„Eu scriu fără vestă antiglonţ!“
La întrebarea, firească de altfel, „de ce scriu?” răspund franc: nu pot răspunde! Nu pentru că n-aş vrea, dar nu ştiu! În Poezie te naşti, ea te vieţuieşte cu ferocitate, important e să-i supravieţuieşti şi să nu-ţi toceşti prea devreme streaşina sufletului, căci nu-i totuna să vrei, şi să nu poţi, sau să poţi şi să n-ai curajul să te înhami la o asemenea nebunie! Cel mai greu e atunci când te hotărăşti dacă te dai pe mâna cititorului! Până atunci nici nu exişti! Dar fără această frumoasă inconştienţă, ce-am fi?… Trebuie să ai mult curaj pentru a comite… „neobrăzarea”! Nebunul de mine şi acum mai crede că şi cu un singur vers mai pot vindeca Lumea de bube…
La „Marea Confruntare” puţini rezistă (mulţi chemaţi, puţini aleşi!) iar „blestemul” Sfintei Poezii este ucigător şi nu-i uşor de dus ca dulce „povară” a sufletului! În clipa în care am simţit că Dumnezeu mă împinge pe acest drum nu m-am împotrivit deloc! Era în toamna lui 1970 când am debutat publicistic cu poezia „Euforie”, în ziarul „Teleormanul literar”. Aveam doar 16 ani…
Timpul, văd, are răbdare cu mine! Oricum, nimeni nu scapă viu! Dar asta e regula jocului şi cred că merită! Mi-e frică doar să nu mi se termine între timp… „carburantul liric”! Eu, unul, care n-am stofă de prozator, lipsindu-mi răbdarea de a sta legat de masa de scris 15 ore pe zi, am simţit că e mai uşor să tragi în vrăbiile neantului cu gloanţe de păpădie decât să mă îmbulzesc pe sute de pagini cu un final în cap şi pe care nu ştiu dacă sunt în stare să-l sugrum în somn, cu petale de trandafir noptatic! Să mă ierte damnaţii Prozei! Recunosc, de multe ori mi-a lipsit curajul înfăptuirii! Mai apoi, m-au ispitit alte fantasme! Într-unele mai cred şi astăzi…
Îngândurat sunt şi acum, nu ştiu sigur dacă am ales corect, căci sunt un senzitiv în Poezie şi un „homo faber” în meserie! Dualismul acesta mă ţine în viaţă, dar cu câtă suferinţă, numai eu ştiu… De aceea m-am jurat să rămân credincios Poeziei până voi muri!…
Cum nu cunosc Trădarea, şi cum Poezia am iubit-o de la început, rămân statornic primei iubiri…
În opinia mea, cărţile nu trebuie să fie multe, ci… adânci! Dar cum Poezia este o împuşcătură, jur că degetul nu mi-a împietrit pe trăgaci… În plus, în tangoul cu Poezia nici nu se ştie cine e sluga, cine împăratul… Dacă vă spun că eu scriu fără vestă antiglonţ, mă credeţi? Dar nici nu-mi cereţi să vă arăt cicatricele sufletului… Rănile şi bolile cărnii nu mă interesează. Cele ale inimii sunt fundamentale! Dar inima nu are oase şi, totuşi, doare! Ea provoacă răul Poetului, focul ei mistuie şi distruge, dar tot ea, culmea, îl reanimă! De-aia îi stă bine Poetului să fie ori îndrăgostit, ori nefericit! De fapt, şi una şi alta! Când se află în mijlocul unei ape liniştite, nu se petrece nimic! Şi Poezia pândeşte să-ţi rupă şira spinării, să-ţi vindece Melanholia şi să devii, dacă ai suficient noroc, robul sau amantul ei, ori, în cel mai fericit caz, elixir vindecător! Explicaţia e simplă: în inima mea Disperarea a trăit şi trăieşte în simbioză cu idilismul moromeţian (Atenţie! Eu sunt de profesie „român!”) şi nu-mi e ruşine să spun că, deşi sunt un bărbat încercat de persiile fiorului mut, în grădina vieţii mele se săvârşesc şi acum meduzele dorului, deopotrivă îndrăgostit şi disperat, astfel că în mine nu are şi nici nu cred că va avea loc… Prozatorul!
Sunt însă fericit că încă pot scrie cu patimă ascunsă, cu ochi lacom şi suflet viclean! Bolnav de îndurare, încă mai nădăjduiesc să smulg din bezna inimii mele câteva versuri mişcătoare, ca apoi, să rămână Cuvântul, biruitor, într-o „stampă-cenotaf” a simţirii! Cu răni sângerânde şi cumpănă grea! Cu lacrimi şi nesomn, cu tristeţi binefăcătoare, cu disperări prinse la butoniera Destinului! Pe furiş, uneori! Cine să vrea o asemenea viaţă, vorba lui Nichita, „unica de murit!”… Poetul? Omul de carne şi sânge?
Ajuns la finalul acestei confesiuni, cine îşi asumă acum povara Clipei? Dar lacrimile Uitării? Dar cerneala Visului? Îmi e clar: nenorocul vieţii mele, noroc se numeşte, iar durerea cărnii, dezdurerare se numeşte! Între nebunie şi frică, între crimă şi tandreţe, între ridicol şi glorie – pagina albă! În rest, deşertăciunea deşertăciunilor! Fum şi boală fără scăpare! Timid, bat la uşa Neantului! Mă aude cineva? Poate Câmpia! Poate Femeia! Poate Cuvântul! Prietenul-Nimeni! Să mi se fi culcat şi mie Moartea pe inimă? Să nu-mi mai doresc să adulmec în Limba română „Muzeul de păstrăvi”? „Poştalionul de seară”? Sau cavalcada melcilor? Învierea? Desfrâul cuvintelor?…
Şi mă aşez să tac. Altceva, n-am a vă dărui mai mult decât inima mea, toată! Bunăstare sufletească!
Nota Observator;
Miercuri, 22 Martie 2017, la orele 17.00, Theodor Răpan, ne invita la o dublă lansare de carte („SONETARUL LUI THEODOR RĂPAN”. 1001 Ofrande şi „FIAT LUX!” Octave), ce va avea loc la Centrul Cultural „Jean-Louis Calderon”, din Str. J.L.Calderon, nr. 39, Sect. 2 Bucureşti.
Ii dorim succes !
|
Theodor Răpan 3/21/2017 |
Contact: |
|
|
