Amintiri din calsele primare
Despre
Ghita, povestea cu capra si statul cu capul în nori
Dragii mei,
Primele patru clase primare le-am terminat aproape toti cei ce le-am si început. Spun, ,,aproape” pentru că la vremurile de atunci, învătământul era obligatoriu, însă unul altfel decât cel din ziua de astăzi. Nu te duceai la scoală si nu învătai sau, pur si simplu, nu te ducea capul, repetai anul scolar. Erai repetentul satului! Tovarăsa preda la simultan si nu avea timpul necesar să îti toarne cartea în cap, cu pâlnia. Într-o amărâtă de sală, despre care am mai vorbit cândva, eram toti copiii de la clasa I până la clasa a IV-a. Cu toate astea, atunci, am învătat de toate, de la caligrafie la aritmetică si geografie, până la muzică, desen si istorie... La orele de educatie fizică ne scotea doamna în curtea scolii si repetam pasii de defilare pentru vreun eveniment mai important sau făceam careul, adică ne asezam grupati, pe două rânduri, în jurul prăjinii pe care era ridicat steagul national. Apoi cântam cântece patriotice. Rar se întâmpla să ne dea si nouă voie să facem altceva. Totusi, trebuie să spun că orice aiureală prin care treceam zilnic, dispărea spre sfârsitul programului, în momentul în care învătătoarea, ca într-un ritual, ne citea povestea. Zilnic, alta! Eram numai ochi si urechi, gata, să o memorez, chiar dacă nimeni nu-mi cerea asa ceva. În acea poveste cu Feti-Frumosi, Ilene-Cosânzene, balauri cu sapte capete sau te miri ce alti cai verzi pe pereti, îmi găseam si refugiul, si linistea. Când am stiut să citesc singur, parcă eram în al nouă-lea cer. Îmi căpătasem cumva independenta. La lumina unei lămpi cu petrol, ce abia pâlpâia, am citit întâi si întâi schitele lui Caragiale, apoi, Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă. Mă rog, mai târziu, povesti de dragoste... Râdeam în hohote de zurbagiii Maestrului sau de alte personaje, de unul singur, băgat sub asternut, într-un pat, după sobă, încât o scoteam din sărite pe mamaie.
- Da` ce ti-e, pută?! Ai fi dat în alte ălea! Doamne fereste si apără cu târsul! Măre, vezi că a mai fost unul, al lui Desca, ce s-a prostit din ăl învătat. Mai las-o păcatelor de carte! ...Că nu toti o să ajungeti popi! Si chiar de-ar fi asa, cu sapa cineva tot trebuie să dea!
Lasă-l, mamă, că una e să tii o sapă în mână si alta e creionul sau o mapă... Ehe, ce stii dumneata?! S-au dus vremurile cu pogoanele...
Nu le luam în seamă. Uneori, când reuseam să fac rost de vreo carte mai bună, o luam în traistă si când mă duceam cu Ghita pe dosul Cerboaiei, la păscut, cu vitele.
- Auzi, uite ce zic eu! Ca să întelegem mai bine povestea, să presupunem că tu ai fi capra! Iar iezii,... chiar ăstia ai tăi... – o tachinam atunci când prindeam momentul. Hai, stai odată, să văd cam cum ti-ar sta!
- Mă, ia vezi tu! Păi, eu sunt capra ta?!- mă dojenea ea, privindu-mă cumva siret.
Alteori Ghita se prindea în joc. Abia atunci când se apleca si se rezema în mâini si pe genunchi, îi vedeam eu bine sânisori. Cu un fel de instinct al femeii urmărite, îmi simtea privirile. Mai întâi se rosea până în vârful nasului, apoi se repezea la mine, gata să mă sfâsie.
-Ah, fi-ti-ar să-ti fie! De-ăsta îmi esti!
Alergam ca doi besmetici, până ce oboseam, după care, desigur, rezemati de părul lui Cioacă, îi citeam:
,,A fost odată ca-n povesti,/A fost ca niciodată./Din rude mari împărătesti, O prea frumoasă fată.”
-Ei, nu mai spune!- mă întrerupea Ghita. – Află că aia sunt eu!
Nu mă pricepeam să-i răspund si, usor stingherit, continuam:
,,Si era una la părinti...
- Noi suntem două...
- Nu mă mai întrerupe că pierd firul istoriei!
- ,,Si era una la părinti/Si mândră-n toate cele,/Cum e Fecioara între sfinti/Si luna între stele./Din umbra falnicelor bolti/Ea pasul si-l îndreaptă/Lângă fereastră, unde-n colt/Luceafărul asteaptă.”
- Mie îmi place mai mult luna. E mai... Cum să spun? Mi-e mai la îndemână, că trece pe aci, pe deasupra dealului, prin dreptul ferestrei mele.
- Taci!
- Gata, stiu! Luceafărul esti tu!
- Of!...
- Bine, zii, dar repede că ne prindea noaptea până să ajungem iar cu vitele în sat!
- ,,Iar ea vorbind cu el în somn,/Oftând din greu suspină:- O, dulce-al noptii mele domn,/De ce nu vii tu? Vină!/Cobori în jos, Luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n casă si în gând/Si viata-mi luminează”
- Loaze, de la unul, Loază, cum mi-a spus mie maica. Adică baba, mama lui mama! Si tu ai o babă! Ba, chiar două, nu?!... - se rusina Ghita
- Ce ti-e si cu tine?! Eminescu, loaze sunt ăstia de acum. –am corectat-o eu si am continuat: ,,Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n casă si în gând/Si viata-mi luminează” .
- Asta ziceam si eu, cobori, adică vino-ti în fire, nu mai sta cu capul în nori...
Tot acolo eram cu el si când, o dată pe lună, venea unul, Mărin, din Piscul Bisericii, cu motorul, cu un fel de generator electric si dădea filme. Satul nu fusese încă electrificat. Punea o bucată de pânză albă peste harta României, de pe peretele din spatele clasei, ca nu cumva să deranjeze pe tovarăsul agătat în cui, spre răsărit, si pentru un leu sau două, trei ouă, dacă nu aveam bani, ne uitam la niste imagini în miscare. Majoritatea, materiale de propagandă pentru îndoctrinare. Printre ele si scene infiorătoare din cel de-al Doilea război Mondial, care chiar ne tineau cu sufletul la gură.
- Bă, luceafăr blând, să mă duci si pe mine mai aproape de casă!... Nu de alta, dar dacă se repede la mine vreun câine?! – devenea Ghita mai feminină, după ce se termina filmul si se vedea încoltită de întuneric.
...Si o duceam! În fata casei, priveam la ea ca un popândău, cum scotea limba si se strâmba la mine, înainte de a se face nevăzută în spatele portii, apoi o rupeam la fugă.
Fratilor, toti, cu bune si cu rele, după primii patru ani, ne-am mutat la Scoala de la centru, ridicată tot de către oamenii din sat, prin muncă patriotică. Acolo au venit si copiii din alte scoli asemănătoare cu aceea în care învătasem eu. Noua clădire, o constructie ceva mai mare, cu patru încăperi, un laborator pentru orele de fizică si chimie, un hol si o cancelarie. Wc-ul era unul mai mare, însă tot în fundul curtii, dar eram obisnuiti. Apă ar fi trebuit să bem toti copiii dintr-o găleată pusă în capul holului, la intrare. Norocul nostru că nu prea aveam după ce bea. După colectivizare, tovarăsii îsi făcuseră din plin datoria, iar sărăcia era asa de mare încât zilnic, de luni până sâmbătă, în afară de o strachină cu lapte, un ou si o bucată de mămăligă, nu prea aveai la ce visa. Doar duminica, uneori, mai schimbam meniul, însă niciodată nu am răbdat de foame. Din primăvara, până toamna, târziu, pe câmp se găseau tot felul de fructe, de bureti... V-am mai spus! Uneori, seara, după atâta colindat cu vitele la păscut, adormeam linistiti, fără a mai mânca. Înghiteam ceva, în grabă, dimineata, înainte de a veni Ghita si ceilalti, de la deal, cu ghiozdanul în spate. Mergeam somnorosi, unul după altul. Doar din când în când, supărat pe vesnicul cântat al cocosilor si ivirea zorilor, mai plesneam câte un bolovan ce-mi stătea în cale. Nu stiu cum se făcea, însă aproape zilnic, în drumul spre scoală, răsărea si soarele. Abia atunci îmi frecam ochii si mă trezeam de-a binelea. Ghita, în spatele meu, încă amortită, tot bombănea: ,,mă fac eu mare! Scap eu, cumva...”
Despre mândre
si povestile cu babe slute
Dragii mei,
De cum am început clasa a V-a, drumurile au devenit altele. În primul rând, dimineata, spre scoală, mai bine de doi km, după prânz, la întoarcere spre casă, aceeasi distantă. În al doilea rând, de data aceasta, spre deosebire de anii anteriori, nu mai mergeam încolonati, doi câte doi, si nu mai salutam în cor, ca la armată. Ne deplasam asa, unii după altii, ca într-un fel de turmă ce îsi avea, uneori, pe cel din fată, deja intrat în curtea scolii, iar pe ultimul, mai prăpădit, abia iesit pe poarta casei din scânduri ponosite. În al treilea rând, drumul, cică, ar fi fost unul spre cele mai înalte culmi! Pentru nuantă, remintesc faptul că mergeam toti îmbrăcati în uniforme. Băietii, o cămăsută cu pătrătele alb-albastre, apoi un fel de haină si niste pantaloni însăilati dintr-un molton ce vesnic făcea genunchi si scame. Fetele, o bluză si un fel de rochie albastră, creionată, dintr-o parte în alta, de o dungă albă. Nu mai tin minte dacă purtam sau nu chiloti. Parcă o văd si pe Ghita, cu cordelută albă pe cap. Parcă mă văd si pe mine sub sapca pleostită. În plus, ca să stim de unde să ne luăm, aveam cusut, pe mâneca stângă, numere de înmatriculare, într-o formă crescândă. La fel, după cum mergeam spre scoală, ea, la un pas în urmă, somnoroasă, bombănind, eu, cu unul în fată, plesnind în dreapta si în stânga, tot felul de bolovani tălâmbi.
- Hai odată! – o îndemnam uneori – că întârziem si iar dăm de dracu!...
Drumurile, după cum vremea si vremurile. De la un capăt în celălalt al satului, toate desfundate. Nu venise timpul în care să fie măcar pietruite. Comunismul abia se instalase, iar binele promis poporului, deocamdată, la nivel înalt, la nivelul activistilor. Chefuri si iar chefuri! Sărbătoreau, că doar aveau ce. Incheiaseră victorios colectivizarea si câstigaseră alegerile cu peste 99%! Ca si acum! Din toamnă, de când începeau ploile, si până după Paste, noroiul, pe alocuri, până dincolo de glezne. Mi-aduc aminte cum, odată, am rămas întepenit în gura hududoiului, la Bulea. M-a scos la lumină, din mocirlă, unul, Stan, cu boii. Doar iarna mergeam printre troiene, precum soldatii prin transee, iar vara, în cele câteva luni, până să luăm vacantă, ne scăldam în pulberea ridicată uneori în slăvi. Ca si copii , eram destul de veseli. Nu constientizam amarul zilei. Uneori chiar făceam haz de necaz pe seama unuia, Dode, care, la colectivizare, supărat nevoie mare că i-au luat pământul, a plecat călare, în lumea mare.
- Călare pe un fel de gloabă, pe care el o credea iapă, ce si-ar fi lăsat-o în Craiova, legată de barieră, la calea ferată. ...Apoi el s-ar fi dus, cum cred că ai auzit si tu, în lumea largă- încercam eu să conving.
- Mda, stiu!... – mă aproba Ghita. Cică gloaba ar fi murit spânzurată după ce a trecut primul tren. Iar el, Dode, mde!... Însă femeia lui l-ar astepta si acum, ghemuită pe vatră, tot mestecând, zilnic, câte o mămăligă... Când se învârtosează, iese pe prispă, ia seama pe drum la vale si, cum nu-si zăreste omul, aruncă mămăliga în mijlocul curtii, un fel de vrajă. Să-l aducă mai repede, pe Dode, acasă. Păstrează doar mestecăul, făcut dintr-o creangă de jugastru. Mă rog, nu prea îmi vine a crede, dar...
- Si?
- Si! Femeia asta, a lui, a cam luat-o razna... Seară de seară înfige cutitul în grinda casei, iar de-acolo, zice lumea că ar curge câte un pumn de sânge. Îi înjunghie, cum stie ea mai bine, pe Tropăneată, pe al lui Lungu, pe activistii ăstia ce au fost cu ceape-ul, pe aici si prin tară.
- Au fost cam cum mergem noi, la Anul Nou, cu plugusorul. Auzi, nu mai spune ăle bazaconii. Păi, dacă ar fi după cum zic unii, s-ar fi umplut valea de sânge si broastele ar fi rosii.
- Mai stii?! Maica zice că asa e, dar nu o putem vedea noi, că n-am avea suficienti ochi.
- Ce ti-e si cu baba asta a ta! Te pomenesti că ne-ar mai trebui unul în ceafă si altul în frunte. Ca în povestile alea cu Feti-Frumosi si babe slute.
-...Stiu, mi-ai citit, odată, tu!
- Baba Cloanta si Pădurea fermecată... Lasă-le păcatelor, că sunt stirbe si urâte! Dar Dode... Dode ăsta pe unde o umbla?
- Lumea zice că ar fi la mândre... Tu stii ce sunt ălea?
- Cum să nu?! Una ca tine, însă un pic mai mare, cu tâte, cu de toate...
- Mă, ia vezi! Că ne aude careva!
- Mă rog, mândrele nu sunt treaba mea! Si-atunci, cu a lui cam cum rămâne?
- La fel ca înainte. Ca în basmele în care, la sfârsit, se spune, ,,si-am încălecat pe-o sa si v-am spus povestea asa...”
Dragii mei, uite că ne-am luat cu vorba si gata, gata, să uit ce voiam să vă spun. Începând din clasa a V-a, am stat în bancă, întâi cu Ghita, apoi cu unul al lui Ivan. Când s-a făcut mai mare, el a fugit în Germania. ...Apoi cu Mărin al Pârvii. Ăsta avea pe mosu-său negustor cu cobilita. Bătrânul îi trimitea, de pe la Ploiesi, biscuiti, marmeladă, bomboane... Prin clasa a VI-a, iar cu Ghita, apoi, alături de Iulica lui Făsui... Ce să mai lungim? Spre sfârsitul celor opt clase, călegă de bancă, mi-a fost Măria, fata militianului. Asta mirosea a apă de colonie cu care îsi dădeau ăia mai domnosi, de la partid, după bărbierit. Ea fura colonia de la taică-său. ...Da! Si uite asa, de ciudă, murea Ghita.
- Mă, Luceafăr blând!... Ba nu! Bă Făt-Frumos din Dud, astăzi să te duci cu Măria cu caprele! ...Că eu nu mai merg!
- Da` ce ti-e, fată, nu ti-e bine?!
- Uite că nu! Nu mai merg cu tine!- se bosumfla ea.
Ghităi îi crescuseră bine sânisorii, era mândră foc si cred că îi plăcea de mine.
- Fi-ti-ar păcatele să-ti fie!– mă dojenea mamaie! – Nici nu ti s-a uscat bine buricu si, gata, cu ochii după fete. Afurisitele!... Îti cam plac?!
- Ai fi văzut dumneata, asa strămbă, aci, în cenusa de pe vatră?! Iar dacă vrei să stii, află că si ele mie! – încercam eu să-i încurc mintile ca în povestea aia... Cu toti, cu mândre si cu babe slute, spre cele mai înalte culmi, în comunism, tot înainte! Mai tineti minte?
|
