Împlinind zi de zi, ceas de ceas, poruncile lui Iisus Hristos din Sfintele Evanghelii, creştinul se va afla pe un drum al despătimirii, un drum care se dovedeşte a fi un urcuş către o frumuseţe negrăită a iubirii dumnezeieşti pentru fiinţa umană. Foarte important este faptul că mulţi au pornit pe acest drum, au reuşit să biruiască propriile patimi şi să se „rănească” în final de către această frumuseţe divină. Mulţi dintre cei care au reuşit să parcurgă acest urcuş tainic, au lăsat în scris multe referinţe şi elemente din propria lor experienţă, spre ajutorul şi folosul duhovnicesc al celor ce se încumetă la acest binecuvântat drum. Una din principalele coordonate alea cestui urcuş spiritual este rugăciunea neîncetată, iar condiţiile prin care primii creştini şi mai ales primii care au ales punerea în practici a poruncilor lui Iisus Hristos, departe de zgomotul lumii, au determinat ca rugăciunea neîncetată să ia forma: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Această rugăciune a devenit o armă pentru cel angajat şi ancorat în urcuşul duhovnicesc, o armă pe care o putea folosi în toată vremea şi în tot locul, unde se afla ori vieţuia.
Aşadar, în Ortodoxie se practică o formă de rugăciune permanentă, rugăciunea inimii sau a minţii pe altarul inimii ori a sensibilităţii pline de iubire şi de milă în care se află Iisus Hristos cu iubirea şi cu mila Sa. Este adevărat că în această rugăciune pare că cerem mila lui Iisus Hristos numai pentru persoana noastră: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Se pare, aşadar, că prin aceasta ne interesăm doar de noi înşine. Dar în măsura în care mă consider păcătos, în mod sigur mă gândesc la toate păcatele pe care le-am săvârşit faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii (semenii) mei, deci mă rog, în virtutea dorinţei de realizare a comuniunii, şi pentru relaţii mai bune cu aceştia sau pentru ca ei să nu rămână pentru totdeauna afectaţi de nedreptăţile mele faţă de ei. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul spune: „Cel care, pomenind pe Dumnezeu, cinsteşte pe tot omul, află ajutor de la tot omul prin voinţa cea ascunsă a lui Dumnezeu. Şi cel ce îl apără pe cel nedreptăţit Îl are pe Dumnezeu luptând pentru sine. Cel ce-şi dăruieşte braţul său spre ajutorul aproapelui primeşte braţul lui Dumnezeu în ajutorul său”.
Rugăciunea este, deci, un factor de însănătoşire şi întărire spirituală a fiinţei mele, dar şi o însănătoşire şi consolidare a coeziunii sociale într-un plan mai profund. Cel ce se roagă îi are pe ceilalţi în inima lui iar ei simt aceasta şi vin spre el. Sfântul Serafim de Sarov a spus: „Împacă-te cu Dumnezeu şi mulţi oameni vor veni să se împace cu tine”. Reproducând aceste cuvinte, Arhimandritul Gheorghios Kapsanis – Egumenul Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos mai adăuga că: „În tradiţia isihastă a Bisericii se observă că pe măsură ce Părinţii care se împăcau cu Dumnezeu şi se afundau în pustie, mulţimi tot mai numeroase veneau la ei pentru binele lor”. Rugăciunea lui Iisus – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” – se poate rosti oricând şi oriunde, potrivindu-se la fel de bine şi nevoitorului din pustie, şi creştinului care vieţuieşte în tumultul cetăţii. Căci amândoi poartă acelaşi război nevăzut, cu aceleaşi „duhuri ale răutăţii” (cf. Efes. 6, 12), şi amândoi au trebuinţă de aceeaşi armă nebiruită: Numele lui Iisus pentru care ambii trebuie să se „roage neîncetat” deoarece au de atins aceeaşi ţintă: - a mântuirii sufletului şi a trupului.
Problema care a frământat spiritualitatea răsăriteană se rezumă la această întrebare: Cum să te rogi neîncetat? Cum să fii nu doar un om care participă în fiecare duminică sau mai des la Sfânta Liturghie, la Slujba Euharistică, ci, potrivit îndemnului paulin citat mai sus să fii un „om euharistic?” Nu doar un om care sfinţeşte timpul, rugându-se la principalele „ceasuri” ale zilei ci un „om liturgic”, capabil să sfinţească fiecare moment. Un răspuns potrivit ar fi să faci totul având sentimentul prezenţei lui Dumnezeu, fiind cu recunoştinţă faţă de El şi cu dragoste şi grijă faţă de aproapele. „În orice gând sau faptă prin care sufletul aduce închinare lui Dumnezeu, el se află cu Dumnezeu” – spune Sfântul Macarie cel Mare. Rugăciunea neîncetată, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, „este să-ţi sileşti sufletul către Dumnezeu, cu multă evlavie şi cu multă dragoste…, să te încredinţezi lui Dumnezeu în toate faptele şi în tot ce ţi se întâmplă”.
Unul dintre interlocutorii Pelerinului rus îi explică acestuia că rugăciunea lăuntrică este celebrarea însăşi a vieţii şi a universului, entuziasmul care poartă toate lucrurile către plenitudine şi către frumuseţe şi că este de datoria omului să descătuşeze acest suspin universal al Duhului. Părintele Stăniloae spunea, tot aşa, că trebuie să primim lumea ca pe un dar al lui Dumnezeu, pe care toţi laolaltă să I-L înapoiem, după ce am pus pe ea pecetea iubirii noastre creatoare. Toate acestea sunt adevărate, toate sunt importante. Dar dacă nu vrem să rămânem în stadiul de bune intenţii, ne trebuie o unealtă prin care să le putem pune în practică. Iar aceasta este rugăciunea lui Iisus. Şi pentru aceasta trebuie să pornim la drum căci orice destin creştin este un pelerinaj către „locul inimii”, unde Domnul ne aşteaptă, către care ne atrage. Călătoriile nu fac decât să exprime, să înlesnească, prin întâlnirile prilejuite, prin înrâuririle resimţite, această călătorie lăuntrică. Căutăm omul, oamenii care să ne dea „cuvinte de viaţă”, care să ne trezească la ceea ce ne este cel mai apropiat şi totuşi atât de departe… Iată, Pelerinul a întâlnit un astfel de om: „Am intrat în chilia lui, iar bătrânul mi-a spus: „Rugăciunea lui Iisus lăuntrică şi neîncetată este chemarea continuă şi neîntreruptă a Numelui lui Iisus, cu buzele, cu inima şi cu mintea, având simţământul prezenţei Sale, oriunde şi oricând, chiar şi în timpul somnului. Ea se exprimă prin cuvintele: Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă. Cel care se obişnuieşte cu această chemare dobândeşte o mare mângâiere şi nevoia de a o rosti mereu. După câtva timp, nu mai poate trăi fără această rugăciune, care curge în el de la sine, pretutindeni, mereu” – conform relatărilor din cartea „Povestea unui Pelerin”. „Doamne Iisuse Hristoase” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, se spune odată cu inspiraţia. „Miluieşte-mă” sau „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul” o dată cu expiraţia. Aceasta se face odată cu lepădarea de sine, din dragoste. Astfel vom ajunge a vorbi de rugăciunea neîntreruptă.
La unii mari Părinţi Duhovniceşti rugăciunea lui Iisus devine „spontană”, „neîncetată”. Chemarea Numelui Său se identifică cu bătăile inimii. Ritmul însuşi al vieţii, respiraţia, bătaia inimii, este ceea ce se roagă în ei sau, mai curând, în perspectiva începutului şi sfârşitului, se recunoaşte ca fiind rugăciune. Dar, îndeosebi în zilele noastre, aceasta nu trebuie voit, ci descoperit printr-o smerită lepădare de sine, într-o încredere deplină, prin har. „Atunci când Duhul Se sălăşluieşte în cineva, acesta nu se mai poate opri din rugăciune, căci Duhul nu încetează de a Se ruga în el. Fie că doarme sau este treaz, rugăciunea nu se mai desparte de sufletul său. În timp ce doarme, mănâncă, bea, munceşte, mireasma rugăciunii se răspândeşte din sufletul său. De acum înainte nu se mai roagă în anumite momente, ci mereu. Mişcările minţii curăţite sunt glasuri tăcute care cântă, în taină, o cântare Celui nevăzut” – spune Sf. Isaac Sirul. Iar pelerinul ne mărturiseşte: „M-am învăţat atât de bine cu rugăciunea inimii, încât o lucram neîncetat, iar, în cele din urmă, am simţit că mergea de la sine, fără nici o lucrare din partea mea; rugăciunea izvora în mintea şi în inima mea nu numai când eram treaz, ci şi când dormeam, şi nu s-a mai întrerupt nici o clipă”.
„Actului rugăciunii îi urmează starea de rugăciune. Iar starea de rugăciune este adevărata fire a omului, adevărata fire a fiinţelor şi a lucrurilor. Lumea este rugăciune, celebrare, aşa cum o arată atât de admirabil Psalmii şi Cartea lui Iov. Dar această rugăciune tăcută are nevoie de gura omului pentru a răsuna. Este ceea ce anumiţi Părinţi greci numesc „contemplarea firii”: omul adună raţiunile (logoi) lucrurilor, esenţele lor spirituale, nu pentru a şi le însuşi, ci pentru a le aduce lui Dumnezeu ca pe o jertfă din partea creaţiei. Vede lucrurile, structurate de Cuvânt, însufleţite de Duhul vieţii şi al frumuseţii tinzând către Obârşia paternă, care le primeşte, în distincţia lor. „Căci unirea, desfiinţând separarea, nu dăunează câtuşi de puţin deosebirii” spune Sf. Maxim Mărturisitorul”. – Toată această relatare avându-o din lucrarea „Rugăciunea lui Iisus” a lui Olivier Clement.
Rugăciunea lui Iisus trezeşte în inimă o dragoste fără margini. „Ce este, oare, o inimă iubitoare? Se întreabă Sfântul Isaac Sirul. Şi iată cum răspunde: „Este o inimă care arde de dragoste pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru fiare, pentru diavoli, pentru toate făpturile… Iată de ce un astfel de om se roagă neîncetat… chiar şi pentru duşmanii adevărului, şi pentru cei care-i fac rău… se roagă chiar şi pentru şerpi, însufleţit de mila nesfârşită care ia naştere în inima celor care se unesc cu Dumnezeu!”. Şi tot el: „Ce este cunoaşterea? – Simţul vieţii nemuritoare. Şi ce este viaţa nemuritoare? – Să simţi totul în Dumnezeu. Căci dragostea vine din întâlnire. Cunoaşterea legată de Dumnezeu unifică toate dorinţele. Iar pentru inima care o dobândeşte, ea este numai dulceaţă revărsându-se pe pământ. Căci nimic nu se poate asemui cu dulceaţa cunoaşterii lui Dumnezeu”, Care a semănat ale Sale în toate cele ce sunt, încât prin ele, ca prin nişte deschizături, să Se arate minţii într-o lumină a înţelegerii, cucerind-o, luminând-o şi atrăgând-o spre Sine, după cum aflăm scris în Filocalia – Vol. 8, pag. 421.
Totul culminează cu adevărata iubire de aproapele. Mă gândesc la acel frumos text al unui „nebun pentru Hristos” rus de la începutul veacului XX: „Fără rugăciune, toate virtuţile sunt ca nişte copaci fără pământ; rugăciunea este pământul care îngăduie tuturor virtuţilor să crească… Ucenicul lui Iisus Hristos trebuie să trăiască numai prin Hristos. Atunci când îl va iubi în aşa măsură pe Hristos, va iubi fără îndoială şi toate făpturile lui Dumnezeu. Oamenii cred că mai bine trebuie să-i iubeşti pe oameni şi apoi pe Dumnezeu. Şi eu am făcut aşa, dar nu ajută la nimic. Dar când, dimpotrivă, am început să–L iubesc pe Dumnezeu, în această iubire pentru Dumnezeu mi-am aflat aproapele. Şi în această iubire pentru Dumnezeu, vrăşmaşii mi-au devenit şi ei prieteni, făpturi ale lui Dumnezeu” – După cum aflăm consemnat în aceeaşi carte a lui Olivier Clement.
Drept măritorii noştri Părinţi subliniază faptul că trebuie evitat proiectarea propriului tău psihism asupra celuilalt. Trebuie să-l înţelegi pe celălalt într-o deplină lepădare de sine, până când ajungi să afli în el chipul lui Dumnezeu. Atunci descoperi cât de mult poate fi întunecat, deformat acest chip de către puterile răului. Atunci poţi vedea inima omului ca loc în care binele şi răul, Dumnezeu şi diavolul, duc o luptă neîncetată. În această luptă trebuie să se intervină nu prin forţă exterioară, care nu poate duce decât la acel „coşmar al binelui nefast, cu sila” de care vorbea Berdiaev, ci prin rugăciune. Poţi interveni dacă-ţi pui toată încrederea , dacă te lepezi de orice dorinţă interesată, dacă, asemenea lui David, îţi arunci armele şi intri în luptă fără altă armă decât Numele Domnului. Şi atunci Numele, devenit Prezenţă, ne inspiră cuvintele, tăcerile, gesturile cu adevărat necesare.
Celor care ajung în această „stare de rugăciune”, totul le este „înapoiat însutit”: „Ei cunosc transfigurarea erosului, căutată cu atâta disperare de adepţii freudo-marxismului! Percep cu o „plenitudine” extraordinară taina fiinţelor şi a lucrurilor, faţa ascunsă a lumii. Primesc harismele paternităţii spirituale, darul vindecării, darul proorociei. Această paternitate – asemenea celei dumnezeieşti, pe care o reflectă – depăşeşte, integrând-o, dualitatea sexuală. Sfântul Serafim, reluând o străveche recomandare monahală, îl sfătuia pe stareţul Sarovului: „Fii ca o mamă pentru călugării tăi” – Găsim relatat tot în lucrarea lui Olivier Clement.
Andrei Scrima, în cartea sa „Despre Isihasm”, citându-l pe Sfântul Ioan Cassian, susţine că „pot contempla divinitatea numai aceea care, cu ochi foarte puri, se înalţă deasupra acţiunilor şi gândurilor joase şi pământeşti, se retrag şi urcă împreună cu El (cu Iisus Hristos) pe acel munte înalt al singurătăţii, acolo unde Iisus Hristos, desfăcând sufletele din tumultul pasiunilor şi separându-le din amestecul tuturor viciilor, le statorniceşte într-o credinţă vie şi le face să urce pe cea mai înaltă culme a virtuţilor unde El îşi arată mai apoi, neacoperită, slava… şi strălucirea chipului Său celor care au ochii inimii destul de puri pentru a le contempla…”
Mintea, unită cu inima, accede la o formă înnoită de înţelegere, la o gândire plină de pace şi de dragoste, purtată de rugăciune, căci de acum înainte aceasta nu se mai întrerupe în timpul gândirii. Practica invocării Numelui lui Iisus nu are, contrar unor păreri, nimic antiintelectual: ea răstigneşte şi învie mintea. Inima eliberată fiind de închipuiri ajunge să producă în ea însăşi tainice şi sfinte gânduri, aşa cum pe o mare liniştită vezi peştii mişcându-se şi delfinii dănţuind.
În rugăciunea curată este vorba de unirea minţii (nous) cu inima. Nu trebuie ca mintea să rămână singură, nici ca inima să rămână singură. O rugăciune care se face numai cu mintea este o rugăciune rece; o rugăciune care se face doar cu inima este pur sentimentală care ignoră tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne dă şi ne va mai da în Iisus Hristos. „Este o rugăciune fără orizont şi fără perspectivă, o rugăciune în care nu ştim de ce să-i mulţumim lui Dumnezeu, pentru ce îl lăudăm nici ce să-i cerem. Omul care se roagă are sentimentul că se pierde într-un infinit impersonal. E un sentiment care ignoră faptul că el face experienţa unui Dumnezeu personal. Şi deci nu este rugăciune” – Afirmă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.
Trebuie să precizăm, încă o dată, că această întâlnire a minţii cu inima nu se face prin ridicarea inimii în minte, ci prin coborârea minţii în inimă. Aceasta înseamnă că nu inima îşi află odihna în minte, ci mai degrabă mintea îşi află odihna în inimă adică în adâncul inimii strâns unite cu adâncul lui Dumnezeu, obiectul căutării sale.
Uneori, celor înduhovniciţi li se dezvăluie tainele începuturilor şi ale sfârşitului omenirii şi universului. Ei participă la trecerea istoriei către Împărăţie, la naşterea noului Ierusalim; îşi află locul în comuniunea „păcătoşilor conştienţi”, cei care se roagă pentru mântuirea tuturor. Dacă Biserica a condamnat apocatastaza origenistă ca certitudine doctrinală şi ca automatism cvasiciclic, ea a încredinţat, în schimb, celor înduhovniciţi taina rugăciunii pentru mântuirea universală.
„Rostind în rugăciunea lui Iisus „miluieşte-ne”, ne amintim că nu te mântuieşti de unul singur, ci numai în măsura în care devii o persoană în comuniune, care nu mai e despărţită de nimic. Cel care invocă Numele devine prietenul Mirelui, se roagă ca toţi să fie uniţi cu Mirele: „Acela trebuie să crească iar eu să mă micşorez”. Nu mai vorbeşte de iad decât pentru el însuşi, cu o smerenie fără margini. Ca acel cizmar din Alexandria, care i-a dat o lecţie Sfântului Antonie, dezvăluindu-i că se roagă ca toţi să fie mântuiţi, el fiind singurul care merită să fie osândit. Ca Simeon Noul Teolog care spunea că trebuie să-ţi priveşti toţi semenii ca pe nişte sfinţi şi să te consideri drept singurul păcătos, „spunându-ţi că în ziua judecăţii toţi vor fi mântuiţi, numai tu vei fi osândit” – Ne spune tot Olivier Clement. Şi atunci, Domnul i-a spus stareţului Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”.
Această întâlnire în iubire dar şi acest sentiment al diferenţei infinite dintre Dumnezeu şi mine, această necesitate a milei lui Dumnezeu pe care o simte omul, se exprimă în rugăciunea lui Iisus. Inima este izvorul sentimentelor, deci şi al iubirii. Iar iubirea înseamnă întâlnire cu celălalt. Şi fiindcă iubirea este animată de un avânt infinit, ea nu ar putea fi pe deplin satisfăcută decât în întâlnirea cu Dumnezeu, Cel infinit.
Părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea deja citată ne spune că „în întâlnirea cu Dumnezeu - Infinitul este perceput ca o bucurie nesfârşită, ca o lumină. Exprimându-le prin cuvinte, omul sugerează această bucurie care depăşeşte orice limite. Deşi încă foarte slab, cuvintele rugăciunii lui Iisus exprimă acest sentiment de bucurie, de recunoştinţă şi de smerenie infinită. Dar lucrul principal nu e să rostim cuvinte. Principalul se află în această experienţă a bucuriei, a recunoştinţei, a iubirii, a smereniei şi chiar a durerii nesfârşite care provoacă păcatul. Cuvintele nu mai formează un obiect de reflexie pentru cel care le pronunţă. Ele nu se mai interpun între om şi Dumnezeu, ci prin ele omul se adresează lui Dumnezeu Care este de faţă. Prezenţa lui Dumnezeu copleşeşte totul”.
Prin urmare, trecând noi prin gama aceasta de stări sufleteşti, la ce ajungem? Cu ce ne alegem? Ce roade culegem? Linişte aducătoare de bucurie şi reconfortare sufletească, împăcare cu Dumnezeu şi cu sine. Minunea rugăciunii nu constă atât în împlinirea ei, în înduplecarea lui Dumnezeu, ci în atingerea tainică ce se efectuează între sufletul nostru limitat şi Duhul nemărginit al lui Dumnezeu. „Inima omului se află într-o stare prielnică primirii harului şi binecuvântărilor lui Dumnezeu. Din această atingere odrăslesc o serie de transformări binefăcătoare în fiinţa noastră. Rugăciunea se face între noi şi Dumnezeu în viaţa noastră umană. În adâncurile serafice ale interiorului nostru se produce, prin rugăciune, o comuniune discretă şi rodnică între noi şi Dumnezeu. Fără această relaţie personală cu Dumnezeu prin rugăciune, credinţa rămâne o convingere teoretică, cultul o lucrare de formă externă. Fără rugăciune, lucrării noastre morale îi lipseşte profunzimea religioasă, fără rugăciune iubirea lui Dumnezeu nu se manifestă în toată plenitudinea ei, se deschide un abis între Dumnezeu şi om” – Reliefează Părintele Ioan Bunea în cartea sa „Psihologia Rugăciunii”.
Trecând într-un alt registru, vom susţine că primul care s-a gândit că ar fi folositor pentru monahi şi pentru mireni ori laici laolaltă, să aibă adunate majoritatea textelor ce descriu partea practică a urcuşului duhovnicesc, a fost Sfântul Nicodim Aghioritul, care i-a şi dat numele acestei colecţii patristice, numită „Filocalia”. În introducerea primei ediţii, Veneţia anul 1782, Sfântul Nicodim cheamă pe toţi creştinii ortodocşi, laici şi monahi, la cina duhovnicească a Părinţilor Filocaliei, care ne vom învăţa cum să dobândim trezvia, mâncând pâinea cunoaşterii înţelepciunii şi bând din vinul ce veseleşte mintea coborâtă în inimă, unde vom desţeleni comoara ce se află ascunsă acolo, adică drumul ce duce la îndumnezeire. Scrierile strânse în această colecţie, îngrijitorul ediţiei, poate cel mai erudit om bisericesc din Ortodoxia secolului XVIII, le numeşte „dăscălie”, ca să folosim un cuvânt vechi românesc, pierdut dar apropiat de cuvântul folosit de Sfântul Nicodim. Drept urmare, textele Părinţilor neptici sau ai trezviei sunt o dăscălie a rugăciunii minţii, arma ce păzeşte mintea, îndrumarul neamăgitor al vederii dumnezeieşti, înşiruirea de aur a virtuţilor; sunt pâinea şi vinul, sarea şi piperul teologiei mistice a Ortodoxiei noastre, dreptslăvitoare şi dreptmărturisitoare.
Altfel spus, am putea zice, încercând să rezumăm conţinutul Sfintelor Evanghelii, că Domnul Dumnezeu s-a arătat oamenilor în persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru a se putea împărtăşi omul de şi din mila Sa, cea bogată şi nemărginită. Revelaţia sau descoperirea dumnezeiască, Scriptura Vechiului şi Noului Testament, este întemeiată şi fundamentată pe mila dumnezeiască, însă trebuie să înţelegem mila nu în sensul contemporan, lumesc, dispreţuitor, înjositor ci dimpotrivă, mila Sfintei Scripturi este manifestarea concretă şi practică a iubirii lui Dumnezeu pentru făptura umană, ce se chinuie căutând drumul ori calea, biruită fiind de păcat, de boală şi de moarte. Se simte în toată „Psaltirea” setea omenească pentru mila lui Dumnezeu. Ea se coboară practic în lume, în făptură, în firea umană, prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu în persoana lui Iisus Hristos, care dintru început spune: „milă voiesc, iar nu jertfă”. Toate acestea le-au înţeles şi le-au trăit primii creştini, apostolii, ucenicii, primii asceţi, identificând rugăciunea neîncetată cu rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”.
Din punctul de vedere al caracterului liturgic al rugăciunii lui Iisus, răspunsul comunităţii euharistice: „Doamne miluişte!” este alături de Psalmi, cel mai vechi element al rugăciunii comune, liturgice. Biserica, adunată în numele lui Iisus Hristos, mărturiseşte nevoia acestei mile şi totodată mulţumeşte pentru ea. Comunitatea euharistică se află în acelaşi timp pe un drum numit eshatologic, un urcuş către Înviere, care se desfăşoară prin trăirea Sfintelor Taine în Biserică, prin pregustarea în fiecare dumnezeiască Liturghie a Împărăţiei cereşti, celei fără de sfârşit. Fiecare creştin trăieşte o liturghie după Liturghie prin rugăciunea neîncetată, prin pomenirea numelui lui Iisus Hristos în toată vremea existenţei lui şi prin dobândirea milei Acestuia.
Din perspectiva caracterului mărturisitor al rugăciunii lui Iisus, precum am arătat până acum mila lui Dumnezeu ca expresie concretă şi punctuală a iubirii dumnezeieşti pentru persoana umană în mod particular, dar şi faţă de întreaga creaţie în general, este strâns legată de persoana Mântuitorului Iisus Hristos, căci în şi prin această persoană se manifestă toate lucrările dumnezeieşti şi se descoperă Persoana Tatălui şi a Sfântului Duh. Primii creştini în majoritate de origine şi mentalitate iudaică au mărturisit persoana lui Iisus Hristos ca fiind Domnul Vechiului şi Noului Testament. Astfel, printre codurile de comunicare a creştinilor din primul secol întâlnim expresia „Domnul Iisus miluieşte şi mântuieşte”. Prin aceasta, creştinii care au devenit foarte repede incomozi pentru sinagogile din Palestina, se recunoşteau între ei prin această frază – mărturisire de credinţă. Începând cu intrarea în lumea greco-romană, mai întâi în Antiohia Siriei, apoi în Alexandria, a apărut problema că „Domnul”prin excelenţă erau fie anumite zeităţi orientale, fie Împăratul roman. Sfârşitul primului secol creştin şi începutul celui de-al doilea aduce o dezvoltare şi un curaj al Bisericii primare de asumare a unei erminii a persoanei lui Iisus Hristos, căci Biserica nu putea permite confuzia, relativitatea specifică unei epoci sincretiste, să pătrundă în viaţa şi învăţătura sa. Astfel titlul mesianic „Hristos” devine al doilea nume al Mântuitorului, alături de Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Mărturisirile de credinţă se înmulţesc (dovadă avem şi epistolele Sfântului Apostol Pavel şi a Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan) şi iau forma „Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (este)”. În acest fel este firească „utilizarea” în rugăciunea particulară a acestei mărturisiri a persoanei lui Iisus Hristos la care creştinii anahoreţi ai veacului III – IV au adăugat „miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Practicarea rugăciunii în viaţa particulară deschide alte două dimensiuni ale acesteia, alături de cea eclesiologică şi de cea sacramantalo-liturgică, anume dimensiunea mărturisitoare şi cea personală. Prin pomenirea corectă a numelui Mântuitorului şi a titlurilor evanghelice, precum şi relaţionarea acestei persoane la actul de miluire a persoanei umane a fost pentru multe veacuri cea mai simplă metodă de mărturisire ortodoxă, precum şi o cale demnă de urmat şi fără pericolul de a cădea în amăgirea vreunei învăţături sau mărturisiri greşite.
Referindu-ne la caracterul personal al practicării rugăciunii lui Iisus, vom susţine că drumul mântuirii este unul personal, chiar dacă el se dezvoltă, decurge în spaţiul bisericesc, eclezial, înţelegând prin „spaţiu” locul tainic unde fiecare se luptă cu patimile şi urcă treptele desăvârşirii ca membru al trupului tainic al lui Iisus Hristos, ca parte a unui întreg nevăzut care este Biserica – Eclezia, comunitatea – organismul viu care cheamă neîncetat lucrarea lui Dumnezeu în lume. Lupta omului pentru eliberarea de sub povara păcatelor are un caracter personal pentru că scopul, ţinta finală a acestei lupte este unirea persoanei umane ce a biruit păcatul cu persoana Mântuitorului Iisus Hristos, unire ce deschide perspectiva unei relaţii, cuprinsă într-o iubire mai presus de minte şi de simţiri. În acest demers personal elementul care asigură legătura şi raportul cu adunarea euharistică şi fereşte persoana umană atât de amăgire, cât şi de multele curse ale vrăşmaşului este persoana duhovnicului. Acesta cunoaşte măsura duhovnicească a omului, slăbiciunile ce pot deturna urcuşul şi în aceste împrejurări şi condiţii sfaturile sale devin indispensabile, precum şi rugăciunile sale devin o pavăză şi un scut duhovnicesc.
Iar, în ce priveşte rugăciunea minţii şi mentalitatea omului postmodern, omul secularizat de astăzi, aşa cum am spus şi la începutul acestui material, se află într-o situaţie, din păcate lamentabilă, fiindcă pe de o parte recunoaşte marile probleme cu care se confruntă, atât la nivel personal, cât şi la nivel social, global şi mondial, am putea spune, pe de alta nu are curajul asumării unei soluţii, unei hotărâri care să-i schimbe viaţa. Ba chiar am putea observa, mai ales în urma supradimensionării problemei poluării mediului o tendinţă păguboasă, spre un sincretism haotic şi un panteism rudimentar, mai mult de tip social, de închinare la o forţă impersonală şi atotputernică, ce se ascunde în legile naturii. De aceste dereglări şi dezechilibre produse în firea şi persoana umană, de către modul de viaţă al omului în ultimii douăzeci de ani, se pare că nu se teme nimeni. Omului de astăzi îi este frică totuşi de o întâlnire cu un Dumnezeu personal, care propune o relaţie liberă de iubire. În interiorul popoarelor şi neamurilor ortodoxe există o frământare ce provine din intersectarea credinţei tradiţionale cu mentalitatea societăţii postmoderne, care ştie să-şi promoveze succesele, în special cele legate de bunăstarea materială şi de tehnologia modernă. Ortodoxul de astăzi nu ar vrea să-şi trădeze tradiţia în care a crezut, dar nici nu i-ar conveni să piardă accesul la „bunătăţile” postmodernismului. În final va cădea în magia acestor bunătăţi pentru că este destul de legat de valori ce definesc viaţa în lumea aceasta (casă, meserie, (re)nume şi bun, carieră, reuşită în viaţă). Totuşi, în paralel cu această luptă între vechi şi nou s-a născut în societăţile ortodoxe ideea (ce a creat un adevărat curent şi o veritabilă opinie) că înstărit şi bogat este, de fapt, cel care se defineşte printr-o cultură tradiţională, are o credinţă, iar din punct de vedere social are acces la propria cultură, la propria credinţă, precum şi la servicii sociale, de asemenea are acces la noua tehnologie. Societatea îi asigură dreptul de acces şi folosinţă a bunătăţilor postmodernismului, iar individul se îngrijeşte de identitatea lui spirituală şi culturală. Creştinul ortodox nu trebuie să se teamă de propria lui istorie şi tradiţie, trebuie să o cerceteze şi să „extragă” tot ceea ce este bun şi actual astăzi. De aceea credem că lucrarea de faţă este un prim pas către această cunoaştere şi către asumarea unui parcurs atât personal, cât şi comunitar. De asemenea nu trebuie uitat şi ignorat faptul că practicarea rugăciunii lui Iisus Hristos are valoare şi rezultatele cele adevărate, numai dacă îşi păstrează caracteristicile de care am vorbit până acum.
În încheiere, voi sublinia încă odată adevărul şi realitatea că, prin rugăciune omul păşeşte înaintea lui Dumnezeu, pentru a vorbi cu El despre sufletul său, despre desăvârşirea şi despre mântuirea sa, rugăciunea rămâne suprema datorie a noastră, a tuturor creştinilor, văzând şi constatând din cele enunţate aici importanţa şi actualitatea ei, fiind ieri, azi şi în veci aceeaşi; ea fiind semnul supremaţiei morale şi duhovniceşti în lume. Dacă, prin absurd, ar fi să înceteze, la un moment dat, rugăciunea pe pământ, nevinovăţia ar rămâne fără ocrotire, păcatul fără iertare, virtutea fără putinţa desăvârşirii şi lumea ar intra în întunericul stricăciunii şi a morţii care ar duce la noaptea veşnică a iadului.
Nădejdea sporeşte prin rugăciune: nădejdea Zilei din urmă, neînserate, când adierea Duhului va împrăştia cenuşa şi va arăta ca un „rug aprins” întru Hristos. Risipirea amăgirii şi zdrobirea morţii nu se vor săvârşi fără mari încercări. Atunci, cine va chema Numele Domnului se va mântui.
Rugăciunea este o minune ce face minuni: Îl coboară pe Dumnezeu şi înalţă sufletul către El. Este o minune pe care o putem săvârşi şi de care ne putem împărtăşi zilnic, plecând genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului şi înălţând mintea noastră spre Domnul. Urmează doar să-i înţelegem sensul şi să o cultivăm spre şi pentru desăvârşirea noastră căci ea este semnul omenităţii şi izbăvirii noastre!...
|
Dr. Stelian Gomboş 3/23/2017 |
Contact: |
|
|
