Radu Gabrea – rămas bun la Rosia
Dminica în care la Bucuresti are loc înmormântarea cunoscutului regizor român Radu Gabrea. În satul transilvan Rosia/Rothberg, lângă Sibiu, soarele plăpând se strecoară prin aburii iernii, făcând să se topească încetisor pojghita de pe băltile înghetate.
În jurul bisericii evangheliche nici tipenie de om, desi clopotele bat.
Noi, trei siluete răsfirate, rătăcim prin curtea bătrânei biserici săsesti fortificate. Suntem două femei si-un băietel. Prin portalul larg deschis se văd băncile goale si altarul pe care ard câteva lumânări. O tigăncusă cu ochi veseli vesteste sosirea iminentă a preotului si ne-ndeamnă să-l asteptăm. Fata ne lămureste că nu mai sunt sasi; au plecat în Germania sau la cimitir, dar „popa sasilor” tine în fiecare duminică la ora doisprezece o slujbă, de unul singur! „Se va bucura de oaspeti!", adaugă.
Părăsită de oamenii de bună credintă, de Dumnezeu însă de bună seamă că nu, biserica respiră liniste. În ciuda luminii atotprezente, care inundă fiecare colt, sugerând doar optic căldura, frigul dinăuntru muscă mai aprig decât cel de-afară.
Îmbrăcat cu un mantou tivit cu blană de vidră, drept odăjdie, cu chipul încadrat de părul complet albit si des ca o cusmă ireală, preotul Eginald Schlattner se-ndreaptă spre noi, ne salută si ne invită să luăm loc în banca „străinilor”. În ton neutru ne explică ordinea în care odinioară se asezau în bănci membrii comunitătii. Locurile lor încă le mai respectă; rămân rezervate si astăzi si pe veci, conform principiului ordinii tipice germane. Cine stie, poate încă mai sunt toti prezenti, doar noi nu-i putem vedea…
Ne asezăm în a doua bancă, în spatele locului rezervat coanei preotese, gol si el pentru totdeauna, si ne-nvelim cum putem în năframele negre, rămase de izbeliste de pe urma tărăncilor săsoiace plecate din tară la începutul anilor nouăzeci. Accesorii specifice zilelor de duminică, parte componentă a portului local, broboadele abandonate în grabă îsi mai dovedesc măcar cu această ocazie utilitatea.
Preotul vorbeste despre prietenul său, plecat si el recent dintre noi, regizorul Radu Gabrea. Vestea mortii sale, survenite la 79 de ani, vârstă mai redusă decât cea a părintelui, care s-a născut în 1933, l-a marcat mult pe acesta din urmă. Rosteste cuvinte pline de respect si de consolare la adresa sotiei prietenului său, Victoria Cocias, actrită venerată de public, care n-a precupetit niciun efort pentru a veni alături de sotul ei bolnav, îngrijindu-l cu profundă dragoste în anii din urmă. Tot ea este cea care a interpretat cu magistrală noblete si dăruire rolul mamei personajului principal (autorul însusi) în cele două ecranizări ale romanelor sale.
Desi în plan privat regizorul se retrăsese în ultima vreme în casa sa din afara Bucurestiului, în planul profesiei n-a încetat munca la proiectele sale cinematografice. În fapt, chiar în urmă cu câteva zile se afla în faza ecranizării celui de-al treilea roman al prietenului său, preotul si scriitorul Eginald Schlattner. După succesul reputat cu filmele „Cocosul decapitat” si „Mănusile rosii”, având la bază romanele cu acelasi nume, Radu Gabrea lucra la filmul „Clavir în ceată”, după cartea cea mai dragă inimii prietenului său, roman ce zugrăveste marea dragoste dintre un tânăr sas, speriat si stângaci, si o româncă focoasă, pe deasupra si ortodoxă. Două personaje aparent distincte, dar deopotrivă victime ale dictaturii comuniste... Rămâne de văzut dacă acest proiect îsi va mai găsi finalizarea după disparitia maestrului.
Faptul că, din multimea de filme de succes ale regizorului Radu Gabrea televiziunea română (TVR2) a ales tocmai cele două ecranizări ale romanelor lui Eginald Schlattner, pentru a le transmite la o oră de maximă audientă în chiar seara anterioară înmormântării sale, l-a surprins pe autorul si prietenul său, onorându-l si bucurându-l în acelasi timp.
Într-adevăr, o prietenie strânsă, datând de multi ani, a unit acesti doi oameni marcanti ai culturii noastre contemporane, dar mai cu seamă a sudat cele două suflete si minti-surori, care-au plămădit, atât separat cât si împreună aluatul artei ce dăunează peste timp. Buna întelegere dintre ei a mers uneori atât de departe încât regizorul s-a identificat, adesea mai tare decât autorul însusi, cu personajul principal al operelor sale autobiografice, romane de largă respiratie, nu arareori controversate.
Surprins în diferite epoci, vârste si ipostaze, deopotrivă spectator cât si participant la istoria zbuciumată a României ultimilor optzeci de ani, preotul de penitenciare Eginald Schlattner este protagonist si martor al actiunii cărtilor sale. Lui îi revine meritul de a fi imortalizat pe hârtie, prin prisma personajului direct implicat, acele momente dificile din istorie, nepermitând căderea lor în uitare. Regizorul, însă, este cel care a depăsit limitele polemicii înfocate ce se dă în continuare pe tărâmul perceptiei subiective a celor trei romane, oferindu-ne posibilitatea de a contempla tabloul acelor zbuciumate trăiri profund umane, transpuse cu mijloacele artei audiovizuale. Gratie acestei întelegeri dintre cei doi, scriitorul frământat în continuare de îndoieli si de întrebări este scutit de bulversanta experientă a repetării acelor traumatizante momente, nefiind obligat să asiste la pasii concreti ai ecranizării romanelor sale.
Preotul recunoaste că nu a participat aproape deloc la demersurile cineastului. Cu toate acestea, spre surprinderea sa, filmele redau cu o fidelitate de-a dreptul incredibilă exact ceea ce a încercat el să spună. O dovadă mai bună de încredere reciprocă si de sinergie aproape empatică nici că se putea!
Poate că motivele acestei miraculoase suprapuneri rezidă si în numereoasele asemănări dintre biografiile celor doi prieteni. În multe puncte, destinele lor vădesc similitudini frapante. La fel ca preotul din Rosia, si Radu Gabrea se trage – ce-i drept doar pe linie maternă – dintr-o familie română cu nationalitate germană. Atât regizorul, cât si preotul au urmat initial studii superioare cu profil tehnic, devenind ingineri, pentru a se decide apoi, după absolvire să se dedice profesiilor care corespundeau adevăratelor lor pasiuni. Ca studenti, ambii au fost arestati si anchetati de securitate, fiind detinuti, luni si ani de zile în regim de arest. În timp ce Radu Gabrea, eliberat fără a fi purtat prin procese, si-a putut finaliza studiile superioare, Eginald Schlattner a fost condamnat de Tribunalul Militar cu pierderea drepturilor civile, fiind exmatriculat timp de 11 ani.
Persecutat de politrucii protecultisti, regizorul alege exilul si emigrează în Germania, de unde se va întoarce după căderea Cortinei de Fier. Preotul cu convingeri asemănătoare se decide însă să rămână în România, asumându-si destinul fatidic de indezirabil si asisitând neputincios la exodul enoriasilor săi spre imaginarul tărâm al făgăduintelor, Occidentul. Preocupati de problematica înstrăinării si de greutatea de a-si afla fericirea departe de patrie, ambii optează pentru România.
Totusi, în ciuda asemănărilor, există un punct la care Gabrea si Schlattner se deosebesc: motivatia si credinta. În timp ce regizorul a ales să-si îndeplinească menirea trudind pe drumul său, convins că Dumnezeu va recunoaste si accepta demersul său bazat pe deplina încredere, preotul este cel care ̶ marcat fiind de un destin implacabil ̶ pune în mod paradoxal la îndoială legitimitatea credintei neconditionate, îndrăznind să polemizeze până si cu însăsi Dreptatea Celestă.
Ilustrat cu citate din Scrierile Sfinte, mottoul părintelui ar fi ”Eu cred, Doamne, ajută-mi necredinta”, în timp ce prietenului plecat de lângă tot el îi atribuie versetul ”Închină Domnului drumul tău si ai încredere în el”. Această serenă abandonare în bratele credintei a fost o caracteristică a lui Radu Gabrea, spune Eginald Schlattner în predica sa, o trăsătură pentru care l-a admirat si poate l-a si invidiat. Nu se stie care dintre cele două căi se va dovedi a fi fost cea dreaptă. Timpul va decide sau va lăsa, iarăsi, loc pentru interpretări.
Asa se face că în trecute ocazii, prin duminici în care părintele Schlattner oficia ca de obicei slujba în biserica sa văduvită de enoriasi, inima i-a tresărit bucuroasă la vederea unui familiar cap plesuv răsărit printre băncile din spate. Cu bratele deschise si-a intâmpinat pe-atunci prietenul drag, străduindu-se din răsputeri să-i cuprindă, într-o frătească îmbrătisare, trupul corpolent. Acele momente de cald bun venit nu se vor mai repeta. Vor rămâne ferecate pentru totdeauna în amintire, ca niste pretioase relicte din trecut.
E liniste perfectă în biserică. Aburul respiratiei noastre desenează nori în miniatură prin aerul înghetat. E timpul să ne ridicăm si să stingem lumânările.
Afară, în fata usii bazilicii romane vechi de opt secole mai întoarcem odată capul si citim inscriptia de întâmpinare: „Weise mir, Herr, deinen Weg!" (Arată-mi, Doamne, drumul tău!). Religiosi sau nu, cu totii ne punem întrebări asupra drumurilor pe care ni le-alegem. În functie de pozitia din care le privim, opiniile se deosebesc. Nu e sigur că stă-n puterea noastră să deducem optiunea corectă.
Traseul nostru imediat ne poartă în plimbare în jurul bisericii. Pentru o clipă adăstăm pe o bancă anume plasată la loc însorit, numai bună de savurat razele soarelui hibernal cu dinti. Ce bine face să-ti scalzi fata în lumina blândă a amiezii! Zidul cetătii, desi mâncat de vreme, pare să ne protejeze, la fel ca străvechiul turn de apărare, falnic simbol ocrotitor.
Ascult explicatiile despre istoria si arhitectura bisericii datând din 1225 si nu mă pot stăpâni să nu remarc că fundatia pare a se fi scufundat în pâmânt cu aproape un metru.
„Nu, nicidecum biserica nu se scufundă, n-ar rămâne perfect verticală dacă ar fi asa. Pământul e cel care se ridică în jurul ei”, îmi spune părintele. ”Ia mai gândeste-te odată!”
Mă gândesc la comori si orase-ntregi îngropate, la rătăciri prin curti pustii, acoperite de nisipuri, la puterea împăciuitoare a gliei primitoare si la ultimul loc de odihnă al regizorului, căruia în chiar acest moment i se stabileste pe vesnicie domiciliul stabil într-un loc săpat în acelasi etern pământ. Mostenirea pe care ne-o lasă e covârsitoare si-si imprimă amprenta.
„Doamne, împacă-i sufletul cu viată vesnică!” ̶ „Herr, tröste ihm die Seele mit ewigen Leben!” ̶ obisnuiau să spună sasii din Rothberg pe la-nmormântări, în limba lor, cea pe care statul român nu le-a interzis-o niciodată. Asa a fost cândva, odinioară...
Rosia-Rothberg, februarie 2017
|
Gabriela Călutiu Sonnenberg 2/26/2017 |
Contact: |
|
|
