Panopticum - Lectiile Istoriei
In vremea noastră hyper sofisticată, superioară tehnologic şi nemaipomenit de bine informată, istoria nu se mai învaţă din clasa întâia, aşa cum se făcea în 1940, când am început eu şcoala.
Este mare păcat, fiindcă ceea ce ne deosebeşte pe noi de câini şi alte lighioane, altminteri foarte deştepte, este printre altele şi capacitatea de-a împărtăşi cu urmaşii greşelile şi reuşitele noastre.
Speranţa este că progeniturile ne vor accepta învăţămintele şi pentru binele lor se vor abţine să ne repete prostiile.
Dar lecţiile istoriei nu sunt tocmai plăcute, iar aplicarea lor la rezolvarea problemelor curente implică strădanii pe care, din lene, mândrie deşartă, ignoranţă si alte tare, tot mai puţini sunt dispuşi să le depună.
Intr-o lume dominată de libertarianism, unde fiecare dintre noi râvneşte să fie nu numai centrul, dar şi dumnezeul universului – care se presupune că hălăduieşte în afara timpului – nici nu este de mirare. La urma urmei nu avem nevoie de istorie şi fiindcă ne tulbură visele. Insă ce facem cu coşmarul general?
S-a spus, de pildă, despre Republica Veneţiană, care a durat peste 1000 de ani, că avea o constituţie excelentă, admirată de-a lungul secolelor de întreaga lume civilizată.
Departe însă de-a fi perfectă şi numai parţial democratică aceasta a asigurat totuşi o libertate confortabilă cetăţenilor, creindu-le condiţii de viaţă speciale. Martoră este şi astăzi frumuseţea fără pereche a oraşului lagunar. Insă frumuseţea, graţia şi bunăstarea au avut un preţ. Ca să evite acapararea puterii de un despot, alegerea dogelui a devenit cu anii tot mai întortocheată şi rolul poliţiei secrete tot mai important.
Statul veneţian, deşi oligarhic, nu a avut dictatori, dar de teama lor a făcut nedreptăţi oribile, sacrificând adesea persoane absolut nevinovate. O asemenea eroare s-a petrecut la începutul secolului XVII, când mai multe state europene, instigate de Spania, s-au aliat ca să distrugă republica serenisimă.
Pericolul, ce părea iminent, a făcut ca suspiciunile să întunece judecata conducătorilor veneţieni, una dintre primele victime fiind Antonio Foscarini, ambasadorul lor la Londra. Om integru, cu distins trecut în serviciul diplomatic, Foscarini a fost denunţat de un subaltern invidios că ar fi vândut secrete de stat puterilor străine. Rechemat în 1615 la Veneţia pentru explicaţii, a fost arestat şi închis.
Găsit fără pată la capătul unei anchete de trei ani, a fost eliberat cu scuzele de rigoare, iar în 1620 guvernul republicii i-a conferit pentru reconciliere rangul de senator. Insă fericirea lui nu a durat fiindcă în 1621 a fost din nou arestat. Judecat în mare grăbă, Foscarini a fost după numai două săptămâni condamnat şi executat prin strangulare, iar corpul său a fost expus la stâlpul infamiei. Nu este clar ce s-a întâmplat, dar în anul următor s-a dovedit cumva că Antonio Foscarini fusese nevinovat şi acuzatorii lui au fost la rândul lor arestaţi, judecaţi şi executaţi.
Guvernul a făcut mea culpa şi a publicat imediat recunoaşterea gravei sale erori judiciare. Copii ale reabilitării oficiale au fost înmânate familiei defunctului, circulate pe străzile Veneţiei si distribuite tuturor ambasadelor veneţiene din străinătate. Apoi rămăşiţele lui Foscarini au fost exhumate şi republica i-a organizat magnifice funeralii naţionale de care, ca de obicei, s-a bucurat prostimea. Dar la ce bun?
Un om valoros a suferit teribil, fizic şi psihic, iar viaţa lui a fost scurtată artificial şi în mod violent. A influenţat nedreptatea, ori măcar reparaţia ei, destinul imperiului veneţian? Fireşte că nu.
Când în 1797 Bonaparte, sfidând revoltele populare, i-a pus brutal capăt, Veneţia a fost incapabilă să se opună. Era bătrână, obosită şi demoralizată.
O prea lungă perioadă de pace menţinută prin şiretlicuri diplomaticeşti, goana societăţii veneţiene după plăceri, imoralitatea, luxul şi corupţia i-au erodat puterea şi voinţa de luptă. Declinul natalităţii, o consecinţă a practicii de-a lăsa averea unui singur moştenitor, a dus la diminuarea păturii conducătoare şi respectiv a populaţiei active până acolo încât nici pentru titlurile de nobleţe scoase la vânzare nu se mai găseau amatori, darămite pentru conducători de oşti. Şi aşa, sfârşind ca toate imperiile din istorie, “S-a stins viaţa falnicei Veneţii”…
Cred că nu facem o greşeală prea mare asemuind imperiile cu corpul omenesc. Dacă organismul nostru este format din celule vii, celulele imperiului sunt cetăţenii.
Ca orişice corp viu imperiile se nasc, cresc, ajung la apogeu (când trec printr-un fel de maturitate) şi mor. Dar nu toate trăiesc la fel. Veneţia a avut o viaţă foarte lungă şi în majoritatea timpului frumoasă. Imperiul Roman, un alt record de durată, a pus bazele unei civilizaţii de care ne bucurăm şi noi, deşi metodele de civilizare au fost adeseori înfiorătoare. Imperiul revoluţionarului Bonaparte, auto-proclamat împărat, a durat zece ani bântuiţi de glorie şi moarte. Reichul milenar al lui Hitler a murit numai după doisprezece ani, dar a învălmăşit întreaga omenire.
Imperiul sovietic, în mai puţin de 80 de ani, a bătut recordul de măcelărie sacrificând multe zeci de milioane de oameni – cifra nu se va cunoaşte exact niciodată – în războaie, dar şi în timp de pace, iar viaţa în URSS a fost departe de a fi frumoasă. Altele, ca Imperiul Britanic de pildă, şi-au consumat moartea în spectacole suprarealiste, ca atunci când regina Angliei s-a plimbat cu Ceauşescu pe Pall Mall în căleaşcă aurită.
Dar revenind la aventura nefericitului Antonio trebuie să reţinem că după cum moartea unei celule din organism nu îi influenţează soarta, tot aşa nici moartea unui individ nu afectează longevitatea imperiului. Vorba poetului:
“Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea”.
Vancouver BC
|
Gabriel Watermiller 2/3/2017 |
Contact: |
|
|
