Poeţii sunt cei mai grozavi amanţi
te îmbracă în iluzii
te dezbracă la orice oră
îţi învaţă pe de rost
carnea
sângele
strigătul
te traversează ca pe anotimpuri
sunt mereu tineri
frumoşi
cu degetele moi ca iarba îţi ating zilele
nopţile
adevărul
poeţii sunt cei mai grozavi amanţi
cuvintele lor vindecă rănile adânci
ard până şi ultimul gând sinucigaş
rătăcit prin minţile bolnave
te îmbracă în iluzii
te dezbracă la orice oră
cu buze fierbinţi caută adevărul din carnea ta
poeţii sunt cei mai grozavi amanţi
se taie în forme perfecte
stabilesc întodeauna conexiuni
aleargă desculţi prin sufletul tău
aşa sunt poeţii grozavi
cu mâinile lor subţiri
sapă şanţuri adânci în carnea ta
netezesc cuvintele
îngenunchează şi se roagă la fiecare muză
ca la un Dumnezeu binecunoscut
Timpul se va întoarce în bârlogul lui
ca un animal bătrân şi bolnav
cu gâtul uscat cu limba pleoscăind
se va trânti în ţărână
ceasurile vor bate anemic
şi sângele vremii va înnopta pe buzele noastre
ca un sărut de adio
moartea se va aşeza pe braţele lui scorojite
şi vor visa împreună mări şi oceane
dezastre şi nebunii
aşa cum visează toţi oamenii creduli
vor cuge râuri de smoală
flăcări apocaliptice vor cuprinde gândurile
timpul se va întoarce învins
cu oasele zdrenţuite
cu fălcile încleştate
şi va gusta ţărâna de sub mantia-i neagră
ca un soldat rănit pe front
iar moartea se va aşeza pe braţele lui
ca o femeie plătită să-i iubească neliniştea ultimei pulsaţii
şi vor visa împreună munţi şi păduri
flăcări apocaliptice
şanţuri adânci
timpul se va întoarce în bârlogul lui
ca un câine urmărit de hingheri
ca un poet fără pâine şi vin la o cină de taină
unde iluziile
ca nişte femei goale l-ar vinde pe nimic
Femeia de rezervă
ea are braţe de foc şi te cuprinde în noapte
ca pe unicul adevăr al acestei lumi
şi cercuri se strâng în tot întunericul
strigăt peste strigăt
caii se întorc obosiţi la ieslea bătrână
femeia toarce încet
viaţă
moarte
viaţă
îţi iubeşte rănile
îţi ascute simţurile
prin păduri trec îngeri îndoliaţi
taie văzduhul în două
caii nechează
femeia te strânge la pieptul ei
e cald
încă ţi-e teamă
ca oricărui soldat
auzi gloanţele şuierând şi păsările tresărind în copaci
femeia toarce încet
viaţă
moarte
viaţă
e vremea să numeri rănile adânci
să lustruieşti adevărul
să-ţi chemi calul şi să pleci înapoi
ca orice soldat
femeia asta te-a iubit ca pe un copil rătăcit
în propria poveste
şi toarce încet
viaţă
moarte
viaţă
Câteodată şi cei îngropaţi de vii
ne mai spun câte-o poveste
cu degete subţiri
mai bat în fereastra timpului
zguduie din temelii adevărul
şi taie cu sabia văzduhul mohorât
câteodată ne pun în faţă toate dezastrele lumii
ca pe nişte biblii
şi noi le adoptăm
le primim binecuvântarea
cei îngropaţi de vii ne conduc orbeşte
prin castele de gheaţă
ne tulbură sângele
cu poveşti de la marginea universului
câteodată se ridică în vârful degetelor
ca semn de revoltă şi ne dau să bem
din amarul nopţilor fiecare picătură
tot răul se dilată
carnea devine moale
vânătă
şi simţim până la ultima particulă de nisip
că viaţa noastră
e cea mai mare iluzie
Vieţi de rezervă
într-o zi
voi fi condamnată
pentru vieţile astea de împrumut
unde mă plimb în voie
iubesc în voie
mor în voie
voi fi pusă la zid
mă vor lătra toate gândurile
voi gusta amărăciunea
şi cu toate astea
îmi iau liber din când în când
şi pornesc desculţă
prin atâtea suflete
le străbat ca pe drumurile înguste de ţară
le ademenesc
şi mă îmbrac în toată nefericirea lor
într-o zi
voi fi condamnată
pentru vieţile astea de împrumut
unde rătăcesc
din iubire în iubire
din moarte în moarte
mă vor lătra toate gândurile
voi gusta înfrângerea
şi cu toate astea
pornesc desculţă
pe drumuri înguste de ţară
din suflet în suflet
îmbracată în nefericire
Mâna mea ardea ca o torţă
aseară
şi ţi-am deschis pieptul
ca pe o uşă capitonată cu aşteptări
am intrat
cu voia ta
cum intră un rege într-o cetate
calul necheza flămând
se întorsese acasă
mâna mea ardea ca o torţă
aseară
dar ţi-am deschis pieptul
ca şi cum aş fi deschis o uşă secretă
am intrat
cu voia ta
cum intră un vânător de comori
să te gust
să te am
să navighez pe mările şi oceanele tale
să te descopăr
să mă descopăr
mâna mea ardea ca o torţă
aseară
ţi-am deschis pieptul
ca şi cum aş fi deschis uşa Raiului
sângele tău clocotea
iar carnea se lăsa
în voia mâinilor mele
Braţul tău e atât de alb
că aş putea să cad în cea mai adâncă visare
undeva noaptea s-a agăţat de mine
ca buzele cărnoase de părul răvăşit
şi crede-mă
mi-aş da jos haina conştiinţei primindu-te
braţul tău alb e atât de aproape
că pot să visez o altă ordine a lumii
undeva cuvintele se agaţă de mine
ca buzele cărnoase de palmele moi
şi crede-mă
conştiinţa se plimbă prin faţa ta
ca un câine răsfăţat de stăpân
braţul tău alb e o altă măsură a credinţei mele
că aş putea să mă închin dimineţilor
în care ştiu cum te plimbi prin cameră
cu hainele foşnind
ca frunzele albastre
Ne mutam din mine în tine
ca dintr-o casă într-altă casă
din mântuire în mântuire
ca două pietre în deşertul acestei lumi
goliţi de resturi
în cămăşi albe
ne lipeam braţele de adevăr
şi chicoteam când întunericul
se topea sub tălpile moi
am crescut
vai cât am crescut şerpeşte prin gânduri
în mine sunt războaie
în tine se înserează în mijlocul zilei
şi gropi adânci ne stăpânesc fiinţele
suntem ca morţii
fiecare în pământul său cleios
ne ajunge să schimbăm două vorbe
şi auzim trosnind
capacul sicriului
vai nouă că ne-am avut
dar nu ne-am rămas
Strigătul tău mi-a despicat pieptul ca un topor
acum sângerez
e cald
totuşi
văd corăbii în larg
sunt războaie în alte lumi
şi Hegel mă trimite la colţ
îmi spune să iau la cercetat întregul
văd răni adânci cât văile în care se duc bătălii
sângele închegat pe lamele ascuţite
nu mă sperie
am obosit
speranţa a murit prima
asta ştiu
toate se derulează încet
sunt a nimănui
orfană de durere
nici să sufăr nu pot
Hegel mă ceartă
adună-ţi apele din mal în mal
şi închide rana
ce ştie el de unde vin toate insomniile
de unde mi se trag toate neajunsurile
slăbiciunile
am iubit
asta ştiu cu siguranţă
s-a întâmplat
am iubit…doar eu
iată întregul
doar eu
Durerea pare cea mai imbecilă născocire a poetului
locuitor provizoriu al unui spaţiu carnal degradant
cu simţurile ascuţite
penibil de îndrăgostit
se târăşte din cuvânt în cuvânt până acceptă
că nu-i decât un
mort viu
care se agaţă de o idee nebună
durerea chiar este o născocire imbecilă a poetului
claustrofob
îşi urăşte propria casă
o carne aţoasă
din care numele său ar evada fără vreo reţinere
în acest punct evadarea mă tentează
aş ieşi ca orice vietate
din lăuntrul meu
despărţindu-mă de durere
ca de o limbă moartă
în care nu mai scrie
nici cel mai bătrân poet
Aşteptarea e un animal periculos
mereu îmi dă târcoale
trage de carnea mea obosită
ca de o zdreanţă
şi mestecă
mestecă până la suflet
nu strig
nu mă zbat
mă las în ghearele ei ascuţite
şi orele trec
şi trec
aşteptarea e un animal flămând
mereu mă pune la zid
şi mă gustă
cu fălcile ei mari
mestecă
încă o oră
încă o zi
totul pare să fie doar o dâră subţire de sânge
aşteptarea e animalul de care mi-e frică mereu
mă încolţeşte din toate unghiurile
tresar
dar o las să mă consume
până te întorci
Bărbatul din mintea mea
e atât de frumos
încât seara
când vreau să-l iubesc
se ruşinează
ascunzându-se printre gânduri
ca printre copaci
mestecă ideile
până gura lui se face frunză
bărbatul din mintea mea
e atât de frumos
încât dacă l-aş săruta
mi-ar înverzi
braţele
şi-atunci n-ar mai fi
niciodată
toamnă
Vinovăţia umbrei
calul s-a întors singur din război
bate din poartă în poartă
dar cine ar primi un cal
care şi-a pierdut soldatul
cine ar şterge din privirea lui
o moarte
sau o viaţă trăită în moarte
el s-a întors singur
tropăie
nechează
dar cine ar primi un cal
întors din război
pe jumătate
cine
e ca şi cum ai vedea
un sine rătăcind
iar istoria nu a reţinut niciodată
umbrele
nici măcar pe cele ce dorm
lipite de vreun mormânt
Nu m-am înţeles niciodată
m-am căutat amarnic prin istorii
în toate războaiele sângeroase
şi
pot să spun
ţărâna mea nu e
lipsesc din mine
ca şi când strămoşii
ar fi fost inventaţi
de poeţii trişti ai veacului ce se scurge
sinele meu e lipsit de înţeles
şi totuşi
carnea şi sângele se mişcă prin timp
acum
acest timp al încercărilor timide
un Proust scos din sertar
sau mai mult
când îmi deşir sentimentele
ajung la rădăcina cuvintelor
şi nici o pedeapsă nu e mai potrivită
eu
fără mine
ca o cortină ce tot cade
ca un animal
ce gustă înfrângerea
N.O.
Any Drăgoianu- Marele Premiu ,,George Ranetti’’ la Festivalul ,,Romeo şi Julieta’’ la Mizil, ediţia a X-a
|
Any Drăgoianu 3/7/2017 |
Contact: |
|
|
