România educativă
După fiecare vizită în România îmi trebuie cam o săptămână până mă reconectez la cotidianul ”din afară”. Din inertie, continui să vibrez pe lungimi de undă autohtone, nu pentru că m-as resimti după cine stie ce soc, ci pentru că nu mă-ndur să abandonez numeroasele gânduri începute acolo. Căci în România încă mai experimentez febra cotidianului spumos, a orientării din mers si a continuei tatonări de alternative. Si, în ciuda lamentărilor precum că, pasămite, „ la noi nimic nu functionează”, eu observ nu numai că totul merge, ci că o face într-un ritm accelerat.
În România mă trezesc aprobând lucruri pe care altundeva le-as critica. Demonstratul împotriva unui guvern ales prin metode democratice, tăiatul porcului la marginea drumului, în văzul tuturor, aruncatul sloiurilor de gheată direct în stradă, iată doar câteva fapte care m-ar scandaliza în Germania sau Spania, dar care în România mi se par chiar simpatice. Ajung uneori nu doar să le tolerez, ci chiar să le vânez, gustându-le pe-ndelete. De pildă, mi-a făcut plăcere să frânez brusc, pentru a acorda prioritate unui sir de gâste perfect aliniate, conduse de un gâscan tantos si tacticos, cu mot teapăn.
Tabloul acesta idilic, desprins parcă dintr-o felicitare de Crăciun, nu mă frapează asa de tare cum o face sonorul care l-a completat, venind din radioul de la bordul masinii, unde se transmitea un interviu cu o artistă româncă, trăitoare în străinătate. Tema abordată era înlocuirea termenului „emigratie”, depăsit si încărcat negativ, cu altul, modern si pozitiv: „mobilitate”. Cultura aceasta, pe care am captat-o în plan auditiv, s-a sincronizat perfect cu episodul rutier rural, pe l-am înregistrat pe filonul vizual. Învecinarea dintre rudimentar si rafinat nu m-a deranjat defel. Era doar un antagonism doar aparent, ceva tipic românesc!
În România suntem bombaradati necontenit cu stimuli contradictorii, care ne obligă să pendulăm între divin si anodin. Cultura din mass media este fie extrem de prozaică, fie extrem de abstractă, superioară nivelului obisnuit din vest, unde ceva asa de profund nu se discută la radio. De fapt, asa ceva nu se prea discută deloc prin media din vest, lucru care tare mult îmi lipseste. Cultură care să se reverse asupra noastră din radioul masinii!
Asa ceva necesită dezmeticire când vii dintr-o lume în care stirile se concentrează preponderent pe politica internatională, unde ti se recită zilnic cotele burselor ̶ cam la fel de neinteligibile ca si cotele apelor Dunării ce ne enervau antârt ̶ o lume în care transferurile din fotbal ocupă mai mult spatiu mediatic decât acordarea Premiului Nobel! Dacă în aeroportul Alicante panourile publicitare te încurajează să faci shopping în supermagazinele „El Corte Inglés”, în aeroportul sibian esti invitat să te cultivi, vizitând bisericile fortificate din Transilvania. Goana consumistă e aceeasi în Vest si-n Est, dar subiectul consumului e altul.
Hotârâti parcă nu doar să mentină viu contactul cu civilizatia, ci chiar să depăsească nivelul de cultură „căldută” cu care suntem obisnuiti noi în occident, redactorii emisiunilor culturale românesti par să fi încheiat între ei un pariu de genul „care dă mai mult”, supralicitându-se prin interviuri cu intelectuali stilati, reportaje de pe la evenimente exceptionale, recenzii de cărti, toate extraordinare, avanpremiere pentru spectacole unice în lume, lansări pe care e inadmisibil să le ratezi, întruniri de personalităti, tot una si una. Pentru că, din păcate, tentatiile pentru spirit sunt atât de numeroase încât nu le poti satisface pe toate, invariabil te vei simti vinovat. Si iarăsi detectez un păcat al natiei noastre: exagerarea.
Dar se poate exagera cu oferta culturală? Da, mai ales atunci când consumatorul le vrea pe toate, neavând peferinte clare pentru un domeniu mai limitat, cum ar fi numai filmul, sau numai literatura, sau numai muzica, sau numai teatrul (deci nu toate deodată).
Iată doar câteva dintre manifestările care m-au ispitit în România în luna februarie, anul curent:
Teatrul din Piatra Neamt si-a deschis portile unui experiment teatral în premieră: la fiecare reprezentatie se invită un actor care a mai jucat pe scena lui în trecut. E rugat să se adapteze din mers si să joace spontan, pe un scenariu cu care nu e familiarizat. După premiera soldată cu un succes extraordinar, primul invitat, Claudiu Bleont, a mărturisit că în toată cariera sa de actor nu a avut o experientă mai grozavă decât aceasta. Ce m-as fi dus si eu să-l văd!
La Bucuresti, cam în acelasi timp, Ioana Pârvulescu lansa cartea cu scrisorile mamei Monicăi Lovinescu către fiica ei disidentă. Scrisorile din închisoare ale unei mame care a preferat să stea în detentie pentru a nu accepta târgul murdar pe care i-l propuneau comunistii, promitându-i libertatea în schimbul momirii în tară a Monicăi. Cum n-as fi mers si eu la lansare!
La Sibiu era seară de balet: ”Ana Karenina”, în coregrafia lui Ioan Tugearu. Sau poate ar fi fost mai bine să mă duc la lansarea unui nou album al legendarei trupe RIFF? Abundentă de concerte si de dialoguri culturale prin cafenelele literare sibiene! Concurs de ski alpin la Păltinis! Sau mai bine o seară la pationoar? Cum rămâne cu meniurile de degustare în întâmpinarea anului 2019, când Zona Sibiului va fi Regiune Gastronomică Europeană? Sau pur si simplu o seară afară, cu cu un termos cu ceai, în mijlocul demonstrantilor echipati cu pancarte acoperite de sloganuri pline de umor acid la adresa guvernantilor? Cum să te mai împarti?!
La TV, pe lângă reîntâlnirea cu Teleenciclopedia, m-au captivat multe filme bune, unele românesti din filmoteca de aur, altele de dată mai recentă, premiate pe la festivaluri internationale.
Pe programele regionale se transmit iarăsi convorbiri în genul spiritualelor polemici cordiale de pe vremuri. La „Profesionistii”, blânda, excelenta si distinsa Eugenia Vodă l-a avut ca invitat pe Nestor Rates, fostul director al postului de radio Europa Liberă. Trecutul întunecat evocat acolo pare atât de neverosimil acum! Hmmm, de lins degetele si de reflectat, mai ales pentru cei care încă nu sunt convinsi că tara a progresat de la comunisti încoace.
Până si reclamele de la TV insistă mai mult decât prin alte tări pe educatie, sfătuindu-ne să consumăm responsabil, să sprijinim producătorii locali, să trăim sănătos, să facem miscare, să vorbim si să scriem corect samdp. Dacă înainte de a transmite un film cu continut violent germanii se rezumă doar la o simplă precizare a limitei de vârstă, în România ni se spune exact la ce tip de violentă vom fi expusi, precizându-se durata si gradul ei de intensitate.
Nu scap de obsesia că România pare a-si fi propus nu doar să se alinieze la vest, ci să-l depăsească, apăsând cu năduf pe pedala civilizatiei si educatiei, aproape dădăcindu-ne. Sper numai să nu se-ajungă la o sensibilizare exagerată.
Cultură literară, teatrală, muzicală, cinematografică, gastronomică, de stradă, politică, sportivă, medicală, locală; o car, invariabil, cu mine, de-a curmezisul Europei. Ce e altfel la ea? E genul de hrană care-mi place mai mult decât cea occidentală, asa cum îmi place gustul mâncării de la mama, de-acasă.
Nicăieri în lume, în afară de România, nu mi s-a întâmplat însă să găsesc radioul masinii închiriate la sosire fixat pe postul de radio Cultural. Si niciunde n-am mai văzut protest politic sub forma unui în rendevous en massse în Piata Mare, cu un un scaun pliant la subsuoară si cu o carte educativă în mână, spre a citi în liniste, alături de alti protestatari echipati cu acelasi gen de „arme”.
Si ce fac eu, în replică? La plecare îmi pun în bagaj brânză de burduf, slănină, cârnati si tuică de prună, toate direct de la producător si multe-multe cărti, reviste, albume, pliante, CD-uri, DVD-uri, calendare, pliante, cărti postale etc. Într-un cuvânt: hrană.
Spania, martie 2017
|
Gabriela Călutiu Sonnenberg 3/13/2017 |
Contact: |
|
|
