Panopticum - Adevărul, libertatea cuvântului si domnia ciomagului
Cu aproape 40 de ani în urmă, când eram un greenhorn pe plaiurile amerindiene, am citit într-un ziar biografia preşedintelui recent ales să conducă Camera de Comerţ locală.
Asezonat cu laude, articolul relata, printre multe isprăvi glorioase, începuturile noului lider al negustorimii din urbea în care domiciliam. Acesta, fiind încă elev, s-a asociat într-o vacanţă cu un prieten ca să vândă hotdogs pe plaja de la Malibu.
Cum afacerea nu mergea prea bine, adolescentul a imaginat o schemă, pe care autorul panegiricului o prezenta ca “proof of his early commercial acumen”. Idea era foarte simplă: colegul stătea de veghe în faţa tarabei în vreme ce tânărul întreprinzător a intrat în ocean şi s-a prefăcut că se înneacă. Au urmat chemări de ajutor şi s-a adunat o mulţime considerabilă, iar victima scoasă la mal a fost reanimată cu cabotinismul de rigoare.
In final, după multă tevatură şi emoţii, participanţii şi privitorii au simţit nevoia să se refacă cu mâncarea şi băutura la îndemână, vânzarea de hotdogs şi pepsi depăşind subit cele mai optimiste previziuni.
Plaja de la Malibu are 43 kilometri lungime şi în zilele următoare scenariul a fost reluat la distanţe convenabile, antreprenorii perpetuându-şi mistificarea până la sfârşitul sezonului.
In româneşte aveam un nume pentru asemenea practici, dar pe atunci nu ştiam ce însemnă acumen şi pentru lămurire am căutat în dicţionar. Contrariu aşteptărilor, cuvântul descrie calităţi onorabile: ascuţime de spirit, înţelegere pătrunzătoare, discernământ, etc.
Nu m-am mirat fiindcă cei peste treizeci de ani trăiţi în umbra cortinei de fier mă învăţaseră că alegerea cuvintelor depinde de setul de valori proprii fiecăruia dintre noi.
In politică, George Orwell a denumit fenomenul lingvistic respectiv newspeak şi nu s-a sfiit să demonstreze în scrierile sale cum vocabularul unor politicieni de stânga transformă în mod curent minciuna în adevăr şi face crima respectabilă. Fapt confirmat, ori cât de neverosimil pare, de Mao Tse Dun.
El însuşi un adept al utopiilor marxiste, Mao a afirmat că: “Eu prefer să tratez cu cei de dreapta. Ei spun ceea ce gândesc cu adevărat, spre deosebire de reprezentanţii stângii, care una spun şi alta gândesc.” “Soarele Roşu” ştia el ce ştia. In 1967 de pildă, când a rechemat studenţii chinezi aflaţi la studii în Europa, pentru a participa la revoluţia culturala din patrie, aceştia au făcut escală la Moscova. Acolo, incitaţi de atmosfera politică placidă au organizat un protest şi au purces să forţeze intrarea în mausoleul din Piaţa Roşie cu intenţia de a muta mumia lui Lenin la Beijing unde, credeau ei, stăpânea marxism-leninismul cel mai pur. Miliţia sovietică a intervenit prompt şi în busculadă mai mulţi demonstranţi au fost răniţi. Agenţia China Nouă n-a pregetat să califice incidentul drept un exemplu de represiune fascistă.
Amintirile de mai sus mi-au fost răscolite de evenimentele violente care au zguduit recent universitatea din Berkeley. O instituţie de învăţământ superior fruntaşă în USA, universitatea, înfinţată în 1868, este considerată şi una dintre cele mai avansate din lume. Ceea ce îi asigură însă un rang aparte este renumele, mitic în Statele Unite, de a fi locul unde s-a născut mişcarea pentru libertatea cuvântului.
Aceasta s-a petrecut în anii şaizeci ai secolului trecut când o gamă foarte largă de prozeliţi ai curentelor de stânga, mai mult sau mai puţin subversive, care proliferau în America, au coabitat temporar cu promotorii sinceri ai libertăţii de exprimare. Arborând lozinci liberale, ei au manipulat însă foarte adesea opinia publică în favoarea propriilor agende. Sol Stern, unul dintre radicalii de atunci, a recunoscut în 2014, de pildă, că scopul principal al grupului său a fost să promoveze ideile lui Fidel Castro.
Astăzi foştii “revoluţionari” sunt cadre didactice şi 100 dintre ei au semnat un protest cerând să se interzică conferinţa unui sprijinitor al Preşedintelui Trump, invitat de studenţii republicani. Conducerea universităţii n-a cedat, hotărând că grupul gazdă avea dreptul să asculte pe cine doreşte. Pentru împiedicarea accesului la eveniment, nemulţumiţii au mobilizat peste o mie de persoane. Purtând un enorm porumbel de butaforie, semn al intenţiilor lor “paşnice”, manifestanţii au înconjurat sala de conferinţe. Numai că sub porumbel s-au strecurat 150 de indivizi mascaţi, îmbrăcaţi în uniforme negre, echipaţi cu ciomege şi scuturi care la momentul oportun, au dezlănţuit în manieră klanistă un atac sângeros împotriva persoanelor bănuite a fi suporteri ai preşedintelui ales.
“Protestatarii” nu s-au mulţumit însă numai să spargă capete şi geamuri cu bâta; folosind cocktailuri Molotov ei au iniţiat incendii, provocând domeniului public peste 100.000 de dollari în daune materiale.
Aceste scene de barbarie primitivă, ce amintesc de noaptea cuţitelor lungi, de excesele revoluţiei culturale şi de mineriade au fost însă prezentate de o anumită presă ca un protest anti-fascist. Este tactica derbedeului, care prins cu mâna în buzunarul vecinului, fuge cu partofelul acestuia strigând: “Prindeţi hoţul!” Şi aşa, la Universitatea California, bătăuşii au înlocuit dialogul civilizat cu “persuasiunea” măciucii, iar cuvântului liber i-au pus botniţă. In ceea ce îl priveşte pe Milo Yiannopoulos, controversatul conferenţiar, atâta vreme cât nu este lăsat să vorbească nu auzim decât huiduielile detractorilor, care îl etichetează ca provocator, deşi el n-a îndemnat pe nimeni la răscoală ori la distrgerea bunurilor publice.
O fi Yiannopoulos dezagreabil, dar într-o democraţie cu adevărat liberă fiecare opinie, oricât de nepopulară, are dreptul să se facă auzită în public, iar dacă este cazul, să fie combătută cu argumente intelectuale superioare, nu cu bâta.
Altfel ce mai rămâne din ce s-a născut la Berkeley?
Gabriel Watermiller / British Columbia
|
Gabriel Watermiller 3/22/2017 |
Contact: |
|
|
