Scrisoare pastorală
Dragii mei !
Dumnezeu e viu! La sfârsitul veacului al XIX-lea, un filozof german, Nietzsche, declara că ,,Dumnezeu a murit!” Pur si simplu. Considera credinta oamenilor drept viata lui Dumnezeu. Vedea necredinta din jurul lui si trăgea concluzia că Dumnezeu a dispărut odată cu credinta oamenilor. Oricum, zicea el, omul este din fire o fiintă religioasă, sentimentul religios este înnăscut în om. Ca atare, în locul lui Dumnezeu trebuie pus altceva în sufletul omului. Cel mai potrivit ar fi tot omul, adică omul să fie dumnezeul omului. Ciudată teorie! Ea a fost preluată mai târziu de fascisti, care au considerat că cel mai bine în locul lui Dumnezeu ar putea să stea supra-omul si acela nu poate fi altul decât omul de rasă ariană, germanul. Drept urmare, toate celelalte rase umane trebuie să dispară, pentru a face loc, spatiu vital, rasei superioare a germanilor. De aici al doilea război mondial cu toate nenorocirile si atrocitătile pe care le stim.
Teoria lui Nietzsche circulă si azi în apus si este alimentată sistematic de un anumit context caracterizat prin secetă religioasă, spirituală, prin imoralitate, prin aparitia a tot felul de deviatii morale. Bisericile – locasuri de cult au devenit muzee si săli de spectacole; bisericile ca institutii au mutat în mod evident si nejustificat accentul de pe comunitate pe institutie; omul s-a îndepărtat tot mai mult de valorile moral-religioase crestine, care au caracterizat Europa două milenii; alte religii si sisteme religios-morale iau locul celor crestine.
Din păcate, această boală a Apusului se întinde ca râia si spre Răsărit, spre sud-estul european, cuprinzând si tara noastră. Dumnezeu nu a murit si nu va muri niciodată. El este izvorul vietii, mai presus de timp si de spatiu. El va exista, indiferent dacă noi vom crede sau nu în El. Dacă credinta noastră în Dumnezeu se surpă, noi suntem perdantii, noi Îl pierdem pe Dumnezeu, nu El ne pierde pe noi.
O scurtă analiză a situatiei ne-ar ajuta pe fiecare să tragem o concluzie si să vedem în ce măsură Dumnezeu este viu sau a ,,murit” în propriul nostru suflet si să luăm măsurile ce se impun în consecintă.
În sufletul nostru am introdus si alti dumnezei? Din păcate, da! Câti dintre noi ne sacrificăm timpul, viata, eforturile pentru a acumula cât mai multă avere, putere sau plăcere, indiferent sub ce formă sau ambalaj le obtinem. Uitati-vă duminică dimineata în cârciume si le vedeti pline; uitati-vă pe stadioane si le vedeti arhipline; uitati-vă în piete si târguri si le vedeti gemând de lume; uitati-vă în biserici si le vedeti goale! Ne trezim, dacă ne mai trezim, la sfârsitul vietii, că am rătăcit zeci de ani si n-am făcut nimic pentru mântuirea sufletului nostru! Ne închinăm noi si la alti dumnezei? Din păcate, da! Uităm zile sau luni sau chiar ani să facem semnul Sfintei Cruci, ba unii dintre noi nici nu mai stim să facem acest semn sau îl facem incorect. În schimb, ne închinăm diavolului de dimineata până seara si de seara până dimineata, ca să obtinem ceea ce este ilegal si imoral, pentru o clipă de plăcere, de putere, de avere. Pentru ,,plăcerea” oferită de alcool, de tutun, de droguri, distrugem chipul lui Dumnezeu din noi si ne semnăm condamnarea la moarte! Din păcate! Luăm noi numele lui Dumnezeu în desert? Din păcate, da! Nu e nevoie să faceti eforturi, fiindcă auziti la tot pasul crestini de-ai nostri înjurând de Dumnezeu, de Hristos, de Maica Domnului, de Cruce, de Biserică, de tot ce e sfânt în cer si pe pământ! Mai poate un asemenea om să spună că-L poartă pe Dumnezeu în suflet? Din păcate, nu!
Mai respectăm noi zilele de sărbătoare? Uitati-vă pe câmp, în fabrici, în institutii de tot felul, în magazine si veti vedea că în duminici si sărbători este activitatea cea mai intensă, productia cea mai mare, vânzările cele mai multe. Crestin de-al nostru, botezat în numele Sfintei Treimi, sade tolănit la umbră o săptămână, iar dumineca merge la cosit; mai trândăveste o săptămână si în duminica următoare adună fânul; mai odihneste o săptămână si în altă duminică transportă fânul acasă! Din păcate, asta-i realitatea! Ne cinstim părintii? Din păcate, multi, foarte multi, nu! Sunt bătrâni singuri, bolnavi, părăsiti de copii; sunt bătrâni bătuti si alungati de copii, dusi la azile, fiindcă nu mai au loc în casă; sunt garduri înalte si zdravene între părinti si copii! Si asta în familii de crestini! Ucidem? Din păcate, da! Ucidem trupurile. Ascultati buletinele de stiri si aflati câte crime îngrozitoare se fac în fiecare zi, câte avorturi stiute si nestiute! Ucidem sufletele, prin tot felul de filme, emisiuni, publicatii pornografice, muzică satanică, religii ale tenebrelor, ateism si indiferentism religios. Din păcate, asta-i situatia! Desfrânăm? Dumnezeule! Cei din Sodoma si Gomora erau niste pusti pe lângă noi, cei de azi. Tot felul grupuri si grupulete, practicante ale unui gen de desfrâu cum nu s-a mai pomenit în istorie, pretind recunoasterea lor legală, egalitate în drepturi cu lumea normală. Dacă ne-ar fi proorocit cineva despre acestea în urmă cu câteva sute de ani, am fi crezut că numai în vremurile apocaliptice se pot întâmpla astfel de fapte. Din păcate, am ajuns să le trăim! Furăm? Din păcate, da! Micile găinării au ajuns treabă pentru copiii neîntărcati. Hotii au progresat mult. Unii sunt de-a dreptul savanti, fiind în stare de inginerii tehnice de mare finete, care pot să le umplă conturile într-o clipă cu bani sustrasi din buzunarele unor oameni aflati la mii de kilometri depărtare. Altii fură munca de ani a altora, concretizată în cărti, studii si articole, prin două-trei butonări ale calculatorului. Altii au ajuns oameni de stat, care fac legi pentru semeni, care-i judecă si-i condamnă pe semenii lor. Uitati-vă la televizor si veti vedea pe unii dintre ei cum se laudă cu sumele astronomice pe care le-au furat, ori acuză pe alti ,,colegi” că au furat mai mult decât ei! Din păcate, asta-i realitatea!
Jurăm strâmb? Dumnezeule sfinte! Dacă toate piesele din dosare ar spune povestea lor, ne-am îngrozi. Dacă toti împricinatii si martorii ar spune adevărul în cauzele în care au depus mărturie, am înnebuni. Când găsim procurori, care îsi sfătuiesc clientii să nu recunoască adevărul, ci să mintă, ce să mai vorbim de omul simplu! Poftim bunurile altuia? Se mai pune problema? Zeci de ani, uneori generatii la rând se judecă pentru o palmă de pământ, pentru câtiva lei. Se falsifică documente si te trezesti peste noapte că pământul tău nu mai este al tău, casa ta nu mai este a ta, iar câteodată… nici chiar femeia ta nu mai este a ta!
Am încercat să conturez un ciob din realitatea socială în care trăim, tocmai pentru a vă da Dumneavoastră prilej de meditatie, de analiză a propriei vieti, a propriului comportament. Credeti că în această lume atât de pervertită mai are loc Dumnezeu? Dacă în sufletul si comportarea Dumneavoastră găsiti ceva care e mentionat mai sus, sau ceva asemănător, încercati să faceti ordine si curătenie. E Postul Sfintelor Pasti, prilej fericit, în care crestinul se spovedeste, se împărtăseste si-I face loc lui Hristos în sufletul lui.
Dumnezeu n-a murit! Dumnezeu trăieste si va trăi în vecii vecilor. În măsura în care vom alunga din sufletul nostru dumnezeii străini, dintre care unii sunt mentionati mai sus, vom face curătenie acolo si loc pentru Dumnezeu si vom trăi si noi cu El în veci. Asa să ne ajute Dumnezeu!
*
Sfaturi părintesti. Din cartea Părintelui Arsenie Boca, Cărarea Împărătiei, mai spicuim:
,,CRINUL DE PE CRUCE. Era ascuns în neamul acesta un mare destin: Taina cea din veac ascunsă si de îngeri nestiută. Trebuia, era scris în istoria nevăzută, ca, la plinirea vremii, să răsară între oameni crinul neamului omenesc: Sfânta Fecioară, Maica Domnului. Trebuia re-crearea acestei zidiri, povârnită iremediabil spre plata păcatului, spre neîndurata moarte. Prin poporul iudeu era prevăzută era crestină, cea din urmă strădanie a lui Dumnezeu în persoană, cea din urmă dintre măsurile ce mai rămâneau. Singura rezolvare, care face viata neamurilor cu putintă, nu află între iudei decât fapta cea mai ucigasă a lor, cea din curtea lui Pilat si de pe dealul Căpătânii.
Crinul Bunei Vestiri, pe care dragostea L-a coborât din Cer între oameni, iudeii-L răstigniră pe cruce. Cu fapta aceasta ucigasă, ei iesiră din destinul lor, pentru care ostenise Dumnezeu cu ei atâta amar de vreme, si-si băgară neamul sub rotile blestemului. De aceea: ,,Fiii lui Israil vor rămâne fără rege, fără căpetenie, fără jertfă, fără stâlp de aducere aminte, fără serafimi. După aceea fiii lui Israil se vor întoarce la credintă, iar la sfârsitul zilelor celor de pe urmă se vor apropia cu înfricosare de Domnul si de bunătatea Lui”. Până la plinirea vremii atârnă peste ei blestemul pe care si l-au cerut în curtea lui Pilat: ,,Sângele Lui asupra noastră si asupra feciorilor nostri”!.
De aceea sunt urâti de toate neamurile - că ăsta e ponosul blestemului, pe care singuri si l-au cerut peste urmasi. Blestemul acesta îi zoreste să ia în brate pe toti antihristii vremurilor, până la cel mai de pe urmă, pe care si-1 vor pune rege. Le va sosi si vremea aceea mult dorită, dar chiar pentru ei ivirea antihristilor e un destin bles¬temat. Când se vor convinge de aceasta, vor veni înfricosati la credinta crestină.
Deci, până la capătul zilelor, când se vor întoarce si ei, moste¬nirea lor este a noastră, a noului Israil, a neamurilor crestine. Până atunci pentru ei sângele lui Iisus e blestem si mânie. Pentru noi sângele lui Hristos, dimpotrivă, e izbăvirea de mânie. Dovada celei mai mari iubiri de oameni - trecerea Mântuitorului pentru noi prin moarte - are putere de mântuire pentru cei ce-o primesc si are fată de osândă pentru cei ce nu vor s-o primească. Unii stau sub dar, altii sub sabie.
În toată lumea lui Dumnezeu nu este altă predică mai puternică, decât a Sfântului răstignit de ură si Care-Si iartă ucigasii. Asta dove¬deste ceva atotputernic si rar: desăvârsirea. Ei n-au înteles, că de aceea petrec acele ,,zile fără număr”, zile de foamete: ,,Nu foamete de pâine si nu sete de apă, ci de auzit cuvin¬tele Domnului. Si ei se vor clătina de la o mare până la cealaltă si de la Miazănoapte la Răsărit si vor cutreiera pământul, căutând cuvântul Domnului, dar nu-1 vor afla"1. Asta-i foametea lor de mii de ani: Dumnezeu nu le mai vor¬beste !... Toată tragedia acestui popor, ce se vrăjmăseste de moarte cu Iisus Hristos, e o mare lectie a lui Dumnezeu pe care o arată nea¬murilor crestine până la sfârsitul zilelor. Istoria se va repeta cu oricare dintre neamurile care vor face ce-au făcut ei. Aceleasi fapte aduc aceleasi urmări, deci pricinuiesc aceeasi istorie; pentru asta nu trebuie să fii prooroc deloc.
*
File de jurnal – 9 dec. 1981. ,,Din Bârda sunt câtiva cetăteni cu cărute, care cară var de la cuptoarele din Siroca în satele de câmpie. De asemenea, se duc uneori si cu fructe. Cumpără, în schimb, porumb. Azi se întoarse Lasculescu Sabin cu căruta goală. Nimeni nu a vrut să dea porumb, de teamă să nu fie descoperiti că au rezerve si să li se confiste apoi. Singurii pentru care câmpenii ar mai risca sunt cei care se duc cu brânză. Este foarte avantajos, dându-se o banită de porumb pe 2 kg. de brânză. În mod obisnuit, o banită de boabe ajunge la 160-180 lei.
Pleacă siruri-siruri dimineata bârdenii la cooperativa din Bobaita să cumpere ratia ce li se cuvine de zahăr, ulei, făină si pâine. Vin seara lihniti de foame, de oboseală, degerati de frig si umiliti. Azi au spart geamurile la cooperativă, s-au bătut, a anchetat militia(…).
În oras am fost azi. S-au dat la cei fără cartele numai batoane si franzelute de 1,20 lei/buc. Mama a stat de zece ori la coadă si a luat zece franzelute si zece batoane. Noroc că am găsit benzină. Mi-am umplut si canistra si rezervorul. Acum vreau să-mi fac si rezervă un butoi de o sută litri de benzină. Se aude că de la 1 ian. încolo se va da o anumită cotă cu 15 lei/litrul.
Am primit ati o ilustrată de la prietenul meu, Dan-Ilie Ciobotea, doctorand la Geneva.
Seara am ascultat la radio piesa de teatru Menajera de Al. Sever. Tulburătoare si plină de adevăruri. Nu stiu cum a trecut de cenzură. Doamne, dar de câte ori si câti dintre noi nu ne vindem aproapele din frică, interes, sete de răzbunare sau de parvenire, iar alteori doar din lasitate. Descoperim abia după aceea, când vedem urmările, că aproapele acela era sau trebuia să fie marea si adevărata noastră iubire, tot ceea ce aveam mai scump în însăsi fiinta noastră. Si ce poate fi mai frumos, mai sublim în om decât dragostea, cinstea, demnitatea, sinceritatea. Decăderea o aruncăm, de obicei, pe seama unui anumit context, unei anumite concurente de factori, care ne-au determinat, ne-au obligat să acceptăm starea respectivă de cozi de topor. Poate să fie si adevărat, poate să nu fie. Când te izbesti la orice pas de tot felul de obstacole, când toate leprele trec înainte cu rânjetul pe buze si li se deschid usile, când ti se năruie visele, sperantele, bucuriile si anii fără nici o sansă de realizare, totul fiind conditionat de un simplu ,,da”(….), ar părea că pe undeva s-ar găsi un sâmbure de dreptate justificativă. La început totul pare simplu, usor, fără mustrări de constiintă, mai cu seamă când totul se situează în spatele unui paravan, care se numeste patriotism sau patriotardism! Ca la orice viciu, dacă ai făcut începutul, e greu să te mai opresti. Cu cât interesele îti devin mai mari, cu atât si decăderea ajunge mai adâncă, până când sinuciderea profesorului din piesa din seara aceasta devine ceva necesar. Sinuciderea naturală, reală, vine în cazuri extrem de rare, mai degrabă vine pe nesimtite sinuciderea propriului ,,eu”, propriei identităti, omul de până mai ieri devenind doar un biet cadavru a doua zi, purtat încoaci si încolo, fără vointă, fără demnitate, fără omenie, doar cu instinctul animalic supradezvoltat în lupta pentru ,,existentă”. Nu ne dăm seama de această sinucidere usor; poate mult prea târziu o întelegem, dar între timp ne obisnuim cu starea aceasta de cadavru îmbălsămat, asezat în pat căldicel, cu toate mijloacele de trai asigurate, cu pieptul plin de decoratii si de alte tinichele, cu vilă, masină si cu bani seriosi pusi de-o parte. Ne uităm pe gaura mormântului nostru, a cavoului acesta, afară. Vedem pe amărâtii zilei trudind pentru o coajă de pâine din greu, cu zdrentele pe haine si zbârciturile-n obraji. Întrebăm plictisiti, scârbiti, satisfăcuti de noi însine si de propriile noastre straturi de slănină: ,, - Cum, adică…, ăstia sunt oameni? Care va să zică, eu n-as mai fi om, ci doar cadavru? Vedeti-vă, fratilor, de treabă, probabil s-a făcut vreo confuzie pe undeva!” si astfel stăm mai departe în cavou, cadavre, victime ale propriei noastre mâini sau guri!
Îmi vine, totusi, în minte o istorioară, pe care mi-o spuneau ai mei mai demult. Străbunică-meu, mos Nicolae Pătrascu, avea o vacă. O ducea în Bremăna dimineata si o lua seara. Zi de vară, soare, sete, uscătură, vacă păstea pe unde si ce putea. Sedea toată ziua nemulsă. Într-o zi a venit sarpele si a luat-o de uger. Ce era să facă? Dacă fugea, sarpele o musca, înveninându-o mortal. Dacă sedea, sarpele o sugea, o usura de lapte si o lăsa să pască mai departe. Si vaca, destul de înteleaptă, a rămas. Sarpele a supt-o si a plecat. A doua zi la fel, a treia de asemenea. Se învătase sarpele la supt, se învătase vaca la muls. Când a observat mos Nicolae că vaca vine mereu mulsă, s-a pus la pândă. A găsit sarpele si l-a omorât. Se zice că atunci când a dat în el, s-a spart si a sărit laptele ca din puscoace. Tocmai se săturase de supt.
Acum mă întreb, dacă a fost, totusi, vinovată vaca, sau sarpele, sau mosul? E greu de spus, dacă privim prin prisma interesului fiecăruia. Si, totusi, vaca era a mosului si mosul trebuia să aibă grijă de ea, să n-o lase singură, s-o mulgă el la timpul potrivit si, în acelasi timp, s-o apere de sarpe. Mda! Interesantă piesă de teatru, care dă de gândit!”
*
Mi-e dor de tine, mamă! Se apropie 1 Martie si 8 Martie, zilele în care sărbătorim mamele, surorile, fiicele, colegele noastre, într-un cuvânt Femeia. Socotim foarte potrivită pentru acest moment o poezie a regretatului poet Grigore Vieru cu acest titlu:
,,Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o samă,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mamă!
Măicuta mea: grădina
Cu flori, cu nuci si mere,
A ochilor lumină,
Văzduhul gurii mele!
Măicuto, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor si omenie
Si cântec fără moarte!
Vânt hulpav pom cuprinde
Si frunza o destramă.
Mi-e dor de-a tale brate,
Mi-e dor de tine, mamă!
Tot cască leul iernii
Cu vifore în coamă.
Mi-e dor de vorba-ti caldă,
Mi-e dor de tine, mamă!
O stea mi-atinge fata,
Ori poate-a ta năframă.
Sunt alb, bătrân aproape,
Mi-e dor de tine, mamă!”
*
Pan Izverna. Un autentic romantic. Am descoperit în revista ,,Viata Medicală”(Bucuresti, 2014, nr. 17(25 apr.) un articol semnat de Doamna Claudia Voiculescu, dedicat regretatului Pan Izverna(alias Pandele Tărăbâc), fiu al satului Malovăt. Redăm câteva fragmente:
,,Pan Izverna a scris mult. Are 14 volume de versuri în diverse registre lirice. Predomină în ele fabulosul si mitologicul, peisajele de toamnă, registrul fantasticului, izvoarele folclorice îmbinate cu un stil livresc si intelectualist si o palidă formă de ermetism. Totul cu sinceritate si adâncime. Dar în forul său intim era un autentic romantic, cu un temperament frământat, introspectiv, aspirând către imuabil. Etalează cât se poate de discret sentimentele sale intime, exprimându-le, totusi, într-un stil limpede si expresiv, sub forma unor meditatii. Dau exemplu una dintre cele cinci variante ale rondelului intitulat Rondelul infernal(din volumul Rondelul tainelor): ,,O să plutim pe Acheron/Tu mim bufon si eu Mimante/Cu nimfele din Helicon/Tivilichii si aspirante//Canoanele cu Laocoon/Tantal, Sisif, Polidamante/Le-om prăvăli în Acheron/În uralii beligerante//Iar pe Cerber si Pluton/I-om înseta sub diamante/Si furiile-ntr-un furgon/Le-om otânji cu două boante…/O să plutim în Acheron…!”
Doar câteva din volumele de poezii publicate, pe care critica literară nu s-a înghesuit să le ia în seamă la timpul iesirii lor de sub tipar, sunt Arhipelag de noapte, Cuaternar si Rondelul tainelor. Medicul-scriitor a lăsat în urma sa si volume de proză, cum ar fi Bătrânul anticar si alte proze, Epifaniile poetului si ale poeziei(Eseuri). Întotdeauna găsim în substratul lor un îndemn moralizator. Scrisul său poartă pecetea stilului simplu, fără înzorzonări inutile”(Va urma).
Zâmbete. ☺Auzită de la o elevă, care se referea la un coleg: ,,Capul său în astă viată, n-a produs decât mătreată!”☺ Anunt la intrarea într-un cimitir: ,,Cei care detin locuri de veci sunt rugati să le ocupe până la sfârsitul lunii, altfel ele devin proprietatea statului”; Mitropolitul Firmilian venise la o serbare, la seminarul din Craiova. În curte a stat de vorbă cu mama unui elev. Aceasta i-a spus: ,,- Părinte, am vrut să-l fac doctor sau avocat, dar trebuiau multi bani si eu sunt femeie săracă. Dacă n-am putut să-l fac om, măcar să-l fac popă!” ☺Din ,,perlele politicienilor: ,,Eu am înteles că vorbim de afaceristii adevărati. Acest Cocos e un papagal”; ,,A garanta proprietatea înseamnă a limita dreptul omului asupra proprietătii lui”; ,,Nu vom face privatizare de dragul privatizării, ci din contră”; ,,Aveam prevăzute, pentru anul 2003, trei miliarde pentru deszăpezire. Dar a nins de zece miliarde“; ,,Statul nu cheltuie bani pe gratis.“
*
Sănătate, pace si bucurii să vă dea Dumnezeu!
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 3/12/2017 |
Contact: |
|
|
