De ziua celor care scriu ( 3 martie ) - Un eseu despre o triadă scriitoricească
Triada scriitoricească ; Iuri Dombrovski-Vasili Grossman-Alexandr Soljenitîn
sau cuvântul curajos contra totalitarismului gretos
De ce tocmai acesti trei scriitori sovietici-rusi? Pentru că ei au în comun nu numai curajul de-a protesta împotriva totalitarismului bolsevic în general, împotriva celui stalinist în special, ci si atotumana calitate de martiri întru triumful adevărului si libertătii – au fost arestati, anchetati, deportati si înlăgărati, iar operele lor au fost si ele arestate pentru o lungă perioadă de timp.
Desigur, numărul scriitorilor protestatari este mult mai mare, atât în fosta Uniune Sovietică (Boris Pasternak, Anatoli Rîbakov etc.), cât si în afara ei (Radu Gyr, Nichifor Crainic, Paul Goma, trei dintre cei mai intransigenti, totodată mai remarcabili condeieri români anticomunisti). Dar despre Boris Pasternak am scris cu ceva timp în urmă amplul text „Doctorul Iura Jivago, unul dintre eroii de referintă ai literaturii de rezistentă”, Anatoli Rîbakov iese din schemă prin aceea că a cunoscut într-o mai mică măsură persecutiile regimului concentrationar (a emigrat cu întreaga familie în Statele Unite), iar în ceea ce-i priveste pe scriitorii nostri martiri, cred că ar fi cazul să le acordăm cuvenita atentie si recunostintă pentru pilduitoarele lor înfăptuiri umane si scriitoricesti, asa încât tot sufletul în sufletul acestui neam să stie că Radu Gyr n-a încetat să scrie nici atunci când viata lui atârna de un fir de păr după aparitia celebrului protest liric „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” si că Nichifor Crainic n-a făcut compromisuri nici măcar atunci când, privit si tratat mai ceva ca un paria, era hăituit de uneltele bolsevismului.
Iată-l, de pildă, pe mult nedreptătitul Iuri Dombrovski (născut la Moscova în anul 1909), cel despre care excelentul traducător Mircea Aurel Buiciuc scrie următoarele în „Tabelul cronologic” al romanului „Pe urmele sarpelui boa” („Conservatorul muzeului de antichităti”), carte apărută la Editura Minerva, BPT, 1991: „A fost un Om de exemplară cutezantă si cinste, o mare constiintă a epocii în care a trăit, un Om liber în cuget si în comportament, străin de tot ce înseamnă ipocrizie si lasitate, un Om generos si plin de bărbătie, în cel mai înalt sens al acestei expresii. N-a iubit banii, obiectele efemere, ci semenii, cărtile, pictura, arta în general si sfintenia Cuvântului”.
Însă stalinismul făcea tot ce-i stătea în putintă să scape de asemenea martori incomozi, si posibilităti avea cu toptanul (legi adecvate, precum sinistrul Articol 58 din Codul penal, N.K.V.D., militieni, activisti, agitatori si turnători, temnite, lagăre, gardieni si tortionari), asa că sărmanul Iuri Dombrovski, adept al răspunderii morale a fiintei umane (în mod deosebit a creatorului fată de tot ce se petrece în jurul său), n-avea cum să scape nici de ochiul vigilent al partidului si nici de bratul lui înarmat: Îndată după absolvirea „Cursurilor superioare de literatură”, pe motive politice este exilat în Alma-Ata (orasul merelor) din Kazahstan (perioada 1932-1935), urmează ancheta si detentia din anul 1937 pentru eseul „Tezaurul de cărti al Kazahstanului”, deportarea în tinutul Kolîma (1939-1943) si cea în regiunea Irkutsk (1949-1955) într-un lagăr de muncă fortată, cu regim extrem de drastic!
Cu toate că autorul a avut originala idee de-a plasa actiunea romanului, respectiv de-a instala puterea sovietică si apogeul stalinismului din 1937-1938 (anii Marii epurări) în lumea basmului celor o mie si una de nopti, când noi pătrundem în desfătătoarea substantă a cărtii, pe care Valeriu Cristea o consideră „una dintre cele mai valoroase opere ale literaturii sovietice ruse de după război” (romanul vede lumina tiparului în anul 1964), constatăm că în feerica lume din sud se petrec toate acele oribile lucruri care se petreceau atunci în întreaga Uniune Sovietică: obligatoriile portrete si lozinci ale tătucului Stalin, mâna lungă a N.K.V.D.-ului în pancarte, propaganda antireligioasă, delatiunea, teama permanentă de urmărire, perchezitii si arestări, precum arestarea la trei noaptea a administratorului muzeului, arhivigilenta agitatoarei Zoia Mihailovna, o grăsună cu ochi „mici, îngusti si porcini”, dogmaticul zel al Aiupovei, secretar stiintific la Biblioteca republicană din Alma-Ata, al cărei sot tocmai fusese ridicat, ura proletară fată de sabotorii care umpleau depozitele de grâne cu gărgărite, încât autoritătile au fost nevoite să ardă „miliarde de puduri de grâne”, nenumăratele procese-fulger cu usile închise, în urma cărora „noi ne-am adunat la sfârsitul orelor de program să cerem pedeapsa cu moartea”.
Bineînteles că într-un asemenea climat aiuritor, tragicomediile nu pot să lipsească: atunci când oamenii au decedat si nu mai pot fi arestati, autoritătile – precum în memorabila scenă cu răposatul si înrămatul Blinderman – nu ezită să le aresteze portretele; întrucât este o regulă ca toti arestatii să-si recunoască vina, fratele brigadierului Potapov recunoaste într-un târziu că-i sabotor si este împuscat; cu toate că în cele din urmă omoară uriasul sarpe de casă, vasăzică detine proba existentei sarpelui despre care se credea că ar fi un boa fugit din menajeria unui circ (el, de altminteri, dă numele „conspirativ” al romanului), totusi, brigadierul Potapov urmează să fie arestat, fiind suspect din pricina înrudirii cu un fost diversionist si pentru că securistii au dovada (sic!) că el spionează în favoarea Germaniei naziste (scrisoarea adresată brigadierului, prin Ministerul de Externe al Reich-ului, de către Societatea germană pentru aclimatizarea animalelor, foarte interesată de „aparitia sarpelui boa în muntii Ala-Tau”); însusi Aleksei Zîbin, personajul central al romanului si alter ego-ul scriitorului (prenumele lui apare o singură dată în această carte, iar numele de familie ne este făcut cunoscut de autor doar în „Facultatea de lucruri inutile”, continuatorul romanului „Conservatorul muzeului de antichităti”), însusi Zîbin, prin urmare, intră în vizorul enkavedistilor încă din acest roman, iar în cartea următoare este efectiv arestat.
Da, căci desi Zîbin afirmă despre sine că doar lipeste oale si face fise, străduindu-se să treacă „cât mai usurel printre oameni”, asa încât „să nu stânjenesc pe nimeni, să nu supăr si să nu nu pricinuiesc nimănui neplăceri”, prin chiar firescul vietii si gândirii sale, el se opune nefirescului istoriei si prin cultură se opune barbariei dirijată de la centru.
În aceste conditii, când Aleksei afirmă în auzul enkavedistului Mihail Stepanovici că „o armată de oameni liberi va învinge întotdeauna o armată de robi”, iar directorului muzeului, fost comandant de divizie, îi spune că „puterea adevărată se împleteste cu bunăvointa fie si numai pentru că-i trainică”, nu-i de mirare că stârneste prea multă zarvă pe unde trece si că în antologica scenă din biroul loctiitorului comisarului, cu frapanta asemănare dintre acesta si chipul stăpânului din portret, el constată că „eu si el aveam, cum spun fizicienii, sisteme de calcul absolut diferite, iar eu bâjbâiam undeva pe alte coordonate”.
În afară de limbajul cuceritor, de fluiditatea actiunii si de splendidele tablouri impresionist-simboliste, decupate din luminoasa natură a Sudului („Albăstrii erau povârnisurile muntilor acoperite de păduri; liliachii – pietrele si pământul argilos din râpele golase; de un albastru intens – tufele de porumbar si marginile cusmelor de zăpadă ce acopereau crestele”), cititorul întâlneste în carte câteva izbutite simboluri, absolut trebuincioase pentru ca autorul să-si poată comunica mesajul anticomunist la un înalt nivel artistic: sarpele boa (cum spuneam, în realitate un enorm sarpe de casă) întruchipează nelipsitul balaur din basme si simbolizează totalitarismul, iar aurul căutat cu atâta înfrigurare de localnici si de arheologii muzeului, simbolizează valoarea trecutului, la care Zîbin recurge în repetate rânduri pentru a scoate si mai pregnant în evidentă grozăvia prezentului.
*
La rândul lui, Vasili Grossman a pledat cu atâta curaj în favoarea libertătii si demnitătii umane, ambele călcate în picioare de către stalinism, încât în 1960, patru ani după raportul lui Hrusciov la Congresul al XX-lea al partidului („Despre cultul personalitătii si urmările lui”) si anul în care scriitorul încearcă să-si publice „Viată si destin”, partea a II-a din dilogie (prima parte, intitulată „Pentru o cauză dreaptă”, fusese publicată în 1952), „A avut loc o descindere la locuinta lui Grossman si au fost confiscate materialele romanului, manuscrise, ciorne, până si indigourile care au servit la dactilografierea lucrării” (Ion Ianosi în prefata nuvelei „Panta rhei”, Editura Humanitas, 1990).
Toate acestea se întâmplau în anul 1961, adică după ce redactorul sef al revistei „Znamia”, revistă la care Grossman predase în 1960 manuscrisul, i-a adus la cunostintă că „o astfel de lucrare nu va putea fi tipărită decât peste...250 de ani” si înainte de Congresul al XXII-lea al partidului, unde Hrusciov l-a atacat pe Stalin mai abitir ca în 1956. Verdictul de nepublicare a cărtii este confirmat de ideologul sef Suslov în audienta din 23 iulie 1962: Da, el n-a citit cartea, „dar are toată încrederea în tovarăsii recenzori”...
Aceasta fiind pozitia oficialilor bolsevici fată de scriitorul Vasili Grossman, se subîntelege că bătăioasa nuvelă „Panta rhei” („Totul curge”), tocmai de aceea extrem de valoroasă, nu putea să aibă un destin publicistic mai bun. Concepută între anii 1955 si 1963, perioada de elaborare a romanului „Viată si destin”, povestirea (asa-i spun criticii) este terminată de-abia după arestarea manuscrisului si definitiva sentintă de nepublicare.
Iată de ce povestirea a trebuit să astepte până în anul 1989 ca să vadă lumina tiparului, adică taman un sfert de veac după moartea scriitorului. Chiar si în aceste conditii, ne informează Ion Ianosi, „revista «Oktiabr» si-a asumat nu putine riscuri”, dovadă amplul studiu al lui G. Vodolazov, care sub titlul „Lenin si Stalin”, a fost inserat ca introducere a povestirii. Un studiu fără obiectii de natură artistică, cică se recunoaste valoarea deosebită a povestirii si, în numele pluralismului socialist, se respectă „dreptul autorului la un punct de vedere propriu”, însă cu un categoric caracter politico-ideologic, prin care comentatorul încercă să-l salveze (!) pe Grossman de posibilele învinuiri venite din partea cititorilor si interpretilor dogmatici.
Adică, fiind în anul 1989, nu mai deranjează ca pe vremuri când se scrie negru pe alb că personajul principal Ivan Grigorievici a fost turnat de Vitali Antonovici Pineghin, fostul lui coleg de facultate, si că, aidoma atâtor milioane de compatrioti de pe întinsul Uniunii, după rapida lui încadrare în sinistrul Articol 58 din Codul penal privind „crimele contrarevolutionare”, a executat 30 de ani de lagăr si muncă silnică. Nu deranjează nici că tot mai multi dintre fostii condamnati sunt reabilitati, vasăzică atotputernicul partid recunoaste cu mare întârziere că a gresit fată de ei, si nici că delatiunea a fost întrebuintată de unii pentru a-si salva pielea, iar de carieristi drept mijlocul lesnicios-odios de cătărare pe nesigura scară sustinută de un regim eminamente inuman (însusi Nikolai Andreievici, vărul lui Ivan Grigorievici, îsi simte cugetul apăsat de păcate de acest gen, păcate atât de frecvente, ne spune scriitorul, încât uneori „se întâmpla să stea întinsi pe priciul închisorii secretarul unui raion de partid, demascat ca dusman al poporului, si noul secretar care-l demascase pe primul si care se dovedise curând a fi si el dusmanul poporului”). La urma urmei nu mai deranjează aproape pe nimeni nici milioanele de ucraineni care, la începutul anilor 30 si cu stirea lui Stalin, au fost omorâti prin înfometare si nici măcar gravele acuzatii formulate de scriitor împotriva lui Iosif Vissarionovici: că în persoana lui a avut loc contopirea partidului cu statul, că incredibila lui cruzime, perfidie, prefăcătorie si grosolănie „dădeau la iveală pe dregătorul asiatic”, că „principiul fundamental al statului construit de el a fost acela al statului fără libertate” si că desi a distrus temeinic libertatea, totusi Stalin, acel Stalin care nu se temea de nimeni, nu doar că toată viata s-a temut de libertate, dar „a continuat să se lingusească pe lângă ea, chiar asa moartă”.
Da, căci în conceptia scriitorului nostru, „libertatea e un bun egal cu viata”, iar „privarea de libertate este egală cu asasinatul”, motiv pentru care el nu ezită să-l contrazică pe Hegel: Întrucât inumanitatea este absurdă si inutilă, cu necesitate rezultă de aici că „nu tot ce e real e rational”!
Însă Vodolazov n-a fost de acord cu judecătile lui Grossman despre istoria Rusiei („Dezvoltarea Rusiei era fertilizată de cresterea robiei”, ”Numai robia milenară a fost aceea care a creat mistica sufletului rus”), îndeosebi cu cele despre Lenin si leninism: „În dispută, Lenin nu urmărea adevărul, ci victoria”; „Victoria lui Lenin a servit nelibertătii”; „Sinteza leninistă a nelibertătii cu socialismul a uimit omenirea mai mult decât descoperirea energiei atomice”. Iată motivul pentru care acesta consideră necesar ca în respectivul studiu să delimiteze leninismul de tenebroasa esentă a stalinismului...
N.B.: Vasili Grossman merită un cuvânt de multumire din partea tuturor românilor neaosi. Si iată de ce. În calitate de corespondent de război, el a intrat împreună cu trupele rusesti în Odesa părăsită de românii în retragere, unde a apreciat administratia lor civilizată. Vasăzică nici vorbă de holocaust, antiiudaismul si crimele împotriva evreilor revenindu-le în întregime ucrainenilor.
Tot cu un Ivan, alter ego-ul lui Alexandr Soljenitîn în ceea ce priveste adaptarea lui la viata de lagăr, avem de-a face si în nuvela „O zi din viata lui Ivan Denisovici”, prima lucrare din seria „Gulag”, pentru care autorul, redutabil anticomunist, la propunerea lui François Mauriac va primi în anul 1970 Premiul Nobel pentru Literatură.
Dureroasa sa experientă de detinut a început în anul 1945. Desi la acea dată era ofiter al Armatei Rosii pe frontul din Prusia orientală, totusi el a fost arestat din pricina corespondentei purtată cu un prieten si, în cel mai autentic stil stalinist, condamnat la opt ani de lagăr cu muncă silnică.
„O zi din viata lui Ivan Denisovici”, prima carte tipărită în fosta Uniune Sovietică (era anul 1962) a absolventului Facultătii de Matematică si Fizică si apoi al celei de Filologie (următoarea carte se intitulează „Pavilionul cancerosilor”), este un senzational document literar privind duritatea vietii de lagăr, unde cel mai mare dusman al detinutului nu sunt nici gardienii, nici gerul (actiunea nuvelei se derulează pe durata unei zile de iarnă siberiană, dar nu într-atât de geroasă încât detinutii să nu poată fi scosi la muncă), nici mâncarea astfel rationalizată ca detinutul să nu moară de foame si nici aberantele regulamente de ordine interioară (deplasarea detinutilor, controale, servitul mesei etc.), ci un alt detinut!
Iată de ce un detinut cu experientă, asa ca Ivan Denisovici, trebuie să fie mereu cu ochii în patru si să pun osul la treabă atunci când spune seful de brigadă. Da, căci de acesta depinde viata detinutului: norma de lucru, hrana si timpul lui liber. Iar lui Ivan Denisovici Suhov toate-i merg din plin în acea zi înfătisată de Soljenitîn, atât în lagăr si la masă (are bafta să smulgă o portie în plus), cât si la zidit, ba chiar izbuteste să introducă în lagăr o bucătică de fierăstrău, astfel că la sfârsitul zilei se arată multumit de ea, „una din cele trei mii sase sute cincizeci si trei”. „Iar dacă socotim si anii bisecti”, completează scriitorul cu precizie neîndurătoare, atunci „trebuie să adăugăm încă trei zile”...
|
George Petrovai 3/2/2017 |
Contact: |
|
|
