Atitudini : Despre libertate
„Robeste-mă Doamne ca să fiu liber.” – Petre Tutea
Să gândesti si să actionezi după propria-ti vointă, înseamnă să fii om liber, să fii întrucâtva fericit. Există, în acest sens, libertatea de a gândi si simti în conformitate cu propria noastră constructie si functionalitate interioară, libertate de opinie deschisă, adică de a exprima public ceea ce simti si gândesti, si libertate de actiune – limitată în orice sistem socio-uman. Totalitarismul limitează drastic aceste ultime două libertăti. Pentru realizarea unui echilibru social, omul are nevoie de libertate, dar trebuie să accepte si non-libertatea. Echilibrul fiind greu de realizat, este necesară mereu analiza libertătii si determinată în functie de conditiile concrete interne si externe dintr-o tară sau alta.
În prezent, libertatea de gândire, constiintă si religie este legiferată, precizându-se, printre altele: „Problema libertătii de constiintă, în sens larg, trebuie să plece de la ideea conform căreia crezul unei persoane, indiferent că este de natură religioasă, politică, filozofică ori stiintifică, este imposibil de cenzurat în orice societate ce pretinde a fi democratică”.
Rădăcinile libertătii societătii moderne se află în lumea greacă. Înteleptii si filozofii greci ce gândeau diferit dar erau uniti printr-o activitate comună, se numeau sofisti. Perioada de dezvoltare a sofismului a fost cea a secolului V î.e.n. Istoricii vorbesc despre această perioadă ca despre o perioadă a iluminismului. Omul universal Cicero (106 î.Hr.-43 î.Hr.) vorbind mai târziu despre sofisti, afirma că „o dată cu sofistii întelepciunea a coborât din cer pe pământ”, ei aducând întelepciunea în viata publică si făcând din ea o deprindere politică si morală. Sofistii considerau că pentru a conduce trebuie să stii, adică să fii instruit. În primul rând este necesară educatia conducătorului cetătii care, instaurând dreptatea, poate lărgi libertatea oamenilor. Lărgindu-se însă aria acestor filozofi, gândirea s-a degradat. Totusi, una dintre figurile reprezentative a fost Anaxagoras (500 î.Hr.-428 î.Hr.), cu gândire cotată drept materialistă, cel care a afirmat că „omul este măsura tuturor lucrurilor”, filozof apreciat de către Pericle, cel mai mare om de stat din Grecia antică.
Aristocratul Platon (427 î.Hr.-347 î.Hr.) desconsidera sofistii. El a dominat filozofia greacă idealist fiind, îndreptându-si privirea către ideal, imaterial, salvând omenirea de la trăirea în universul imediat. Statul lui Platon era un stat autoritar în care individul era subordonat statului. Spre deosebire de Platon, Aristotel (384 î.Hr.-322 î.Hr.) considera că individul si binele său reprezintă scopul statului. Cetăteanului i se ofereau anumite drepturi si libertăti individuale pe care, dacă nu le folosea, statul putea să-i retragă dreptul respectiv, chiar si a-i nega conditia de simplu cetătean. „Sensul în care merge viitorul este cel în care se exercită libertatea omului. În măsura în care omul e liber, sfera viitorului apare asemenea unui santier în care se exercită puterile noastre si ne permit diverse optiuni”, spunea Aristotel.
Baza civilizatiei europene fiind Grecia, mult mai târziu, filozoful francez, preotul orator Nicolas Malebranche (1638-1715) prin libertate întelegea „forta pe care o are spiritul de a întoarce impresiile spre obiectele care ne plac si a face astfel ca înclinatiile noastre naturale, la început vagi, să meargă spre binele general sau universal, adică spre Dumnezeu”, sufletul nostru nefiind limitat la corp, el fiind indisolubil legat de Dumnezeu.
Interesantă este gândirea lui Baruch Spinoza (1632-1677), filozof evreu-olandez care sustinea că libertatea absolută o are numai Dumnezeu. Spinoza considera că omul nu este liber dacă prin libertate se întelege a nu fi determinat de o cauză externă si nemărginit de liber dacă prin libertate se întelege cunoasterea cauzei determinate si acordul dintre propria vointă si vointa divină.
Filozoful german Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) – cel care considera filozofia ca fiind produs al personalitătii libere si enumera cele două filozofii: dogmatică (materialismul, spiritualismul, filozofia lui Spinoza) si cea idealistă spre care si-a îndreptat atentia si preferinta – considera că omul se manifestă potrivit firii sale ce se găseste în constiintă, fapt care permite omului să fie o fiintă independentă. Această fortă individuală se vede constrânsă de a se manifesta cum doreste, de către alte forte opuse ei. Si exemplifică superb: „Dă constiintă unui pom, si lasă-l să crească neîmpiedicat, să-si răspândească ramurile, să-si producă frunzele, mugurii, florile, fructele proprii speciei sale. Într-adevăr el nu se va simti mărginit, prin aceea că e tocmai pom, si tocmai din specia aceasta, si tocmai acest pom din această specie; el se va simti liber, pentru că în toate acele manifestări, nu face nimic, decât ceea ce natura lui cere. Dar fă ca cresterea lui să fie oprită de temperatură neprielnică, de lipsă de hrană, sau de alte cauze. Se va simti mărginit si împiedicat, pentru că nu este satisfăcut un impuls, care stă într-adevăr în natura lui. Crengile lui ce năzuiesc libere, leagă-i-le de un spalier, impune-i prin altoire ramuri străine: el se va simti constrâns la o actiune străină; crengile lui cresc desigur mai departe, dar nu în directia pe care ar fi luat-o forta lui lăsată în seama ei; el dă desigur fructe mai departe, dar nu în directia pe care ar fi luat-o forta lui lăsată în seama ei; el dă desigur fructe, dar nu acelea pe care le cerea natura lui originară. În constiinta de sine nemijlocită, îmi apar liber; prin reflexiune asupra întregii naturi găsesc, că libertatea absolută nu este posibilă: prima trebuie să se subordoneze celei din urmă, căci ea însăsi nu poate fi explicată decât prin cea din urmă”.
Pentru filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912) constiinta omului este mijlocul de realizare a ideilor sale. Astfel ideea libertătii pe care o concepe omul reactionează ca un mecanism, constiinta fiind „o fortă de obiectivare ulterioară”. Adevărata libertate, în opinia sa, este o cucerire finală care nu poate fi câstigată decât progresiv. „A fi liber înseamnă a avea o pârghie pe care să o poti oricând lungi si puncte de sprijin pe care le poti oricând duce mai departe”.
Filozoful si economistul britanic John Stuart Mill (1806-1873) etichetat drept ultimul mare liberal clasic si primul liberal modern, a pledat în favoarea libertătii de exprimare, clar si argumentativ, el a avertizat de asemenea că democratia concepută ca o formă de suveranitate nelimitată a majoritătii se poate transforma într-o „tiranie a majoritătii”, motiv de reflectie, spunea, pentru teoreticienii sec. XXI. Fiecare are dreptul de a actiona cum doreste, în conditiile în care faptele sale nu îi afectează pe ceilalti. (Conform proverbului românesc: „Ce tie nu-ti place altuia nu face!”, inspirat din Biblie, din cuvintele lui Iisus: „Tot ce voiti să vă facă vouă oamenii, făceti-le si voi la fel.”); omul e suveran asupra lui însusi, asupra trupului si sufletului său. Si atâta timp cât nu-i afectează în mod negativ pe ceilalti, omul trebuie lăsat să trăiască după propriile-i reguli si nu după norme impuse din afară. J.S. Mill insistă pe libertatea de exprimare, aceasta contribuind la progresul intelectual si social. Si ideile false, după părerea lui, nu trebuie date la o parte, ci luate în seamă, fiindcă numai asa omul va întelege si va fi convins de alegerea pe care o va face. „Să îti construiesti viata în jurul opiniilor celorlalti, nu e nimic altceva decât sclavagism”, era de părere Mill. Oare nu sunt exagerări în filozofia sa? – se întreabă unii.
Existentialismul ateu, reprezentat în principal prin filozoful francez Jean-Paul Sartre (1905-1980), priveste individul ca fiind prin excelentă liber, prin această libertate întelegându-se existenta optiunilor suplimentare pe care le avem la îndemână, ca solutii alternative: abandonul sau sinuciderea. Nu ne dă fiori?
Eseistul, filozoful român Petre Tutea (1902-1991) spunea că „Libertatea omului este partea divină din el” si o asemăna cu „o frânghie agătată de undeva, de sus; te poti urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale crestine, sau poti să cobori în întuneric – bipolaritatea libertătii…”. Si mai profetea „Socrate al românilor”: „Oamenii vremurilor noastre se pregătesc de război pentru apărarea libertătii terestre, fictiune globală a drepturilor omului, care se află în permanentă luptă pentru acordarea trebuintelor si aspiratiilor comunitătilor, interese nationale si sociale, cu rase, neamuri, clase, clici politice, orgolii individuale, nelinisti si dezastre produse de impostori si dementi triumfători, desfrâul nerusinat al bogatilor si ura săracilor si miseilor, sfidarea si risipa stăpânilor, si revolta supusilor, limitele morale si gnoseologice ale omului autonom”. Tutea pleda pentru ordinea crestină care se va putea instala prin gratia divină, când vor dispărea cultul fortei, orgoliul, ura si maniheismul. „Esecurile reuniunilor umane se aseamănă cu grămădirea oilor la umbră, pentru a scăpa de arsită. S-ar putea ca Dumnezeu să trezească omul prin teama de război sau prin război, făcând astfel cunoscută ordinea Lui”.
Înalt Preasfintitul Pimen - Arhiepiscopul Sucevei si Rădăutilor – vorbind, în 2012, despre libertate, a definit-o ca „iesirea vremurilor noastre din robia păcatului”, libertatea însemnând viată trăită după voia lui Dumnezeu. Atrăgea atentia totodată, că Sfintii Părinti ne spun că Dumnezeu face totul în afară de a constrânge libertatea de vointă a omului si voieste ca binele pe care-l săvârseste omul, cu ajutorul Său, să fie si fapta lui personală si, dacă totusi omul va alege răul, să fie răspunzător în fata lui Dumnezeu, pentru că a avut posibilitatea de a nu-l face, si totusi l-a făcut din vointă proprie. Pentru a-l ajuta să fie cu adevărat liber si să distingă binele de rău, Dumnezeu lasă omului si un îndreptar moral desăvârsit: „Iată eu astăzi ti-am pus înainte viata si moartea, binele si răul.[…] Alege viata ca să trăiesti si tu si urmasii tăi” (Deuteronom 30:15,19). Deci, stă în puterea, în vointa noastră liberă de a alege binele sau răul. Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârsesc. Iar, dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieste în mine” (Romani 7: 19-20).
Frumos este exprimat în „I Corinteni 10: 28”: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc”.
Libertatea a fost dată crestinilor de către Împăratul Constantin cel Mare (280-337), prin faptul că a oprit prin lege persecutiile si în acest mod a fost posibilă răspândirea crestinismului, înflorirea artei si a culturii crestine, au fost realizate nemuritoare opere de-a lungul secolelor care au urmat. Iată deci că filozofii si Biserica s-au ocupat de moralitatea societătilor.
În zilele noastre imoralitatea este prezentă ca o realitate firească; ea este o realitate a firii robite de păcat, urmare a ateismului a cărui practicare intensă a început cu zeci de ani în urmă. A fructificat o altă filozofie – negarea existentei lui Dumnezeu, a legilor divine. De fapt, oamenii, de la ideea „super-omului” a lui Nietsche si a „mortii lui Dumnezeu”, au devenit neputinciosi, iar neputinta se datorează faptului că sunt supusi păcatului, nu au puterea de a-l învinge.
Fiecare societate umană are trăsăturile sale specifice: orientată mai mult sau mai putin spre materialism, mai mult sau mai putin spre spiritualitate, si acesta din cauza naturii diferite a indivizilor, de gradul legăturii lor cu traditia, cu religia, cu educatia, cultura. Sunt cele două curente – cel spiritualist bazat pe credintele sale, cu dialectica sa, si cel materialist bazat si el pe credintele sale, având si el dialectica sa, ambele fiind polii aceluiasi lucru numit Substantă. Sigur că societătile orientate mai mult spre spiritualitate sunt mai evoluate, la baza Universului fiind spiritul si nu materia care este – s-a dovedit si stiintific – un produs al condensării spiritului, „cristalizării substantei”. Dar nu aceste amănunte, de altfel pretioase, ne interesează. Ci faptul că numai curentul spiritualizat e cel ce determină evolutia, schimbările fiind evidente în mentalitatea si comportamentul oamenilor. Cât vom avea de asteptat? Ce iubim? Viciul sau virtutea? Dorim să avem în jurul nostru oameni santajisti, răzbunători, mincinosi, hoti, cruzi, lipsiti de umanitate, de scrupule? Viata actuală, bazată pe interese strict materiale, a dus la o luptă murdară pentru dobândirea de venituri ilicite, a creat un decalaj extrem de mare între păturile sociale, nivelul de trai al oamenilor puterii fiind obscen de ridicat fată de restul populatiei, si asistăm la sărăcirea tot mai agravantă a maselor.
Vedem si avem încredere în tineretul de astăzi, mult mai matur ca altădată, care constientizează pericolul depăsirii limitei libertătii, dincolo de care este evadarea în viciu si nedreptate, căderea în păcat – prin vorbă sau faptă –, îsi dau seama de nocivitatea destrăbălărilor de tot felul si că acestea distrug sănătatea trupului si a sufletului. Dar cei îndoctrinati din tinerete cu materialism, preocupati numai de problemele practice, cei ce gândesc numai la foloase materiale, intoleranti cu aproapele, lipsiti de credintă, respect, onoare, cinste, pentru care imoralitatea este permisibilă si care se înghesuie în ierarhia politică? Din cauza lor va trebui prelungită perioada de purificare a societătii… Poate peste câteva generatii?
A trăi în sfintenie, asa cum ne cere Biserica, înseamnă a trăi libertatea potrivit voii lui Dumnezeu; sfintenia înseamnă deci libertatea adevărată si ea se arată în săvârsirea clipă de clipă a tot ce este bine, adevărat, sănătos. Robul lui Dumnezeu este considerat omul cu adevărat liber, adică iesit din robia păcatului, si nu cel ce se crede doar liber si în realitate făptuieste păcate.
Politicienii zilelor noastre ar trebui să dorească să fericească omul, dar ca să fericesti omul, întâi trebuie să-ti fericesti tara si când fericesti tara, trebuie să ai în vedere omul.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
|
Vavila Popovici 3/5/2017 |
Contact: |
|
|
