Despre anii de liceu
Dragii mei,
Data trecută, după ce am răstălmăcit mai bine de o sută de ani, am ajuns la concluzia că, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, după ce s-a confiscat mica industrie si pământul, altfel spus, după ce românul a fost scos din matca sa, din firescul omenirii, în România s-a instalat un regim comunist. Spun asta acum, târziu, după o viată de om, când am putut vedea că în lume se poate si altcumva. La vremea aceea, aproape tot ce se întâmpla, evident, anormal, tinea de normalitate.Nu departe suntem si în ziua de astăzi, dar asta e altă poveste. Mi se părea firesc ca la ora cinci si jumătate, un tâcnit, exmatriculat de pe la nu stiu ce facultate, angajat pe post de pedagog, să-mi dea desteptarea, să mă scoată în chiloti, pe hol, în fata dormitorului, si să înceapă cu mine si cu ceilalti copii, un fel de căprărie, numită de el, gimnastică de înviorare. După câteva înjurături, uneori si câteva palme, intram val-vârtej în cameră, îmi pregăteam periuta de dinti, prosopul si săpunul, pentru igiena corporală. Totul în doar câteva secunde. Intram în baie, la fluierul pedagogului, la wc-u la fel, ieseam de acolo la acelasi tiuit. După mine, colegii mei, grupuri, grupuri, până în jurul orei sapte, când ne încolonam doi câte doi, în fata căminului, pentru a merge la masă. Cantina, la doar câtiva pasi. Până acolo, totusi, băteam câtiva pasi de defilare si fredonam două, trei, versuri dintr-un cântec patriotic, specific timpului, apoi intram în sala de mese. Când se întâmpla să fie altii înaintea noastră, rămâneam asa, întepeniti, în cele două rânduri, fără să schităm un zâmbet si fără să scoatem o soaptă. Cui i-ar fi ars de altceva? Însă, din câti eram încolonati, aproape zilnic se întâmpla, careva, deranjat la stomac, balonat, care să scape, cumva, vreun pârt nevinovat. După ce era depistat, respectivul era scos din rând si primea, cu fast si alte înjurături, de la pedagog, unul, două, picioare în cur. Mă rog, cu sau fără acest imbold măret, după cum ne spunea el, pedagogul, de înaintare în comunism, pe cele mai înalte culmi, ne asezam la masă, ungeam feliile de pâine neagră cu margarină si marmeladă si mâncam tot, pe nerăsuflate. La fel beam si ceaiul cu rom, pe deasupra căruia plutea bromura ce trebuia să ne blocheze instinctele, chiar dacă aproape toti eram niste sfrijiti, numai osul si pielea. După micul dejun, tot încolonati, intram la ore. Aici, un alt tip de ordine si o altă formă de a fi educati. Totul depindea de firea si de cât era de îndoctrinat cel ce se afla la catedră. Nu am idee cum o fi fost la alte scoli, dar la mine, de exemplu, Ilici, profesorul de matematici, nu suporta să vadă că noi, băietii, aveam părul mai mare de sase, sapte milimetri, spre frunte si nici măcar doi, trei pe ceafă si pe lângă urechi. Când se întâmpla să mai treacă oarecum peste norma impusă de el, te scotea la tablă. Îti dicta un exercitiu de complexitatea celor ce se dădeau pe la admiterea de la facultate si, bineînteles, că nu stiai să-l rezolvi.
- Te tunzi zero sau astăzi ai nota trei?
În primul an, aproape nimeni nu i-a iesit din vorbă. Cu toate astea, în clasa a zecea am trecut cu sapte elevi mai putin. Ceilalti au pierdut căruta. Exigenta individului era una ce dispera. De altfel, liceul meu era cunoscut la nivelul orasului, ca fiind locul în care, Jega, Constantinescu si Ilici, toti profesori de matematici, desfintau clase. În anul doi de liceu, cam tot aceeasi atitudine. Eu, cât si ceilalti colegi, în permanentă cu capul în pământ, mai rău decât la biserică, pentru a putea lua o notă de cinci, sase... Sapte dădea tovarăsul doar în cine stie ce împrejurări si, la teză, când se întâmpla ca din rezolvare să nu lipsească nici măcar o virgulă. Pacostea mare ne pândea în orice împrejurare, cât timp, la vremurile acelea, mediile se calculau fără a se rotunji. Din acest motiv se putea ca în momentul în care îti iesea media 4,98, să fii corigent sau chiar repetent, dacă aveai vreun ghinion, la încă două materii. Iar ghinioanele curgeau gârlă. Ba te lua somnul, te cipcea proful că nu erai atent si trei era nota unui indulgent, ba citisei, cu o zi înainte, lectia doar o dată sau de două ori si nu-ti intraseră în cap toate cele, informatie, punctuatie si cine mai stie ce, ba i se părea celui ce te asculta că liceul ar fi o institutie de învătământ mult prea onorantă pentru cât te ducea pe tine mintea si ti se reprosa zilnic faptul că nu ti-ai încercat norocul pe la vreo scoală profesională sau pe la CFR, la bătut cu ciocanul în rotile trenurilor de pe calea ferată. Ba priveai în gol cu gândul la vreo fată, cum mi s-a întâmplat mie când tam-nesam mi se făcuse dor de Ghita. Pentru fete, expresiile se reduceau la a le trimite la cratită sau, în cel mai fericit caz, la confectii. Cu ghita, că tot am amintit de ea, mă întâlneam, săptămânal, la autogară, când ne duceam acasă, la tară. Urcam în rată, un autobuz ce scârtia din toate încheieturile si scheuna din toate tablele si, cu mos viteză la volan, hodoronca-tronca, de-a lungul drumului, prin toate pietroaiele, până ce ajungeam în sat. Toti, prăfuiti până în albul ochilor... Uneori, când strângeam ceva bani, ne întâlneam în oras. Mergeam la o cofetărie, mâncam câte o prăjitură si beam câte un cico. La despărtire, Ghita mă strângea de mână în semn de multumire. De pupat, rar, doar prin vreun dos, pe undeva, unde nu puteam fi văzuti, că dacă se întâmpla, era prăpăd!
În primii doi ani de liceu am fost mai cuminte decât o fată mare ce îsi păstra virginitatea nu din convingere, ci din spaimă. Dacă se afla cumva că ea ar fi călcat oarecum strâmb, era jale. Consiliul profesoral al scolii propunea, pentru „păcătoasa” răzvrătită, în cel mai fericit caz, o mutare disciplinară, la o altă scoală, iar taică-său îi rupea oasele si îi înrosea bucile cu joarda, sub pretextul că l-a făcut, în lume, de ocară. Pentru băieti, în privinta fecioriei, tatii, stiindu-se cu musca pe căciulă, erau mai indulgenti, însă când era vorba de vreo ciufuleală, găseau, cât ai fi bătut din palme, un nod în papură. Ce mai zic?! Toate ar fi bune si la locul lor dacă, după ce ai ani în cârcă nu ai uita că, undeva, demult, în copilărie sau adolescentă, si tu ai fost la fel.
Cum am trecut în clasa a unsprezecea, aproape toti ne-am schimbat atitudinea. Crescusem, de! Mai ales după ce, în primele două săptămâni de scoală, Ilici pusese în catalog, fiecăruia dintre noi, câte doi de trei. În concluzie, toti refuzasem să ne tundem. Când a fost vorba de a treia notă de trei, niciunul n-a mai putut rezista. Am mers la frizerie, încolonati, cântând pe stradă ritmuri de fanfară. Acolo nu ne-am tuns potrivit regulamentului de ordine scolară, ci, în semn de protest, toti ne-am ras în cap. Exceptie a făcut doar unul, Burada, care s-a aranjat precum Vasile Alecsandri, cu chelie în fată si doi trei floci răzvrătiti pe restul capului. După ce am fost făcuti boboc, ne-am întors spre liceu, încolonati, cu acelasi cântec, arătând însă nu ca elevi, ci ca niste puscăriasi, în uniforme scolare, cu numere de înmatriculare, cusute pe mâneca hainei din partea stângă. Pe stradă, felul nostru de a ne comporta atrăgea atentia oricui. Se opreau oamenii în loc, îsi făceau cruce, încetineau autobuzele... După ce am intrat pe poarta liceului, am dat ocol clădirii în care ceilalti copii făceau ore. Instantaneu, de la fiecare clasă, au scos capul pe fereastră profesorii. O oră mai târziu era deja întrunit consiliul, apoi întreaga scoală în careul în care noi am fost dati ca rău exemplu si am fost mustruluiti de toată lumea, inclusiv de cei ce erau sefi cu UTC-ul. Noi, ce abia ne mai recunosteam, ne-a umflat râsul. Discret, cumva a zâmbit si diriginta noastră, însă, în acel moment, când s-a decis să fie chemati urgent la scoală părintii si să fim exmatriculati, i-a pierit si ei cheful. Vuia orasul, urla partidul că s-au răsculat elevii. În cele din urmă, ni s-a scăzut nota la purtare, cei ce stăteam la cămin am fost dati afară, directorul a fost schimbat, iar în locul lui Ilici, matematica ne-a fost predată de o frumoasă profesoară. Tot o scumpă si diriginta mea, o pustoaică ce terminase facultatea când eu abia am început liceul. Ne-a scăpat pe toti din multe, însă pe mine dintr-o belea cu haz si lacrimi fără nume. În anul trei de liceu, când încă nu se desprimăvărase, la una din orele de germană, o profesoară la fel de fragedă, într-o fustă scurtă si strâmtă, doar era moda mini, si-a rezemat fundul, usor bombat, de pupitrul băncii pe care si eu si colegul ne puneam coatele. Prin stofa ce-i acoperea trupul, dunga chiloteilor îi creiona, senzual, coapsele. Cu toată bromura înghitită zi de zi, celui de lângă mine i s-au aprins călcâiele. A întins mâna si a atins cu vârful degetelor dunga chiloteilor. Voia să mi-i arate. Parcă eu aveam orbul găinilor! Profesoara a simtit.
-Iesi, iesi, nesimtitule! – mi-a zis ea, rosie până în vârful nasului, în timp ce s-a întors spre mine si m-a plesnit.
M-am ridicat, am vrut să explic, însă atunci nici ea, nici cerul si nici pământul n-au vrut să mă asculte. O clipă mai târziu, l-a dat afară si pe el. L-am înjurat de câteva ori, ne-am îmbrâncit, însă cu ce folos?! Faptul fusese deja consumat. M-am dus la cancelarie. Asteptam, în fata usii, să mă destăinui si, fie să fiu iertat, fie să mi se ia capul. Cam în acelasi moment cu diriginta, a ajuns si profesoara de germană. În văzul tuturor „nemtoaica” m-a plesnit din nou.
- Nesimtitule! - a tipat ea si, instantaneu, pentru prima dată în viată, mi-au dat lacrimile.
- Of, Doamne, ce s-a întâmplat? – m-a întrebat, uimită, diriginta, în timp ce m-a îmbrătisat tandru.
Mă rog, i-am spus. Nu am idee dacă m-a crezut, însă, subtil, am simtit-o cum s-a amuzat, de năzbâtie, ca un copil. În zilele următoare, după nu stiu ce discutie între ele, totul a fost trecut sub tăcere. Parcă nu se întâmplase nimic, însă la fiecare oră de germană eram ascultat si, indiferent dacă visam lectiile, primeam nota doi. Am răsuflat usurat tocmai în trimestrul trei, când germana, pentru că era un obiect obtional, s-a scos din programa scolară. „Las` că asa-ti trebuie! Dumnezeu nu doarme!” Ca să vezi că n-am fost vinovat!– am vrut să-i zic, într-o zi, când a plecat cu coada între picioare, la o altă scoală.
- Nu te bucura! – mi-a luat-o ea înainte, când m-a zărit – Încă n-ai scăpat. Merg la inspectorat să revin în anul al patrulea! Si atunci să vezi ce n-ai văzut, belea!
- Ei, si dumneavoastră?! Gata, a zburat puiul cu ata...
- Măgarule!
- Fleosc, Marito! Măgar, cu ce ocazie?
- Nesimtitule! Am să-ti fac iar referat!
- N-aveti decât! Poate vă mută partidul în altă tară... Că tot se vorbeste acolo o limbă ce se potriveste cu germana mai ceva ca nuca în gard!
- Îndrăznesti? Mucosul dracului!
- Da ce-am făcut, doamnă? Ăla a vrut să-mi spună că aveti niste chilotei a întâia. Ce mare scofală?! Că doar nu v-a muscat de...?!– am devenit eu obraznic si am rupt-o la fugă.
- Derbedeule! Fir-ati ai dracu de nesimtiti! I-auzi, să mă muste?! Asta îmi mai trebuia! – am auzit-o scrîsnind în urma mea.
În ultimul an de liceu, pedagogii ne-au mai slăbit cu milităria. La scoală mergeam fără a ne mai încolona, la intrarea în sala de mese nu mai stăteam la rând. Făceam dus fără a mai astepta tignalul lui sau al elevului de serviciu. Doar la sala de lectură si la bibliotecă programul era obligatoriu. În primul trimestru din acel an, diriginta a organizat, împreună cu alti profesori din scoală, o excursie pe traseul Rucăr-Bran, masă inclusă si două nopti cazare, în Poiana Brasov. Cum, necum, cu milogeli prin familie, într-o parte si în alta, am făcut rost de bani si m-am înscris. Asteptam ziua plecării cum nu mai asteptasem altceva până atunci. Între timp, am strâns ceva bănet si de buzunar. La un moment dat, m-am gândit că as putea să o iau în excursie si pe Ghita, însă era prea târziu. Locurile se ocupaseră.
În sfârsit, în ziua stabilită, la ceasul potrivit, am pornit la drum. Cum am urcat printre ultimii si locurile se ocupaseră, diriginta m-a tras de mână si am stat lângă ea. Initial m-am rusinat si m-am rosit mai ceva decât o pustoaică la primul sărutat.
-Stai! - M-a încurajat ea – El e îngerasul meu!... Asa că am grijă de el – i-a zis, în glumă, profesorului de sport care îi urmărise gestul, chiar dacă o tot curta pe „frantuzoaica” ce preda Limba franceză.
- Înger vrei, înger o să ai. Să te duci cu el în rai! – a glumit el. - Noi am vrea să experimentăm iadul!
- Iad să fie, împelitatilor!– i-a răspuns ea.
Până dincolo de Pitesti, în autocar, tot o hărmălaie si o vânzoleală. Unii cântau, altii râdeau... Chiar si profesorii erau cumva altii. Făceau haz de te miri ce sau se amuzau copilăreste, pentru chestiuni mărunte. În masina aceea, atunci, am simtit, pentru prima dată, că eram, oarecum, si noi liberi! Abia când am trecut de Câmpulung si am început să urcăm serpuit pe drumul ce parcă intra în nori, ni s-a tăiat respiratia. Încet, încet, mi s-au înfundat urechile. Faptul că stăteam atât de aproape de o femeie si tânără, si frumoasă îmi dădea frisoane. ...Mă simteam cumva si mândru, si protejat. Câteva clipe chiar am uitat că ea, cea care îmi stătea alături, îmi fusese si încă îmi era profesoară de fizică. I-am luat mâna si i-am sărutat-o. Nu s-a opus si am început să visez. Mi-am revenit însă repede chiar dacă acel sentiment cochet îmi dădea încă târcoale.
Nu după mult timp ne-am oprit la Mausoleul Eroilor de la Mateias. L-am vizitat. În interior ghidul ne-a aruncat în istorie. M-a captat. Aproape că uitasem drumul si clipele din autocar. Doar la iesire aerul proaspăt al muntelui m-a trezit la un prezent banal.
- Istoria, vesnica vacă de muls a celor ce sunt la putere! – a zis, parcă fără să vrea Bazilescu, profesorul de istorie. Face lapte, brânză, unt si ouă... – s-a completat el, ironic. Ca să vezi comedie, cică, insurectia armată din `44, în al Doilea război Mondial, la 23 august, a făcut-o clasa muncitoare sub conducerea Partidului Comunist?!... Păi, care partid, frate? Care comunisti? Apoi ce are sula cu prefectura, câtă vreme mausoleul asta a fost ridicat pentru eroii din `917, din primul război? Mă rog, femeia bine îndoctrinată, îsi face datoria. Regretabil faptul că-i îndobitocim si pe copiii ăstia!
S-a făcut liniste. Profesorii se priveau unii pe altii, cu un fel de suspiciune pe care eu, atunci, nu o întelegeam.
-...Si o să mai vizităm?!... – m-am bâlbâit eu – O să mai vizităm ce? - am întrebat-o pe dirigintă, evitând voit formula clasică ce începea oficial cu „tovarăsa profesoară”.
- Ei si cu tine, avem destul timp. Multe... De unde ai vrea să stiu?! – mi-a răspus în timp ce si-a pus mâinile între ale mele. Vezi ce reci sunt? Mi-au înghetat. La munte e mai frig... Sper că ti-ai luat si haine mai groase!
- Da... – m-am încurcat iarăsi, nestiind ce să fac – Mai am un pulovăr, scurta asta...
- Ai mâini fierbinti si sufletul de copil!... În ăstea trei zile, am să fiu si eu o pustoaică. Vrei? Uite, acum se încălzesc si ale mele. – mi-a zis ea în timp ce le-a frământat si a suflat în ele.
După încă vreo două ore de mers si tot atâtea de cântat si recitat poezii, după ce am mâncat în mersul masinii, ce aveam fiecare pus la pachet, am ajuns la Bran. Castelul m-a fascinat chiar dacă la vremurile acelea nu se putea vorbi despre Dracula, ci doar despre Vlad Tepes, domnitorul dreptătii, ce era gata să tragă în teapă până si pe dracu dacă ar fi miscat cumva în front.
- Domnule, imperiul, tot imperiu! Cum să învingi un colos ce te-ar fi făcut terci, cât ai zice peste? Restul sunt povesti! E, pentru imagine, pentru a nu fi doar cârpe în istorie, merge. – A intervenit iarăsi Bazilescu, într-un grup, în care mă aflam si eu. – ...Al dracului om! Nu-i plăceau curvele! De altfel, pe la noi, în istorie, cam multe...
- Profesore, las` că nici cu altii nu mi-e frică! Napoleon a călărit vampele Europei. Asta înseamnă, pe cale de consecintă, că ,,E`ropa le avea” – a intervenit, ironic, cel de sport, în timp ce o tot pipăia pe profa de franceză.
- Ei, si dumneata, curve si curve, dar fie! Numai că ăsta, al nostru, cum le afla, cum le tăia tâtele si, hai, sus, cu ele în teapă.
- Aoleu! – s-a speriat diriginta mea. – Ce criminal! Bietele femei! Bărbatii, cam toti pe la război?... Mă mir cum mai existăm ca neam!
- Neam?! Neam, neam, draga mea!
- Nici ăsta nu e zdravăn! – mi-a soptit ea la ureche. De când i-a scos, printre gard, un cocos, ochiul ăla din stânga, i se trage...
- Aci, pe linia Orient-Occident, un amestec cum nu s-a mai pomenit. Românul, rasă a dracului!– a continuat Bazilescu. Noi si ăstia din Balcani!
- Profesore, a avut si poporul ăsta, în sfârsit, un tepar original si-l vorbim de rău?! Pentru muieri, de exemplu, pe post de teapă, putea fi si altceva... Să nu dramatizăm! – a glumit cel de sport.
- Nu fiti vulgari! Ne mai aude si băiatul ăsta! – a părut că se rusinează frantuzoaica.
- „Madam, e cu neputintă!”, vorba lui Caragiale! Pustiul a fost educat si iar educat pentru cele mai înalte culmi! Stie că barza are ciocul roz. Ia zii, mă băiete, cum e? Ă?! Hai, c-am văzut că-ti place geografia! Bă, află că harta lumii - asta nu v-am spus-o la clasă - începe dintre picioarele femeii, iar istoria... Istoria omenirii, o istorie a vărsărilor de sânge, dictate de la umbra unor buci – o zis cel de istorie, oarecum bulversat.
- Domnule, ne-ai făcut praf! – i-a zis diriginta, în timp ce mi-a urmărit gesturile si si-a dat seama că m-am rusinat.
Odată cu înserarea, am ajuns în Poiana Brasov. Ne-am cazat la Cabana Sport, apoi ne-am pregătit pentru programul din prima seară. Mai întâi cina, apoi ceva distractie, cu dans, iar în jurul orei zece, stingerea.
Desi făcusem un drum lung, mă simteam relaxat. Masa a fost una de tip festiv. Totul era aranjat cu grijă, ca pentru oaspeti. Bucatele pe măsura momentului, bune, ba chiar incomparabile cu cele de la cantina liceului, locul unde dacă la prânz era mâncare de cartofi, seara, orez, în ziua viitoare, la prânz, orez si seara, cartofi. Din precautie, fasole, desi bună la gust, mâncam rar. Pârturile, desi nevinovate, era considerate ca fiind împotriva orânduirii. Înainte de a ne strânge toti în restaurant, colegul meu s-a făcut cumva nevăzut, a intrat în barul de la intrare si a tras un pahar, două, de coniac, pe gât. Obicei familiar. De altfel, atunci când primea de acasă pachet, printre alte bunătăti, el avea si câte o sticlă de rachiu si un bidonas de vin rosu. „Pentru putere si sânge sănătos”, după cum ne spunea mai ales taică-său.
În fine, am servit masa, si tot acolo, pe un ring, pe ritmurile unei orchestre, am început să dansăm. Toată seara nu mi-am scăpat din priviri partenera de drum. O vreme nici ea nu a dansat. Era singură, spre deosebire de ceilalti profesori, în marea lor majoritate, perechi, contextual, cuplati. În cele din urmă a invitat-o profesorul de istorie. A stâmbat din nas, însă nu l-a putut refuza. El, o matahală, cu ochelari fumurii, ea, o minionă, ciocolatie, picioare frumoase, sprâncene si buze senzual conturate, făceau ca mai ales pe ringul de dans, să nu se potrivească sub nicio formă. Când a scăpat din bratele lui, s-a îndreptat spre mine. Am sărit ca si când as fi avut sub fund un arc. Am dansat fără vreun fel de inhibitii, ba, mai mult, am vrut să îi arăt că o pot purta în ritmul muzicii, ca pe balerină. Mi-a zâmbit de multe ori. Când a simtit că privirile celor din jur ne urmăreau mai mult decât se astepta, ne-am oprit. Ca un domn, i-am sărutat mâna si am vrut să o conduc.
-Eu o să plec. Tu mai stai. Ghiar te rog să mai rămâi. Ne vedem mâine, la micul dejun. – mi-a zis ea si s-a îndreptat spre iesire.
Am însotit-o până spre usă, apoi m-am întors la locul meu, însă nu mi-am mai găsit astâmpărul. Eram încă sub mirajul ei si al dansului. După o vreme am socotit că trebuie să părăsesc si eu restaurantul. Mi-am căutat cu privirea colegul. Cheia de la intrare rămăsese la el. Nu l-am găsit. Am urcat si am bătut la usa camerei în care eram cazat. Nu mi-a răspuns. Iar am bătut si iarăsi nu mi s-a răspuns. Colegul dormea tun. Între timp, au venit cei de la camerele alăturate. Cum, pe sub ferestrele, atunci deschise, pe exteriorul clădirii, era un fel de acoperis ornamental, din sindrilă, putin înclinat, mi-am dat seama că pot intra, în camera mea, pe geam. Sub privirile unor colegi de an, am luat-o tiptil, tiptil, iar la camera pe care am considerat-o ca fiind a mea, am intrat. Înăuntru, nimeni. M-am mirat si mi-am pus semne de întrebare cu gândul că cel ce îmi era coleg ar fi putut adormi pe vreo bancă, beat. În cele din urmă, fără să mă dezbrac, m-am întins pe pat. Nici nu am apucat să mă asez bine si, de la baie, a iesit, înfăsurată într-un prosop alb, diriginta. Am sărit ca ars.
- Stai, să nu sari cumva pe geam! ...Că te omor cu mâna mea! – mi-a zis ea, în timp ce a verificat dacă închisese usa - Pe unde ai intrat?!
- Pe geam!
- Cum?! Tu esti nebun?!
- Nu! O clipă, vă rog, si vă spun tot...
Diriginta a închis fereastra, a tras draperia, a stins lumina si aprins o veioză de lângă pat. O lumină palidă a tâsnit cumva pe zidul pe care s-a proiectat instantaneu figura sa. Întâmplător, în timp ce încerca să îsi usuce părul, profesoarei i-a căzut prosopul. A rămas dezbrăcată, frumoasă, ca o statuie într-o noapte înstelată. Am vrut să îl ridic.
-Nu! Nu te uita! – Of! Ce ti-e si cu viata asta?!
-... Mda! – m-am aprobat singur, mi-am pus mâinile la ochi si am vrut să plec pe acelasi drum, dincolo de un zid, spre camera, pe care, de-acum cu sigurantă o stiam a fi mea. Când m-am ridicat, diriginta avea deja un halat roz pe ea.
- Uite ce, când suntem doar noi doi, poti să-mi spui Elena. Acum... Ia zii, te-a văzut careva?
- Da, niste colegi de la o altă clasă...
- Aoleu!
- Însă sunt convinsi de faptul că am intrat în camera mea.
- Deci asa... E, si dacă ai intrat, ai intrat... Acum ce o să facem? ...Să stii că-mi place cum dansezi, a schimbat pentru o clipă vorba.
- Am învătat si eu asa, din mers, pe la câte un bal...
- Evident, cu iubita ta! E frumoasă?
- Nu, privind la altii, urmărindu-le atent pasii.
- Hai, lasă prostiile, că stiu eu cum sunt băietii. Ia zii, te-ai culcat cu ea?
- Păi...
- Stai aci, lângă mine si... Ia să vedem ce sti tu, la sfârstul liceului, despre senzualitate, de exemplu, despre senzualitatea femeii?
Mi-am pierdut mintile.Nu am mai scos niciun cuvânt. Între timp, ea a stins veioza. Până spre ora patru, în dimineata zilei următoare, am făcut flească cearsafurile de pe ambele paturi. Atunci, am iesit de la ea, pe fereastră, si am intrat în camera mea. Colegul încă dormea bustean. M-am întins si eu pe patul liber si am adormit instantaneu. În jurul orei opt, m-a trezit. Mi-a spus că, în seara anterioară, o făcuse lată cu încă vreo doi, ce avuseseră la ei un bidon cu vin.
Am luat micul dejun în sala restaurantului aproape goală. Mai tot timpul am stat cu ochii în farfurie. În minte, aievea, doar ce se întâmplase în noaptea trecută. În timpul zilei am coborât în oras, am vizitat Biserica Neagră, Biserica Sfântul Nicolae si Scheii Brasovului. Eram năuc. În autocar am stat tot lângă Elena. Discret, si-a dus degetul la buze si mi-a făcut semn să păstrez totul ca pe un secret. Nici că se putea altfel! Părea satisfăcută, chiar fericită. În adâncul sufletului mă bucuram si eu, chiar dacă ceva acolo fremăta si altceva parcă îmi fugea de sub picioare. Seara, în Poiana Brasov, după cină, ne-am plimbat, în grupuri restrânse, pe alei mai mult sau mai putin luminate. Într-un moment prielnic, Elena m-a prins de mână. I-am simtit degetele firave usor umezite.
- Esti un nebun! – mi-a soptit ea.
- Nebun, nebun!... – i-am răspuns eu.
- Siit! ...Că ne aude careva. În seara asta o să fim cuminti. Fiecare în camera lui, dormim si visăm.
- Se poate si asa?!...
- Dacă, totusi, ti se face dor de mine, bati în zid. Eu, la fel...
- Si după aceea?
- Vedem noi...
Gândul că nu am să o pot întâlni în singura seară ce-mi mai rămăsese la dipozitie, m-a făcut să-mi duc colegul la bar si să-l îmbăt.
În ultima zi a excursiei, în jurul orei 13, am servit prânzul si ne-am urcat în autocar. La întoarcerea spre casă am vizitat Castelul Iuliei Hasdeu. Seara, când abia căzuse întunericul, am ajuns din nou în curtea scolii. Ne-am despărtit. Fiecare intra într-un fel de timp banal al său.
O lună mai târziu, profesorul Bazilescu a fost mutat disciplinar într-o localitate, Sticlăria Scobinti, pe granită, aproape de Prut. Cineva dintre cei ce au fost în excursie turnase totul la securitate, apoi la partid si, ierarhic, la Ispectoratul Scolar, ce a trebuit să ia măsuri. Mi-am amimtit de faptul că Bazilescu, cu umor, în anume situatii, făcuse haz de necaz si se opusese minciunii. Nimic mai mult! Sanctionarea lui mi-a provocat un fel de scârbă de tot ce mă înconjura atunci, si astăzi numesc sistem. Despre mine si despre Elena, nimeni nu bănuise nimic.
Până la sfârsitul anului, m-am trezit, în fiecare zi, la cămin, la fluierul pedagogului. Răvăsit, de fiecare dată, parcă într-un prezent fără de prezent, mă simteam un fel de cersetor al zilei, din iadul de la poarta raiului.
|
Nicolae Balasa 3/14/2017 |
Contact: |
|
|
