Reflectii : Ce anume stim despre noi însine?
Cu aproximativ două milenii si jumătate în urmă, inegalabilul Socrate îsi îndemna semenii să se cunoască pe ei însisi („Gnothi seauton” în greacă, „Nosce te ipsum” în latină). Aidoma celebrului paradox „Stiu că nu stiu nimic” (paradox doar în formă, nu si în continut, dovadă spusa admisă ca adevăr evident si indiscutabil: „Toată viata înveti si tot nestiutor mori”), invitatia socratiană pentru cunoasterea sinelui este interminabilul si mereu actualul proces de întoarcere a individului spre el însusi prin neobosita constientă a autoreflexivitătii. Vasăzică, nu-i un îndemn la cunoasterea trupului, ci la cunoasterea lăuntricului cu ajutorul ratiunii.
Introspectia este cu atât mai necesară astăzi, cu cât pretins civilizatul ipochimen al zilelor noastre se caracterizează nu numai prin ferocitatea egoismului si virulenta înstrăinării lui (de Dumnezeu, de semeni, de el însusi), ci si prin hidoasa încăpătânare cu care arată statornic spre paiul din ochiul aproapelui, refuzând să ia aminte la bârna din ochiul său.
Căci, citându-l ba pe sociologul francez Gabriel Tarde, ba pe scriitorul Léon Daudet, iată câteva dintre opiniile gânditorului român P.P.Negulescu vizavi de îngrijorătoarea stare a omenirii din perioada interbelică, opinii încorporate în tratatul Destinul omenirii (Bucuresti, Fundatia pentru Literatură si Artă „Regele Carol II”, 1939): „Nivelul general al moralitătii a scăzut, în mod constant, în tot veacul al XIX-lea”; „Oamenii fără principii morale se înmultesc necontenit”; „Egoismul si cruzimea au făcut, orice ar zice optimistii, progrese de netăgăduit”; L. Daudet compară evolutionismul cu un orb si progresul cu un paralitic, asa că deodată cu „orbul” trebuie să cadă si „paraliticul” pe care-l cară în spinare...
Omul, ne înstiintează Blaise Pascal, este o trestie, „cea mai fragilă trestie din Univers”. Dar, completează el în chip consolator-încurajator, „este o trestie gânditoare”! De subliniat că fragilitatea este consecinta logică a efemeritătii trupului, omul postadamic fiind condamnat de Creator să trăiască într-un timp rău si bolnav, în care n-are cum să nu cunoască suferinta, truda si, în final, moartea. Însă, si asta întretine speranta în dreapta răsplată după faptele din timpul vietii, prin scânteia de divinitate cu care a fost înzestrat la facerea sa (universul lăuntric numit îndeobste suflet sau spirit), el are sansa ca prin credintă, iubire si smerenie să se mântuiască, lucru echivalent cu depăsirea conditiei sale de fiintă pieritoare.
Prin urmare, fiind omul cea mai formidabilă si mai subtil-armonioasă îmbinare de materie si spirit, respectiv de aparential si substantial (dintre toate formele viului cunoscute până în clipa de fată, doar lui i-a fost dat limbajul articulat, ratiunea si constiinta), el întruchipează cel mai semet pisc al creatiei, înfătisându-se ca un veritabil univers al viului, compus din nenumărate universuri subiacente.
Iată două imbatabile argumente în acest sens:
1)Extraordinar de complexa celulă vie, despre care, în cartea Evolutia – o teorie în criză, Michael Denton spune: „Între o celulă vie si cel mai ordonat sistem nebiologic, cum ar fi cristalul sau fulgul de zăpadă, există un abis atât de vast si absolut, cum nu ne putem închipui”. Da, căci în sine fiecare celulă constituie un univers în miniatură: Contine până la două sute de mii de miliarde de molecule perfect sincronizate întru atingerea scopului functional, iar instructiunile înscrise în ADN-ul celular ar putea umple 1000 de volume de câte 600 de pagini fiecare! Cu completarea că fiecare din cele peste o sută de mii de miliarde de celule care alcătuiesc organismul nostru functionează ca un oras fortificat, că printr-o uimitoare corelatie întretin miracolul vietii si că „se reproduc cu o fidelitate aproape absolută” (Francis Hitching), fapt care impune ca toate formele de viată să se reproducă numai conform speciei lor.
2)Desi creierul reprezintă doar 2% din greutatea corpului uman, prin cele aproximativ 100 de miliarde de celule numite neuroni (stiinta actuală sustine că neuronii se regenerează!), el poate avea până la un milion de miliarde de conexiuni, asa încât, opinează Carl Sagan, cu informatiile pe care le poate stoca „s-ar putea umple 20 de milioane de volume, totalul celor care se află în cele mai mari biblioteci ale lumii”.
Această uriasă capacitate a creierului uman, demonstrează cât se poate de limpede că omul a fost dotat cu facultatea de-a învăta la infinit! Altfel spus, că el a fost conceput să cunoască viata vesnică...
Cum se explică faptul că omul nu foloseste decât cel mult 10-12% din potentialul creierului? Una din explicatii, zic eu, este de ordin material-fiziologic: Perfecta corelatie dintre viata scurtă a omului si procentul arătat mai sus! Abaterile de la normalitate (indivizi nescolati, dar capabili să opereze mai rapid ca cele mai performante calculatoare), nu sunt decât mutatii pozitive, la care se activează o portiune mai mare din scoarta cerebrală. Cealaltă explicatie este de natură moral-spirituală: Aserviti răului (în conceptia lui Augustin, răul este un parazit ontologic al binelui), se subîntelege că oamenii ar deveni si mai nelegiuiti, a se citi mai ostili Atotputernicului, atunci când si-ar putea folosi un procent mai mare din capacitatea creierului.
De retinut că sănătatea trebuie înteleasă ca rezultatul tainicei si necontenitei întrepătrunderi dintre material (trup) si spiritual (psihic), dintre pieritor si nepieritor. Omul este zdravăn si cu poftă de viată doar dacă ambele componente ale fiintei sale sunt sănătoase, potrivit maximei antice: Mens sana in corpore sano (Minte sănătoasă în corp sănătos).
|
George Petrovai 2/7/2017 |
Contact: |
|
|
