Dragobetele - Zeul dragostei la români
Puţini tineri din România auziseră de „Valentine's Day” înainte de Revoluţie, nemaivorbind de posibilitatea de a participa la vreo...sărbătorire specială a Zilei închinate iubirii, omagiată în Occident pe data de 14 februarie.
Motivul? Era vorba de un eveniment cu substrat religios dedicat Sf. Valentin, un personaj real care a trăit în secolul III, devenit martir şi venerat de creştinii romano-catolici din lumea întreagă.
Iată însă că în ultimul sfert de veac şi la noi lucrurile s-au schimbat, toată lumea având acum habar şi chiar cinstind în fel şi chip Ziua Dragostei.
Neaoşul Dragobete
Numai că românii aveau şi ei un erou legendar care venera iubirea încă din vechime, însă rămăsese prea puţin cunoscut sub regimul comunist. Ne referim la personajul popular numit Dragobete. Legenda spune că era fiul legendarei Babe Dochia, spiritualitatea populară socotindu-l un Zeu al tinereţii, patron al dragostei şi al bunei dispoziţii.
Pe data de 24 februarie, când Biserica Ortodoxă prăznuieşte Aflarea Capului Sf. Ioan Botezătorul, tradiţia include în Pantheonul autohton şi Ziua lui Dragobete, eveniment ce cunoaşte în ultimii ani – graţie mass media – o binemeritată revigorare.
Mai nou, tot mai mulţi tineri din mediul urban ţin să-l cinstească pe neaoşul Dragobete, care odinioară era sărbătorit cu precădere în mediul rural, văzând în el un simbol băştinaş al iubirii. Ca atare, 24 februarie reprezintă o zi specială ce nu trebuie să pălească în faţă mult mai celebrei şi galonatei „Valentine's Day”.
Numai că, din păcate, puritatea şi frumuseţea unor datini străbune sunt umbrite din ce în ce mai mult de latura negustorească, care tinde să transforme asemenea evenimente decente, onorabile, într-un soi de kitsch; un prilej de reclamă zgomotoasă pentru petreceri la cluburi de fiţe şi alte distracţii derizorii. Publicaţiile tabloide, televiziunile şi radiourile comerciale, dar mai ales marile reţele retail-iere sunt cele care inventează tot soiul de găseliţe de genul „Căsătorie pentru 24 de ore”, promoţii la şampoane şi linjerie intimă... „Ca să te placă iubitul”, „Cină în doi la...mall” ş.c.l.
Vorba unui manager de la un hypermarket: „În societatea de consum orice oportunitate trebuie valorificată”.
Personaj slăvit şi de daci
O ipoteză legată de etimologia cuvântului Dragobete se referă la anumite denumiri dacice, precum „trago” („ţap”) devenit în timp „drago” şi „bete”. Există şi izvoare din slava veche, unde expresia „dragu biti” însemna „a-i fi drag cuiva”.
De notat că ţapul simboliza în vechime fecunditatea, puterea de procreare.
Pentru omul arhaic această dată marca într-un fel despăţirea de anotimpul alb, fiind semnalul venirii mult-aşteptatei primăveri. De acum înainte natura se trezeşte încet-încet la viaţă, urşii ies din bârloguri, păsările pădurii îşi caută cuiburi. Ba chiar se ...”logodesc”. Ca atare, şi omul trebuia să participe la bucuria naturii.
După cum ne-a relatat folcloristul Ioan Paler (nepotul marelui gazetar şi umanist, regretatul Octavian Paler, care mi-a fost profesor la facultate) personajul de legendă Dragobete reprezintă în mentalul popular o entitate magică asemănătoare mult mai celebrilor săi fraţi, Eros şi Cupidon. Este zugrăvit în poveşti ca un bărbat chipeş, fiind numit şi „Năvalnic”, gata să ia mintea fetelor nemăritate, dar şi a nevestelor tinere.
Mitul se pare că a fost preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un peţitor al animalelor, în special al zburătoarelor. Străbunii noştri l-au socotit drept protector al iubirii, al sentimentelor frumoase de dragoste, un vestitor al căsătoriei.
„Dragobetele sărută fetele”
Odinioară satele româneşti răsunau în 24 februarie de veselia tinerilor, care încercau să traducă în fapt zicala : „Dragobetele sărută fetele”, vorbă care s-a menţinut până în ziua de astăzi.
Am auzit-o rostită cu mai mulţi ani în urmă la Voineşti, pitoreasca aşezare pastorală din Curbura Carpaţilor, în casa mocanului Ion Cojan, care a păstrat multe dintre obiceiurile înaintaşilor săi.
Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete , spunea domnia sa, care constituie o adevărată...enciclopedie a tradiţiilor româneşti, fiind un povestitor neîntrecut pentru cine are vreme să-l asculte. Mai cu seamă - nepoţii săi şi câte un reporter curios...
Se spunea în popor că acela care participa la această sărbătoare a satului avea să fie ferit de necazuri şi de boli tot anul. Tineratul îşi dădea dimineaţa întâlnire în faţa bisericii şi pleca perechi, perechi să caute ghiocei prin păduri şi lunci. Dacă fusese cumva înainte o vreme calduţă şi apăruseră primele flori ale primăverii, fetele de măritat le adunau cu grijă şi le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, în 24 iunie. Abia atunci, când se venera cultul recoltei şi al fecundităţii, florile erau aruncate într-o apă curgătoare, pentru ca fecioarele să-şi afla ursitul.
Sărutul în această zi specială semnifica o logodnă secretă a celor doi tineri îndrăgostiţi, care adesea se transforma dintr-o frumoasă poveste de dragoste într-o căsătorie.
Acum începe împerecherea păsărilor, vizibilă mai ales la porumbei, care după ce se strâng în stoluri îşi aleg „jumătatea” şi încep să-şi construiască cuibul. Se spune că zburătoarele neîmperecheate în această zi rămân solitare şi fără pui pâna în anul următor.
Festivitatea de Dragobete se ţinea la ţară aproape în fiecare familie. Superstiţia spunea că aceia care nu respectau datina aveau neplăceri cu tinerii din casă, împiedecându-i să se îndrăgostească o vreme. În plus, era semn rău daca o fată sau un băiat nu se întâlnea în acesată zi, chiar şi întâmplător, cu persoana dragă inimii.
Datini pitoreşti
Fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de omăt, numită „Zăpada zânelor”, iar apa topită era folosită pentru înfrumuseţarea tenului şi pentru diferite descântece de dragoste. Răgazul din această zi constituia un minunat prilej de petrecere, cu bucate alese şi vin bun (înaintea Postului Paştelui) membrii comunităţii rurale aflând ce nunţi se pregătesc, cine cu cine se afla „în vorbe” şi alte asemenea bârfe apreciate.
Gospodinele încă de dimineaţa aveau grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. Nu era voie să se sacrifice orătănii din bătătură, fiindcă astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor.
Gospodarii care cinsteau Dragobetele aveau credinţa că anul va fi mai îmbelşugat.
Parfum de legendă
...Să ne bucurăm că frumoasele obiceiuri româneşti nu au pierit de tot. Chiar dacă unele şi-au pierdut semnificaţiile iniţiale şi tinerii nu prea le ştiu. De aceea este bine să le rememorăm la anumite ocazii, deoarece au un parfum de legendă şi ne reamintesc ce neam am fost. Şi încă suntem!
|
Horia C. Deliu 2/23/2017 |
Contact: |
|
|
