Victor Crăciun şi capodopera sa: ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie”
1. A fost sau nu Brâncuşi un mare Iniţiat?
Personalitate culturală polivalentă, personaj de referinţă în varii domenii, energic şi sigur pe sine, scormonitor şi neastâmpărat reporter şi om de radio cvasi-total, cu o teză de doctorat pe cât de insolită, pe atât de incitantă; O istorie a literaturii române la microfon (1973, rod al bogatei activităţi de editor-coordonator al programelor şi emisiunilor culturale de la Radiodifuziunea Română) -, Victor Crăciun avea să se dedice, din anii ’75-’80, în paralel, carierei universitare (la Iaşi, Bucureşti, Bacău), dar şi unei admirabile, titanice munci de documentare, de analiză şi sinteză materializate în mai bine de 80 de lucrări cu profil ştiinţific, monografic, în albume, dar şi în sute de eseuri, studii şi articole, dedicate unor personalităţi aurorale ale spiritului românesc, european şi universal, precum Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Nicolae Titulescu, Aurel Vlaicu…
Dincolo de vocaţiile de om de radio, jurnalist profesionist, profesor şi om al cetăţii – pe care Victor Crăciun le-a ilustrat cu cadenţă indiscutabilă -, acad. Nicolae Dabija îi intuieşte şi îi dezvăluie vocaţia de ziditor, afirmând cât se poate de expresiv: ,,L-aş compara cu Meşterul Manole, eroul uneia dintre cărţile pe care le-a scris”.
În postfaţa monumentalului album MIHAI EMINESCU. O imagine totală a omului şi operei la 125 de ani de nemurire (2014), acad. Mihai Cimpoi – singurul critic şi istoric literar român cu statură de zimbru al spiritului nostru zamolxian şi zalmoxian – îi conturează un portret în linii tranşante: ,,Victor Crăciun nu pune în studiul eminescian doar pasiune, acribie şi probitate, nefiind doar un arhivist exemplar, un reconstructor de esenţă pompeiană; pentru el, cercetarea personalităţii şi operei lui Eminescu devine mod de existenţă, un modus vivendi cu toate calităţile morale şi intelectuale deosebite pe care le presupune acesta”.
Aceleaşi dimensiuni remarcabile ale personalităţii lui Victor Crăciun le întâlnim în cele 17 volume, antologii, albume, pe care le-a realizat în ultimul deceniu şi jumătate (din 2001 până în 2015), dintre care amintim: Convorbiri cu Miliţa Petraşcu, Constantin Antonovici, V.G. Paleolog (cu un eseu de Petru Comarnescu şi prefaţa de Marcel Guguianu), BRÂNCUŞI – în căutarea formelor. Noi orizonturi ale cercetării (în colaborare cu Lucian Radu Stanciu), Procesul ,,Pasărea Măiastră” sau BRÂNCUŞI împotriva Statelor Unite (Poveste pentru film, cu documente şi evocări semnate de zece personalităţi), Mica Măiastră (eseu în română, franceză şi engleză), BRÂNCUŞI – 10 desene necunoscute (cu un Cuvânt omagial de Barbu Brezianu şi o prefaţă de Marcel Guguianu), BRÂNCUŞI şi Biserica Ortodoxă Română din Paris (în colaborare cu Constantin Târziu), Estesisul teologal brâncuşian (2008), BRÂNCUŞI, împăratul Măiestrelor (piesă de teatru în două acte), BRÂNCUŞI - ,,Pasărea” din 1913 (2009), Măiestrele şi BRÂNCUŞI. 1910-2010; Portretul-autoportret BRÂNCUŞI de Miliţa Petraşcu şi Brâncuşi (2011), Monumentul Rugăciunea (2011), BRÂNCUŞI – Capodopera capodoperelor (2013), Cocoşul – Le Coq (2014), Mihai Eminescu – Constantin Brâncuşi – Lucian Blaga (2014), BRÂNCUŞI în România (2015).
Stabilindu-şi, din capul locului, depistarea a noi semnificaţii şi conexiuni, formularea de judecăţi de valoare bine cumpănite, dar inedite şi ţintind cât mai sus, într-o minuţioasă operaţiune de desţelenire, decantare şi lămurire a unui subiect pe cât de aburos, pe atât de fierbinte şi delicat, aspirând, fără nici cea mai mică temere, la o restituire in integrum, pe tema asumată -, redutabilul analist Victor Crăciun izbuteşte, în cel mai recent volum al său: BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie (Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi Editura Semne, 2016), să realizeze o veritabilă capodoperă despre una dintre cele mai provocatoare interogaţii privindu-l pe părintele sculpturii mondiale moderne, născut la Hobiţa, în Gorj, şcolit la Craiova, Bucureşti, Viena, Paris…
A fost sau nu BRÂNCUŞI un Mare Iniţiat? A fost mason? Dacă da: de când până când? De unde până unde?...
2. Despărţirea de Rodin, în termeni roditori…
Aproape o treime (prima treime) din densul, extrem de concentratul studiu – aidoma unui filon de aur dacic: 24 de carate, unic în lume, cu o ,,genă” ce nu există nicăieri altundeva pe Terra – constituie o rafinată şi răbdurie înscriere în context cultural românesc, francez, american…
Mottoul ales de Victor Crăciun - ,,Viaţa mea a fost o succesiune de miracole” (n.n. personal aş fi optat pentru versiunea: ,,Viaţa mea a fost un lung şir de miracole… Primul dintre ele? – Craiova…”) – deschide perspectiva din care va fi analizată tema enunţată, cu exemplar spirit al echilibrului şi fără nicio lunecare, cât de măruntă, într-un partizanat ori altul.
Prima pagină a superbului studiu – cu virtuţi academice incontestabile – este grea de tâlcuri ca un basorelief din bronz, de rezonanţe impresionate, ,,fluturând” în deplină libertate la gâtul urieşesc al Sfinxului – din Bucegi, dar şi de pe platoul Gizeh, din sprânceana de nisip celest, de purpură, a Capitalei multora dintre cele 33 de dinastii de faraoni egipteni: Cairo.
Propoziţia dintâi are şuierul ascuţit al unui verdict irevocabil: ,,Constantin Brâncuşi este considerat, cu o greu de atins unanimitate în acest domeniu, cel mai de seamă sculptor al secolului al XX-lea, deschizătorul unei noi etape în această artă milenară”.
Care-i argumentul irefutabil? ,,Istoriile artelor, dicţionarele şi enciclopediile, monografiile de specialitate i-au ridicat acest piedestal construit de marile personalităţi ale culturii vremii sale”. Dintre cei care l-au consacrat pe BRÂNCUŞI -, Victor Crăciun alege doar 15 dintre numele cele mai remarcabile ale culturii şi artelor plastice, literaturii, ca şi de colecţionari, muzeografi, îndrumători ai fenomenului artistic: de la Guillaume Apollinaire, Hans Arp, Paul Morand, Jacques Lassaigne, Isamu Noguchi, Ezra Pound, Cristian Zervos, Mario de Micheli, Giulio Carlo Argan, până la Carl Sandburg, James Joyce, Jean Cassou, Henry Moore, Vera Muhina, Man Rey…
Lângă aceştia, adaugă personalităţi reprezentative din România, precum Tudor Arghezi, Nicolae Iorga, Tristan Tzara, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Petru Comarnescu, Marcel Iancu, Miliţa Petraşcu, precum şi ale celor dintâi monografişti ai lui BRÂNCUŞI: V.G. Paleolog, Carola Giedion-Welcker, Sidney Geist, Athena T. Spear… Precizând că: ,,această listă nu este decât parţială, întrucât ea poate fi prelungită cu mii de nume, în special din România, Franţa şi Statele Unite ale Americii, ţările în care s-a impus mai întâi”.
Tonul eseului gândit, trăit şi scris de acad. Victor Crăciun: ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” e cât se poate de calm, echilibrat, plin de încredere şi serenitate. Este tonul molcom, al basmelor noastre multimilenare, al călătoriilor de taină pe lama de brici a fulgerului ce desparte fragila graniţă dintre rugăciunea abia murmurată şi litania săpată, pentru vecie, în piatră.
Sau al unei călătorii de iniţiere -, în care cel ce pleacă la drum este obligatoriu să poarte, la vedere (deoarece au şi rol de recunoaştere, nu doar de împlinire a unui anume ritual), toiagul lung/ thyrsul (eventual, împodobit cu frunze de viţă de vie ori de iederă – plante sacre la agatârşii/ agathyrsi/ dacii din Transilvania şi din Moldova, la cei ce practicau cultul lui Dionysos) şi traista (straiţa).
Pe de altă parte, simplitatea veşmintelor trebuia să fie aidoma celor a străbunilor (în cauza de faţă, părinţii şi bunicii săi din Hobiţa, de sub Parâng) şi, mult mai înapoi în timp, geto-dacii. Şi, tot ca la aceştia, să ilustreze interzicerea de a purta podoabe din aur, respectând, concomitent, ritualul tăcerii.
În ceea ce ne priveşte, credem că tocmai de aceea BRÂNCUŞI a plecat singur/ solitar la drum – pentru a putea respecta cu stricteţe ritualul tăcerii şi a-şi facilita meditaţia/ cugetarea, în deplină linişte/ armonie/ pace lăuntrică şi în libertate nebruiată de nimic străin Sinelui său.
Are şi ceva din sfătoşenia anilor din urmă ai genialului sculptor, când fusese recunoscut, la scară planetară, drept părinte şi patriarh al sculpturii moderne mondiale: ,,Când sosea Brâncuşi la Paris, locul dintâi în sculptura franceză era deţinut de Auguste Rodin, astfel că era pe deplin justificată dorinţa importanţilor români din capitala Franţei de a-l determina pe artistul, aflat în plină glorie, să-l primească ucenic şi pe compatriotul lor.” – notează sobru, însă limpede ca apa de izvor, Victor Crăciun, mandarin la Curţile Văz-Duh-ului insondabil, sondat, totuşi, cu temeritate de BRÂNCUŞI şi sculptat cu virtuozitate Sa de Ingenium.
Zelul şi insistenţele conjugate ale acestor români de pe malurile Senei au inclus-o pe însăşi consoarta regelui Carol I: ,,Aveau să o convertească şi pe Regina Elisabeta/ Carmen Sylva să le susţină demersul, să intervină pe lângă cunoscuţii din cercul lui Rodin, ceea ce dovedeşte că, de vreme ce era nevoie de o asemenea mijlocire regală, era greu de ajuns la titanul de la Meudon, cum era supranumit, după numele localităţii din preajma Parisului unde îşi avea Atelierul-Şcoală.”.
Frazele au amploare şi amplitudine, ca în vechile noastre cazanii, ca în povestirile inegalabile ale lui Mihail Sadoveanu ori ca în excursurile minunate ale autorului primelor trei cărţi despre BRÂNCUŞI: V.G. Paleolog, artizan surâzător al perioadelor lungi, de sorginte latină, aparent înflorate, dar numai arborescente, rămânând, în fond, de o limpiditate stră-stră-românească, punctate de arhaisme, dar şi, pe alocuri, de cireaşa fragedă ori confiată a câte unui neologism bine găsit, bine strunit.
Numai că ,,ucenicul” – temeinic şcolit la Craiova şi Bucureşti, unde fusese şef de promoţie, şi în Bănie, şi în Capitală, după ce supsese zdravăn la ţâţa datinilor şi tradiţiilor, a eresurilor, proverbelor şi zicătorilor strămoşeşti – n-a agreat ideea de a-i fi discipol lui Rodin. Peste o jumătate de veac, Brâncuşi avea să mărturisească, însă: ,,El (n.n. Rodin) a acceptat să mă ia ca elev, dar eu am refuzat, căci nimic nu creşte la umbra marilor copaci”.
Brâncuşi avea, pe atunci, vârsta de 30 de ani – relevă Victor Crăciun -, emiţând, după această conexiune, că alegerea (şocantă, desigur, pentru susţinătorii recent sositului la Paris) probează faptul că ,,Brâncuşi era pregătit să-şi ia în propriile mâini destinul artistic, având limpede conturată direcţia (s.n.) în care se îndrepta creaţia sa”.
Fără a nega locul şi rolul lui Rodin în sculptura lumii, pe care îl considera mare/ falnic copac, tânărul creator român dovedeşte, clar, că a intuit pericolul de a fi copleşit de acesta, ceea ce i-ar fi anulat libertatea de a-şi alege şi defini propriul loc sub Soare. De altfel, înţelegându-i opţiunea, chiar Rodin ar fi afirmat: ,,Are dreptate. Este la fel de încăpăţânat ca şi mine”.
Victor Crăciun are inspiraţia de a nu trece deloc grăbit peste acest episod, precizând că Auguste Rodin nu şi-a uitat discipolul avut pentru scurtă vreme, ,,iar când acesta (n.n. Brâncuşi) a expus la Saloanele al căror preşedinte al comisiilor artistice era chiar Rodin, l-a acceptat fără rezerve, înţelegându-i cutezanţa şi viitorul (s.n.). Vizionar în legătură cu sculptorul român, îi recomandă doar să nu se grăbească tare. Ca preşedinte de juriu, Rodin a susţinut, aşadar, lucrările pe care Brâncuşi le-a expus pentru prima oară la Paris, contribuind, astfel, la promovarea sa.”.
Pe baza acestor detalii, acad Victor Crăciun reconsideră şi din cealaltă perspectivă, aceea a tânărului Brâncuşi, legăturile acestuia cu Rodin, apreciind că acestea s-au dovedit mult mai profunde decât au fost prezentate de cercetătorii de până acum. Criticul şi istoricul de artă din zorii secolului XXI, Victor Crăciun, subliniază că majoritatea acestora au survolat (am zice noi, cu superficialitate) momentul, aceştia lăsând a se înţelege că plecarea lui Brâncuşi din Atelierul-Şcoală de la Meudon a însemnat, automat, şi o ,,despărţire” de Rodin.
De aici pornind, autorul studiului fundamental ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” consideră că s-ar cuveni să medităm cu atenţie sporită asupra mărturiei lui Henri Coandă, din cadrul convorbirilor incluse de V. Firoiu în volumul Din nou acasă.
Marele inginer şi fizician este autorul unei descoperiri epocale ce-i poartă numele: ,,Efectul Coandă”, după ce, cu 20 de ani înainte, inventase primul avion cu reacţie, denumit convenţional Coandă-1910, proiectase primul tren aerodinamic din lume, prima sanie-automobil (de asemenea cu propulsie reactivă), proiectase şi construise, în Anglia, avioane clasice/ cu elice Bristol-Coandă ( în anii 1911-1914), iar în Franţa: modelul Coandă-1916 (cu două elice apropiate de coadă).
Inventator al aerodinei lenticulare -, Henri Coandă, pasionat de sculptură, a ucenicit pe lângă Rodin. Savantul de notorietate internaţională, de peste decenii, avea să-i arate marelui sculptor francez, în acei ani de la cumpăna primelor două decenii ale secolului XX, o lucrare concepută de el, solicitându-i o sugestie, eventual o apreciere, o opinie... Rodin îi recomandă cu blândeţe: ,,Aici să-l consulţi şi pe Brâncuşi. El îţi poate indica o soluţie care merge mai bine în ceea ce vrei să faci. El îţi va arăta drumul cel bun.”.
Victor Crăciun conchide, referitor la aceste detalii, extrem de semnificative: ,,Ce apreciere mai bună, în acel moment, decât aceasta?” – apreciere a lui Rodin faţă de Brâncuşi, ţinem să subliniem. Apoi nuanţează convingător: ,,Descoperind tocmai pericolul de a fi influenţat fără a o dori -, Brâncuşi a hotărât să evite o prea mare apropiere de maestru, preşedinte al secţiei de sculptură de la Societe Nationale des Beaux-Arts, ceea ce i-a asigurat iniţierea şi dezvoltarea personală în maniera dorită, conturul ferm al personalităţii sale unice (s.n.)”.
Decupând succinta caracterizare, atât de limpede şi profundă, pe care, în anul 1952, cu prilejul Expoziţiei Omagiu lui Rodin, BRÂNCUŞI i-o face acestuia -, Victor Crăciun glosează molcom, asemenea unui român născut la Chişinău: ,,Subînţelegem din context şi preţuirea caldă pe care Brâncuşi nu se va sfii să o mărturisească, gest de nobleţe specifică doar marilor creatori. Toiagul măreţiei lui Rodin (n.n. din secolul XIX) avea să-i revină, în secolul XX, lui Brâncuşi.”.
3. Recunoaşterea la New York, arderea fotografiei la Chicago
Reiterând judecăţile de valoare irefragabile lui lui Henri Rousseau (Le Douanier/ Vameşul, cel dintâi artist plastic care îl defineşte pe Brâncuşi drept reînnoitor al creaţiei mondiale: ,,Ai transformat arta antică în modern !”) şi Charles Morice (voce autorizată printre creatorii francezi, unul din principalii teoreticieni ai simbolismului) -, Victor Crăciun dă, rapid, un nou verdict categoric: ,,Dovada cea mai clară a acestei recunoaşteri ne-o oferă nu România, nu Franţa, ci America”.
Autorul incitantului volum ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” ne oferă imediat, în susţinerea opiniei sale, o serie de argumente ce ţin de domeniul evidenţei (dar, prea adesea, omise), aducând în prim-plan realitatea că un pluton compact de artişti, scriitori şi colecţionari remarcabili de peste Atlantic îl descoperă pe Brâncuşi, mai ales după participarea la celebra International Exhibition of Modern Art (intrată în istoria artei drept Armory Show, după numele clădirii gărzii naţionale americane din New York), expoziţie de rezonanţă excepţională, reunind peste 1.600 de opere ale marilor artişti plastici din Europa, itinerantă ulterior la Chicago şi Boston.
Ecoul participării lui Brâncuşi la acea grandioasă expoziţie – potenţat, cu efect de bumerang, de violentul protest al studenţilor din Chicago (educaţi în spiritul academist al artelor plastice), care i-au ars fotografia lui Brâncuşi (publicitate cu impact mai puternic, în favoarea sculptorului român, nici că se putea!) – a fost unul pe care ne permitem să-l asemuim cu un veritabil desant ori cu pelerinajele, de la începutul anilor 1940, la Maglavit.
Spre Atelierul BRÂNCUŞI din Paris aveau să aflueze, necontenit, în valuri tot mai viguroase, importanţi colecţionari americani, care cumpărau – la preţuri exorbitante pentru acele vremuri, întrucât creatorul celebrelor Măiastre şi Păsări în văzduh nu renunţa la nicio centimă faţă de preţul cerut din capul locului - ,,numeroase opere, devenite astăzi mândria muzeelor şi colecţiilor particulare de peste Ocean”.
În continuare, Victor Crăciun punctează decisiv: ,,În felul acesta, în 1913, la vârsta de 37 de ani, Brâncuşi deschide calea artei noi şi în America, unde avea să se mai confrunte cu ignoranţa şi concepţiile învechite despre sculptură, între 1926-1928, dar, în final, va câştiga un răsunător proces împotriva Oficiului Vamal al Statelor Unite, hotărârea (n.n. sentinţa) dată în cauză fiind socotită biruinţa definitivă, şi pe cale juridică, a artei moderne supra clasicismului academizant, a creativităţii în faţa obtuzităţii societăţii, a gândirii libere şi dreptului de exprimare în faţa barierelor şi constrângerilor de orice fel.”.
Autorul acestui studiu, cu indiscutabile valenţe monografice, Victor Crăciun, realizează apoi un frapant memento, prin saltul (anticipativ, evident) peste mai bine de trei decenii, implantând o nouă bornă în analiza şi sinteza sa extrem de interesantă: ,,Până în 1937-1938, la 60 de ani de viaţă, când Constantin Brâncuşi definitivează capodopera capodoperelor sale, Aşezământul sculptural-arhitectonic de la Târgu Jiu (Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Columna Infinitului), care încheie monumental activitatea sa uriaşă, conţinând peste 700 de titluri de opere, a cunoscut gloria şi a trăit bucuria împlinirii în artă”.
4. Ambasada Artistică a României la Paris
Victor Crăciun nu se grăbeşte câtuşi de puţin în demonstraţia sa, poposind pe îndelete asupra semnificaţiilor Atelierului din Paris şi a înscrierii lui în contextul acelor ani învolburaţi - traversaţi/ marcaţi de două războaie mondiale, devastatoare, dar, paradoxal, extrem de rodnici în planul creaţiei revoluţionarului sculptor cu obârşii în Gorj, la Hobiţa, şi care mărturisea adeseori: ,,La Craiova m-am născut a doua oară…” – naştere nu în sens fizic, cum a fost aceea din satul natal, ci spiritual, ca punct de plecare pe tainicele căi ale Iniţierii ezoterice.
Avizatul comentator notează, pe cât de simplu, pe atât de convingător, că Atelierul sculptorului din Impasse Ronsin avea să devină Ambasada Artistică a României la Paris, centru de meditaţie şi confruntare asupra destinului artei, ,,în căutarea specificului modern care să o pună în acord cu marile descoperiri ale secolului XX din diverse domenii ale ştiinţei, şi mai ales ale aeronauticii, în care pionierii, adesea uitaţi sau nu îndestul recunoscuţi, sunt românii Traian Vuia, Aurel Vlaicu şi Henri Coandă.”.
Urmează, pentru a câta oară, un croşeu fără replică: ,,Iar Brâncuşi deţinea rolul de arbitru în aceste dezbateri, cu deplina autoritate în domeniu pe care şi-o câştigase prin arta sa, dar şi prin echilibrul şi înţelepciunea care îl făceau să fie considerat, aşa cum plastic remarca poeta luxemburgheză Anise Koltz, mai bătrân şi mai tânăr ca lumea”.
Cel despre care redutabilul prozator Marin Preda scria: ,,Numai un ultim boem romantic putea să se cufunde în catacombele de arhivă şi să descopere fascinanta contribuţie a scriitorilor la dezvoltarea radioului”, Victor Crăciun, se întreabă şi ne întreabă, incluzându-ne, ca într-un joc interactiv, în povestea sa despre BRÂNCUŞI, ce a făcut ca biruinţa creatorului atâtor capodopere, plecat singur pe drumul iniţiatic, să fie universală? ,, Ce anume a declanşat această recunoaştere, cum s-a întâmplat miracolul ca, într-o jumătate de secol cât a trăit în Franţa, să înfăptuiască o creaţie inegalabilă şi în acelaşi timp incitantă pentru marii artişti precum Wilhelm Lehmbruck, Modigliani, Isamu Noguchi sau Henry Moore, la care adăugăm remarcabili sculptori români care i-au fost, pentru o perioadă mai îndelungată sau mai scurtă, ,,discipoli” în Atelier, nume dintre cele mai sonore ale artei noastre: Miliţa Petraşcu, Irina Codreanu, Etienne Hajdu, Constantin Antonovici, Sanda Kessel (Polizu Micşuneşti), Gh. D. Anghel, George Teodorescu, Alexandru Istrati, Natalia Dumitrescu, Romulus Ladea, Mac Constantinescu, Margareta Cosăceanu şi alţii.”.
Grigore Vieru observa, cu ani în urmă, că Victor Crăciun a pornit pe urmele lui Eminescu, refăcând ,,peste mări şi ţări, Poduri de aur pe care păşeşte timpul eminescian”. Tot aşa a procedat/ procedează istoricul literar şi de artă menţionat şi în cazul altui purtător al praporilor Spiritului Românesc în Lume – cum se exprima Adrian Păunescu – şi anume în cazul celui care, prin atât de arhaic-înnoitoarele Cuminţenia pământului şi Sărutul, punea piatră de hotar şi deschidea larg porţile sculpturii moderne la rang planetar.
La încheierea primei treimi (ca număr de pagini) a strălucitei sale exegeze, Victor Crăciun trage o nouă brazdă adâncă, prin care anticipează viitoarea roadă foarte bogată: ,,Am insistat asupra timpului Brâncuşi în artă şi a recunoaşterii sale universale pentru a ajunge la problema care ne interesează în acest cadru: dobândirea capacităţii, a măiestriei specifice, taina artei (s.n.) care avea să-l aşeze în fruntea sculpturii lumii”.
După îndelungi, scormonitoare şi riguroase zile şi nopţi, decenii de cercetare, după conexiuni, analize, clipe de iluminări şi decantări lămuritoare -, eminentul scriitor Victor Crăciun întrezăreşte, observă atent şi descifrează iţele de aur ale ,,ghemului” care , în opinia sa, explică propensiunea pentru o asemenea capacitate de neegalat. Este vorba despre un complex (suntem tentaţi să-l numim templu) care se întemeiază pe trei laturi/ postamente şi zări constitutive. Vi le înşiruim ca atare, în veşmântul de purpură al cuvintelor în care le-a prezentat însuşi cercetătorul ştiinţific Victor Crăciun: ,,harul dumnezeiesc al personalităţii, fundamentala înzestrare care nu poate răspunde, singură, realizării artistice; formaţia, cu puternicele elemente ale cunoaşterii naturii, instruirii şcolare şi autodidacte, cu meditaţia dătătoare de concepte proprii, susţinătoare a creaţiei prin subtila comunicaţie transmisă de arta stră-străbunilor săi traco-daci; meşteşugul, ca dexteritate desăvârşită prin trudă, cu totul aparte în arta sculpturii.”
Cei trei vectori de forţă ai personalităţii armonioase, irumpând înfloritor, ca o eternă jerbă de lumină, din chiar inima/ harul/ duhul acestui Fiu al Luminii şi Om al Iubirii (IO) Brâncuşi, din creierul/ energiile subtile/ formaţia sa multidisciplinară şi din aura sa, ca meşteşug, metafizică şi artă desăvârşită, au legături nemijlocite, afirmă Victor Crăciun – indestructibile, suntem ispitiţi a adăuga noi -, cu ,,iniţierea, atât în accepţiunea curentă a termenului, ca şi în sensul masonic, legat direct de deprinderea şi biruinţa meşteşugului în construcţii de orice natură, inclusiv în artă”.
După această largă deschidere de noi şi incitante orizonturi, urmează o suită de racursiuri în timp – paranteze în paranteze, cu detalii biografice şi de formare, ca într-un veritabil Bildungsroman, în fraze doldora de informaţii şi, desigur, de amănunte, conexiuni, judecăţi de valoare dincolo de orice prag/ pârleaz de tăgadă.
Tonul este, ca şi în multe alte dăţi, sobru, chiar sec (însă numai în aparenţă!), aruncând o fermecătoare punte de lumină spre obârşii, un fascinant curcubeu spre tărâmul belşugului de împliniri şi biruinţe artistice, de mai târziu, ale fiului de dulgheri şi oameni de la talpa ţării, plecat din Gorj, născându-se pentru a doua oară, întru Spirit, la Craiova, pentru a adăsta, ulterior, o jumătate de veac, în Oraşul Luminii, Paris, de unde a cucerit America şi toate punctele cardinale ale planetei noastre.
Având cadenţă de letopiseţ, claritate şi tăietură directă, aidoma monografiilor şi paginilor de istorii literare scrise de G. Călinescu sau Al. Piru, devotatul discipol al genialului critic -, pasajele respective trebuiesc reproduse ca atare, pentru a nu le ştirbi din farmecul lor indimenticabil: ,,Brâncuşi s-a născut la 19 februarie 1876, în satul Hobiţa, în zona subcarpatică a României, în Oltenia, regiune cu particularităţi limpezi ca specific etnic, în care, pe lângă tradiţia activităţii ţărăneşti, agricultura, oieritul, meşteşugurile casnice, şi, legate de acestea, erau foarte importante prelucrarea lemnului şi olăritul. Tatăl lui era şi agricultor, şi oier, şi meşteşugar în lemn, mama era torcătoare de lână şi celelalte rubedenii lucrau la războaiele de ţesut şi la îmbrăcămintea specifică locurilor. Pentru un copil născut cu har, toate acestea vor stârni imboldul creator, pe baza observaţiei atente, imitarea incipientă a copilului transformându-se în meşteşug.”.
Propoziţia care încheie paragraful citat încununează, aidoma unui corolar logic de neclintit, taina/ tâlcul evocării atât de amănunţite a universului uman şi cultural în care a pornit, copăcel-copăcel, în viaţă, Sculptorul – pe care, în clasamentul stabilit la finele mileniului al doilea, pentru primii o mie de artişti plastici ai lumii din mia de ani ce tocmai trecu, cei mai autorizaţi experţi occidentali l-au plasat pe BRÂNCUŞI pe locul al cincilea (după Fidias, Michelangelo, Leonardo da Vinci…), în timp ce Pablo Picasso abia a prins poziţia cu numărul 118 (o sută optsprezece). Iată propoziţia concluzivă, la care ne referim: ,,Iar Brâncuşi a fost artist şi meşteşugar până la sfârşitul său, produs la Paris, la 16 martie 1957.”.
5. Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova –
treapta de lansare în iniţierea lui BRÂNCUŞI
Partizan al apărării marii culturi româneşti, mai ales în pilonii ei, mai sigur (în) columnele ei: Eminescu şi Brâncuşi – după cum îl portretizează Adam Puslojici -, Victor Crăciun apreciază, cu just temei, că peregrinările şi noile legături ale copilului Brâncuşi cu meseria şi comercianţii, cu lăutarii, ,,artişti” şi ei, şi cu feţele bisericeşti, ,,îi adâncesc însuşirile dovedite de mic şi izbucnesc la Craiova, în cea dintâi afirmare creatoare, care nu este o sculptură, ci o vioară, meşterită din stinghiile unei lădiţe”.
Testând vioara făurită parcă din neant de Brâncuşi -, Mihalache Lăutaru, cotat de localnici drept o autoritate în domeniu, ar fi exclamat încântat: ,,Îi zice mai bine ca a mea!”, stupefiat de rezonanţa excelentă a acesteia.
Exegetul amplifică aria interpretărilor sale, considerând că vioara – cea dintâi operă a lui Brâncuşi - constituie nu doar ,,o biruinţă a meşteşugului său multilateral, dar şi o dovadă a înclinării sale spre muzică – interpreta la fluier, cânta din frunză şi îşi încerca harul la vioară, cobză şi contrabas – şi anunţa întreaga sa evoluţie artistică, fără de care nu ar fi putut deveni inegalatul Brâncuşi.” (sublinierile noastre).
Victor Crăciun mai brodează câteva marginalii, apoi evidenţiază că viitorul sculptor avea vârsta de numai 18 ani, ,,iar măestria de care dă dovadă, construind vioara, va duce la intrarea sa în Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, treapta de lansare în iniţierea lui.”.
Spre deosebire de majoritatea colegilor săi, care s-au specializat ca meşteşugari/ meseriaşi -, Brâncuşi îşi concentrează/ focusează eforturile cu maximă precădere pe arealul artei, aşa cum puţini dintre elevii generaţiilor premergătoare o făcuseră. Specializându-se pe sculptura în lemn, în care a excelat pe parcursul celor patru ani de studiu, Brâncuşi a furat şi secretele principale ale celorlalte secţii din Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova: modelaj, tâmplărie, turnătorie.
Înfiinţată în 1871, concomitent cu alte surate din ţară, prin Decizia ministrului Instrucţiunii, craioveanul Gheorghe Chiţu, ex-primar al Cetăţii Băniei, acest proaspăt înfiinţat locaş de învăţământ a beneficiat de profesori de meserii aduşi din capitala Imperiului Austriac, Viena, unde valorosul demnitar îşi luase licenţa în Drept. Din pleiada acestor profesori vienezi, au răzbătut prin memoria timpului nume precum Karl Zeffeld, Julius Ratz, Josef Sicheris, I. Zwender, valori de rezonanţă ale breslelor de meşteşugari în lemn şi în turnătorie, care îşi câştigaseră, prin merite recunoscute unanim, calitatea de maeştri.
Cu o experienţă bogată şi un ochi bine format, este uşor de intuit că aceşti profesori l-au ,,detectat” cvasi-instantaneu pe eminentul elev Brâncuşi, care proba talente extraordinare de meşteşugar. Îndrumându-l îndeaproape, conform programei de învăţământ specifice, profesorii amintiţi, cu tact şi certă vocaţie pedagogică, ,,l-au apropiat de obiectivele pe care îndrăzneau să le introducă şi în şcoală, în spirit masonic, formând meşteri desăvârşiţi”.
Victor Crăciun ţine, însă, să evidenţieze că totul era făcut cu dibăcie şi discreţie, mai ales după noile legiferări care desfiinţaseră breslele din viaţa românilor. Devine cât se poate de clar că – apreciindu-i iscusinţa şi spiritul inventiv, Brâncuşi uimindu-i nu doar cu vioara construită de el, dar şi cu o suită de obiecte de lemn (cuiere, gherghef, scaun, joc de loto/ de şah, suporturi de baie, casetă, rame cu motive vegetale) -, profesorii îl modelează ca ucenic.
De aici şi de la punerea cap la cap a informaţiilor că un coleg al tânărului născut în Hobiţa, Andrei Livădaru, era calfă, aidoma altor colegi ai săi, iar un altul, Grecescu-Perieru, ajunsese meşter în confecţionarea periilor -, autorul volumului ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” îşi pune întrebarea retorică, al cărei răspuns afirmativ este de la sine înţeles: ,,de ce nu ar fi fost şi Brâncuşi, la rândul lui, ucenic şi calfă?”.
Mai mult decât atât, recunoscându-i şi preţuindu-i faptul că acesta le era superior la studii şi în meserie, lui Brâncuşi i se propune o călătorie iniţiatică la Viena, unde profesorii săi aveau nu numai legături prieteneşti, dar şi masonice. ,,Obiceiul era vechi – punctează cercetătorul -, iar învăţătura adevărului şi a meseriei întărea sinea calfelor.”
6. Pravila de la Craiova, polisarea…
Cel despre care Nicolae Dabija scrie că: ,,A umplut Basarabia cu busturi, crezând în vorba lui Octavian Goga că o margine de ţară poate fi păzită cu o divizie militară sau cu statuia unui poet. A umplut Basarabia cu cărţi. Unele scrise chiar de domnia sa. Cărţi despre noi, care să sporească demnitatea din fiecare dintre cei exilaţi cu tot cu ţară ruptă din mijloc. A umplut Basarabia cu speranţe…” – nimeni altul decât inspiratul semnatar al volumului pe care îl comentăm, Victor Crăciun, precizează că primii autori despre Brâncuşi, V.G. Paleolog şi Petre Pandrea ,,nu consemnează direct legăturile sale cu meşterii masoni vienezi, evident din cauza timpului în care şi-au scris lucrările”. Are în vedere că, în România, masoneria fusese interzisă, cu toate că Mihail Sadoveanu deţinuse înaltul titlu de Mare Maestru al Marii Loji Naţionale. ,,Şi totuşi ei vorbesc despre Pravila de la Craiova, despre iniţiaţii unor Frăţii, despre Frăţia marilor personalităţi care au înfăptuit Revoluţia de la 1848, având legătură cu mari cărturari iniţiaţi francezi, italieni, ruşi, care au contribuit la constituirea ordinelor în rândurile românilor, având rol discret, dar deloc neglijabil, în înfăptuirea şi (…), mai ales, în recunoaşterea atât a Unirii din 1859, cât şi a celei din 1918”.
De aici, hermeneutul operei brâncuşiene translează argumentaţiile sale spre un alt substrat al modelării firii umane a viitorului Sculptor nepereche, a verticalităţii caracterului său, totdeauna integru, a flexibilităţii filosofiei sale de viaţă şi de creaţie, a înţelepciunii de a-şi purta, cu el, peste tot în lume, rădăcinile strămoşeşti, de a nu se des-ţăra, păstrându-şi în permanenţă identitatea morală, culturală, spirituală, specificul naţional cu obârşii deci-milenare, şi a nu se risipi/ a nu se pierde, printre străini, ca un neica nimeni.
Victor Crăciun face apel la realitatea că, ajuns la Tismana şi Padeş, încă de la frageda vârstă a copilăriei, Brâncuşi află, prin puternica tradiţie orală, despre faptele răsunătoare, revoluţionare, ale lui Tudor Vladimirescu şi ale pandurilor săi, despre legăturile cu Al. Ipsilante şi renumita organizaţie Eteria. Chiar dacă, la acea vârstă, nu avea cum să descifreze şi să-şi lămurească ţintele umaniste şi democratice ale acelor personalităţi şi ale acelor timpuri, ce-i precedaseră naşterea cu aproximativ o jumătate de secol, misterul care domnea în jurul acestora i-a stârnit un interes maxim şi va rămâne o coordonată a personalităţii lui Brâncuşi.
Exegetul nuanţează şi conchide cu claritate, pornind de la acest nou aspect: ,,De aici şi apropierea de biserică, şi caracterizarea de ,,misterios” pe care i-o fac Miliţa Petraşcu, V.G. Paleolog, Peter Neagoe, care, de altfel, îl şi numeşte ,,Sfântul din Montparnasse”, toţi aceştia, şi alţii, vorbind despre latura misterioasă a sufletului său, despre înclinaţia spre ceea ce este inaccesibil cunoaşterii obişnuite”.
Cel ce a amplasat peste 50 de monumente şi busturi (Lupoaica, Ştefan cel Mare, Eminescu – în 12 localităţi, Creangă, Coşbuc, Kogălniceanu, Sadoveanu, Goga, Bacovia, Mateevici, Brâncuşi, Nichita Stănescu şi mulţi alţii) în întregul spaţiu de la ,,Nistru pân’ la Tisa”, inclusiv în Ungaria şi Serbia: Victor Crăciun include în volumul său noi şi noi aserţiuni edificatoare: ,,Petre Pandrea adânceşte Pravila de la Craiova, legând-o de Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu (consilierul secretar al domnitorului, învăţatul italian Antonio Maria del Chiaro, contribuind la constituirea primelor Loji masonice în Ţările Române) şi de boierii Craioveşti, de Tudor Vladimirescu, ajungând şi la Izlazul paşoptist, la Traian Demetrescu, Mihai Eminescu, Şcoala de Arte şi Meserii”.
Fără a fi fost scrisă vreodată, circulând pe cale orală, ca toate creaţiile populare -, Pravila de la Craiova, comunicată de Pandrea, prin memoriile şi eseurile sale feerice, îl include pe Brâncuşi – cel mai ilustru sculptor oltean şi craiovean – în acest spirit de frăţietate. ,,De aceea – marchează Victor Crăciun despre Petre Pandrea – socoate că, atunci când Brâncuşi a plecat din Craiova, era deplin format ca om, filosof şi artist”. Repetăm şi vă rugăm să reţineţi, pentru totdeauna: când a plecat din Craiova, la 29 de ani, Brâncuşi era deplin format ca om, filosof şi artist!
Mutând epicentrul analizei la Biserica Madona Dudu (unde Brâncuşi, copil şi adolescent, a cântat în cor, iar epitropia acesteia l-a ajutat să studieze, atât la Craiova, cât şi la Paris), comentatorul susţine că aici a desluşit, mai întâi, textul Bibliei, în care a descoperit şi (credem noi) a fost fascinat de hotărârea regelui Solomon de a construi măreţul Templu. Sunt paginile din care viitorul sculptor va reţine, înainte de toate, cerinţa imperioasă a trudei minuţioase şi îndelungate, fără de care edificiul biblic nu ar fi putut fi înălţat, cu măiestrie artistică. Din aceeaşi Cartea Regilor, a mai reţinut că toate odoarele, dar şi uneltele din Templul Domnului erau din aramă lustruită.
Victor Crăciun trage concluzia că: ,,Lectura Bibliei îi va fi de căpătâi. Iar una dintre învăţăturile ei, lustruirea aramei, se va transpune într-o măiestrie care va da specificitate creaţiei brâncuşiene – polisarea.”.
Polisare pe care, adnotăm, la rându-ne, în fazele finale ale creaţiei fiecărei capodopere din marmură sau bronz, în sute şi sute de ore de meditaţie, rugă şi trudă cu virtuţi divine, Brâncuşi o făcea exclusiv cu palmele sale, călite în munca sa de ,,Ţăran din Carpaţi”, dar rămase blânde. Totdeauna blânde. Blânde şi rugătoare. Pogorând şi înălţând Sfântul Duh. Asemenea lui Zalmoxe. Aidoma urmaşului acestuia: Iisus…
7. Prima călătorie iniţiatică, la Viena
Pregătirea lui Brâncuşi este, deja, complexă, în multiple domenii. Şi era hotărâtoare. Îi lipsea, însă, călătoria de iniţiere. În vacanţa de vară premergătoare ultimului an de studii la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova -, îşi asumă şi această ,,probă de foc”.
Brâncuşi este conştient că, prin acest ritual al drumului de iniţiere, nu face decât să repete, să reia - pe o nouă buclă a spiralei vieţii sale pline de încercări, riscuri şi provocări - tradiţia/ practica ucenicilor şi calfelor din vechime.
Temerar, încrezător şi îndrăzneţ, mereu inspirat şi stăpân pe sine, vegheat permanent de îngerul său păzitor -, Brâncuşi porneşte în călătoria sa iniţiatică, precum un nou Ulise, chemat de mirajul legendarei Ithaca.
Respectase, înainte de start, proverbul românesc: ,,Înainte de a pleca la drum lung, ia cu tine hrană îndestulătoare şi încălţări trainice”. Hrana pe care Brâncuşi o ia cu el este, înainte de toate, aceea de sorginte spirituală: credinţa sa, fără de ţărmuri, în Dumnezeu. Iar încălţările păreau culese din basme, erau zburătoare, cu aripi transparente, dar viguroase, croite din cugetul său, luminat de aspiraţia spre Absolut, spre perfecţiune şi libertate – de gândire, de creaţie, de exprimare -, aripi zămislite din tenacitatea şi gândul pozitiv că, dacă ţelul ţi l-ai stabilit cu claritate, din stirpea celor nobile, izbăvitoare, îl vei atinge cu siguranţă.
Găseşte găzduire la meşterii care, de-a lungul călătoriei, îl primesc la muncă şi îl omenesc, îl sprijină în şlefuirea talentului şi înzestrării sale practice. Meşterii ce-l adăpostesc, asigurându-i casă şi masă, dar şi front de lucru pe măsura ambiţiilor lui, respectă, astfel, cutuma ce vine din Antichitate şi din Evul Mediu. ,,De aceea – ţine să releve Victor Crăciun – drumul la Viena nu îl pune la grea încercare.”.
După cum preciza, în 1967, în comunicarea prezentată la Colocviul Internaţional BRÂNCUŞI, de la Bucureşti şi Craiova -, Werner Hoffman, directorul Muzeului de Artă din Viena, aici, în capitala Imperiului Austriac, tânărul iniţiat Brâncuşi nu era chiar o ,,pasăre călătoare”, cum îl văzuse Petre Pandrea, în evocarea întâlnirilor peripatetice, purtate cu sculptorul în Franţa. Brâncuşi avea să muncească, răstimp de două luni, la Casa de Mobilă creată de Michael Thonet (1796-1871), care şi el debutase ca ucenic de dulgher.
Victor Crăciun rotunjeşte edificator acest nou ,,inel de vârstă” din trunchiul viguros, dacic, al olteanului cu fibră tare, de stejar ancestral, al lui Brâncuşi, concluzionând: ,,Reîntors, plin de impresii şi având o adeverire a muncii sale de acolo, pe care o va folosi la obţinerea în continuare de bursă de la Biserica Madona Dudu din Craiova (…), Brâncuşi este călduros apreciat de profesorii săi care, probabil, pe lângă notele frumoase, l-au ridicat la rangul de maestru. Aceasta ar putea fi raţiunea, credem noi, pentru care Brâncuşi avea să afirme: ,,La Craiova m-am născut a doua oară”.
Autorul volumului ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” precizează, în spiritul corectitudinii documentare, că: ,,Întreaga problemă a iniţierii lui Brâncuşi a fost aprofundată, cel dintâi, de Radu Varia, în monografia lui de circulaţie universală, publicată în America, Japonia şi Franţa, în care acordă o atenţie deosebită raporturilor lui Brâncuşi cu masoneria, folosind şi autorizatele opinii în materie ale lui Matila Ghyka”.
Demersul ştiinţific al lui Victor Crăciun cunoaşte noi nuanţări, susţinute printr-un citat masiv din monografia Brâncuşi, publicată, în anul 2005, de cercetătorul român stabilit în S.U.A: Alexandru Buican -, despre care, însă, nu spune că e singurul care a scormonit toate ziarele şi revistele vremii, de pe mai multe continente, selectând pasaje semnificative (şi comentându-le) din miile de articole, eseuri, studii despre Brâncuşi, din interviurile acordate de acesta, ca şi din vorbele de duh/,, dodiile” grandiosului artist.
Fără a ne mai complica prin formularea de consideraţii personale, reproducem acest citat, în întregul său: ,,Dincolo de prezenţa lor vizibilă în fruntea activităţii meşteşugăreşti din oraş sau în cadrul Şcolii de Arte şi Meserii, aceşti austrieci aparţin unei organizaţii oculte, de tip masonic, răspândită într-un număr mare de oraşe din Europa Centrală şi de Răsărit, avându-şi centrul la Viena. Breasla lor, Frăţia din Craiova, este numai o mică parte a acestei organizaţii, care se întinde pe continent, transgresând frontierele politice. Fraţii păstrează secretul asupra organizaţiei, ce vine din îndepărtatele vremuri ale Evului Mediu. Regulile secrete, cunoscute numai de iniţiaţi, sunt dublate de altele respectate la ,,lumina zilei”. Breasla îşi are codul ei profesional precis, ce seamănă cu un ritual şi care, vechi fiind, are nobleţe.
În aceşti ani de formaţie, Costache pătrunde tainele acestei culturi de meşteşugari, care impune o conduită pentru orice tânăr ce a ales calea meşteşugului. Odată ,,intrat la stăpân”, tânărul porneşte pe calea uceniciei, care va duce în timp la calificarea sa în meserie”.
Victor Crăciun apreciază opţiunea de a i se comanda Bustul lui Gheorghe Chiţu (ctitorul Şcolii de Arte şi Meserii din Craiova şi al întregii reţele similare din ţară), în 1897, la un an de la decesul acestui important fost primar al Băniei şi ministru al Instrucţiunii Publice, drept ,,dovada cea mai limpede că Brâncuşi devenise un maestru respectabil în Craiova”. Deşi era încă foarte tânăr, în acel an Brâncuşi împlinind 31 de ani.
Faptul este cu atât mai edificator, cu cât familia Chiţu avea afinităţi de notorietate şi legături de prietenie cu celebrul sculptor italian Ettore Ferrari, autor al unor cunoscute lucrări de for public în România: statuile lui Ion Eliade Rădulescu (în faţa Universităţii din Bucureşti), Dorobanţul (la capătul Podului Anghel Saligny de la Cernavodă), Ovidiu (la Constanţa).
Istoricul literar şi de artă Victor Crăciun insistă: ,,Şi totuşi cel ales este tânărul Constantin Brâncuşi. Nu este o dovadă a promovării lui ca sculptor la Craiova? Iar această promovare nu poate fi explicată decât prin remarcabilul său talent susţinut de gruparea masonică a şcolii şi de alte personalităţi importante ale Craiovei”. După care hermeneutul pune punct încrezător acestei secvenţe a demonstraţiei sale: ,,Cercetările viitoare vor susţine opinia noastră, o vor argumenta”.
8. A doua călătorie iniţiatică, spre Paris…
Un alt segment important din formarea viitorului sculptor îl constituie urmarea cursurilor Şcolii (Academiei) de Belle Arte din Bucureşti. – pe care, completăm noi, a absolvit-o cu media 9.33, ca şef de promoţie, cum se petrecuseră lucrurile şi la Craiova.
În paralel, Brâncuşi continuă să-şi aprofundeze rugăciunile la Biserica Mavrogheni, ,,unde a avut şi un mic atelier, cântând în cor la sărbători şi locuind într-o chiliuţă în timpul verii, rămânând în atmosfera Bucureştilor, să sculpteze, întrucât nu pleca la Hobiţa”. Este perioada în care realizează Ecorşeul (sub îndrumarea marelui profesor anatomist Dumitru Gerota), lucrare frapantă prin fineţea detaliilor, poreclită de studenţi Jupuitul, expusă la Ateneul Român în 1902, apoi în 1906, când Dr. Gerota amenajase un pavilion special în cadrul expoziţiei omagiale dedicate regelui Carol I, la împlinirea a 40 de ani de domnie. Dar, la această dată (n.n. 1906) – punctează Victor Crăciun – Brâncuşi se afla la Paris, concurând, împreună cu tineri din întreaga lume, la depistarea unei noi căi regale în arta sculpturii. Brâncuşi – anticipează autorul volumului menţionat – va fi câştigătorul competiţiei istorice, iar capodoperele lui devin temelia artei noi.
Într-o frază arborescentă, dar limpede, grea de sensuri multiple şi de esenţe tari în descifrarea personalităţii protagonistului cărţii sale -, Victor Crăciun sintetizează magistral: ,,Pentru a ajunge aici, a trecut prin anii de formaţie craioveană, hotărâtori în însuşirea meşteşugului, în descoperirea filonului naţional şi a spiritului etnic modelat de Mihai Eminescu (căruia i-a făcut prin 1899 un bust apoi l-a ilustrat în Somnul, sculptură în marmură, socotită capodoperă), lucrează – cum afirmă undeva – uneori câte un model pe zi, sfarmă, aruncă lucrările care nu-l mulţumesc, o ia de la capăt cu îndârjire, devine partizan al lui Lev Tolstoi, şi acesta un iniţiat, pe care îl citeşte, însuşindu-şi largul lui umanism, şi chiar echipându-se în mod asemănător cu marele narodnic rus când porneşte spre Paris, făcându-şi şi o fotografie grăitoare în costum de ,,globe trotter”, cum l-a numit Comarnescu, încă o demonstraţie a pasiunii pentru Tolstoi din acel moment.”
Efectuat ,,per pedes” doar de la Munchen până la Luneville (nu în întregime pe jos, cum au afirmat mulţi comentatori nedocumentaţi temeinic) -, drumul lui Brâncuşi spre Paris constituie tot o călătorie iniţiatică. Prins de o ploaie torenţială, drumeţul solitar, cuprins de o pneumonie gravă, este salvat de măicuţele care l-au îngrijit în spitalul din Luneville – unde, cu câteva decenii înainte, învăţase Mihail Kogălniceanu, ,,şi el mason, încă din perioada paşoptistă, artizanul reformei agrare şi iubitor al ţăranilor, personalitate aflată la temelia Unirii din 1859”.
Cum nimic nu este întâmplător pe lume, suntem tentaţi să afirmăm că ,,proba” pneumoniei i-a fost rânduită de Dumnezeu tocmai pentru a observa, într-una din dimineţile imediat următoare convalescenţei sale, joaca şi zborurile păsăruicilor dintr-un arbore de la fereastra salonului în care Brâncuşi era internat. Atunci s-au înfiripat, în mintea iscoditoare a artistului, germenii gândului de a sculpta minunea divină a zborului, a zburării – ca fenomen în deplină desfăşurare. Şi aşa s-au ivit, într-o serie cu virtuţi magice, sculpturile sororale, în 28 de versiuni, de la Măiastra (din 1910) până la Pasărea în văzduh (1923), expresie a sufletului său veşnic însetat de înălţarea spre Absolut, spre Dumnezeire.
…Şi i-a mai fost rânduită această convalescenţă îndelungată, vegheată de măicuţe grijulii, pentru a se întâlni – ca într-o iubire spirituală fulgerătoare – cu neasemuita carte Isis devoalată de Elena Petrovna Blavatsky, pe care a citit-o cu maximă răbdare, a studiat-o profund şi a meditat, până la sfârşitul zilelor lui pe acest Pământ, asupra misterelor concentrate în ea. ,,Lectura este fascinantă – susţine Victor Crăciun -, atât prin tezele dezvoltate, cât şi prin descoperirea autoarei – cea mai ahtiată călătoare a secolului al XIX-lea, străbătând întreaga lume, pentru a cunoaşte religiile şi etniile şi a-şi constitui Lojele Blavatsky, organizaţii teosofale, ajungând astfel şi în Transilvania (prin 1865 şi 1867) (…), dar şi la Bucureşti, în anii 1871-1872.”.
Din prezentarea scrupuloasă, pe care i-o face Victor Crăciun, spicuim doar câteva fulguraţii.:
1. ,,Elena Blavatsky şi-a intitulat cartea Isis devoalată tocmai ca o demonstraţie că binecunoscuta zeiţă egipteană, apărătoare a căminului, era totodată Mare Iniţiatoare în tainele vieţii-morţii-renaşterii;
2. Blavatsky dorea ea însăşi să fie recunoscută drept o deschizătoare a unei noi căi în iniţiere, pentru a cărei adâncire a scris această operă”;
3. ,,Prin străbunicii ei, Elena Petrovna Blavatsky era ataşată puternic de masonerie”;
4. Era clarvăzătoare şi deţinea capacitatea de a-şi disimula corpul în două locuri în acelaşi timp;
5. A luptat alături de Garibaldi, deghizată în bărbat;
6. Avea calităţile unui excelent guru, cu atât mai expresiv cu cât era femeie;
7. Cele transmise prin cărţile sale (Doctrina secretă, Ezoterismul budist, Vocea tăcerii ş.a.) au impus-o ca fiind posesoarea unor incontestabile calităţi paranormale.
Încheind provocatoarea prezentare a personalităţii Marii Iniţiatoare, Victor Crăciun trece la o paralelă spectaculoasă între Brâncuşi şi Elena Blavatsky, consemnând multe puncte de tangenţă:
a. larga înţelegere umanistă şi împăcarea religioasă;
b. spiritul universal al personalităţilor lor, mai presus de specificul etnic şi legăturile fiecăruia cu statul din care provenea/ de care aparţinea;
c. modestia, toleranţa, căldura apropierii de oameni;
d. tendinţa spre stări capricioase şi impulsive;
e. umorul, uneori vulgar;
f. uşile deschise pentru cei ce le acceptă spiritul, atitudinile şi comportamentul.
Fără să şi-o fi luat ca reper/ model de viaţă, ,,ci numai un altfel de exemplu de cunoaştere, descoperit în această călătorie, din viaţa unei femei miraculoase, care uimise lumea” -, dar totuşi, în anumite privinţe, asemenea celei ce avusese viziuni tehnice de necrezut pentru anii 1860 (zboruri cu aparate de neimaginat, convorbiri telepatice la orice distanţă, puterea unor medicamente surprinzătoare, energii denumite mai târziu nucleare…), ,,Brâncuşi însuşi va deveni apoi un cutezător ,,inventând” Măiastra în artă, imagine a zborului etern, iar în 1945 propunând, într-o schiţă de film, construcţii care, la 50 de ani de la plecarea lui, sunt la fel de fireşti”. În acest punct, Victor Crăciun nu intră în detalii, însă nouă ne este cât se poate de limpede că are în vedere colosalul edificiu din oţel şi sticlă, în forma Columnei fără sfârşit, realizat la Chicago, acum, la început de secol XXI.
Autorul volumului ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” adaugă încă un epolet de argint şi mai multe fireturi de aur demonstraţiei sale, prin cheia de boltă a reliefării afinităţilor dintre cei doi creatori, în domenii atât de îndepărtate: ,,I-a apropiat credinţa în miracol, trăind şi izvorând miracole. Elena Blavatsky a constituit de altfel în acest scop Clubul miracolelor devenit apoi Societatea teosofică, în vreme ce Brâncuşi a recunoscut că miracolele l-au salvat în momentele cele mai cumplite prin care a trecut în întreaga viaţă.”.
9. Miezul Templului de la Indore, cu tâmpla în Zamolxe
Referitor la cultura asiatică, indică şi tibetană a lui Brâncuşi -, Victor Crăciun consideră că aceasta a pornit tot din cărţile misterioasei doamne Elena Blavatsky, pe care sculptorul le-a cunoscut cu mult înainte, adică aproximativ cu două decenii şi jumătate mai devreme de momentul apropierii sale de Milarepa, detaliu adeseori speculat de unii comentatori occidentali: ,,Toate acestea vor renaşte peste ani, atunci când s-a conturat dorinţa sculptorului nostru, ataşat de propunerea de a construi un monument cu totul special la Indore pentru prinţul/ maharajahul Yeswant Rao Holkar, şi când Brâncuşi însuşi a călătorit în zonă şi în Egipt, ca şi Blavatsky, cu mult înainte”.
Extinzând arcul de lumină asupra acestor subtile detalii, autorul emite o multitudine de opinii pertinente, cu trimiteri la personalităţi din antichitate, dar şi din secolul XX: ,,Nu putem, deci, să eliminăm o posibilă influenţă a Elenei Blavatsky, în legătură cu proiectarea acestui monument, dar miezul lui noi îl aflăm mai degrabă în conceptul lui Zamolxis, considerat de istoricul Iohannes (n.n. eroare de procesare, credem -, deoarece, mai mult ca sigur, este avut în vedere Iordanes, autorul magistralei cărţi Getica) un ,,mare filosof” şi în legătură cu care putem reconstitui, după Herodot şi Strabon, că şi-a construit o catacombă undeva în Munţii Carpaţi, unde s-a retras în reculegere vreme de trei ani, după care a revenit între geto-daci, orientându-le destinul.”. Victor Crăciun menţionează într-o paranteză (n.n. de ce în paranteză, nu am înţeles…): ,,Iar peste milenii, Brâncuşi însuşi se socotea traco-dac.”.
Pentru a nu fractura/ fragmenta firul demersului domnului Victor Crăciun, lăsăm observaţiile noastre pentru mai târziu, continuând să reproducem întocmai, pentru fidelitate completă, considerentele sale: ,,Zamolxis a fost iniţiat de Pitagora şi a devenit între ai săi Mare Preot, contribuind la definirea conceptului unideist în credinţă. Acţiunea sa este evocată de Mihail Sadoveanu într-o carte de substanţă a vechimii neamului, Creanga de aur, din păcate prea puţin citită. Şi nu este deloc întâmplătoare această întoarcere la vremurile biblice, care au avut loc în alte spaţii, în Carpaţi, fiind paralele şi surprinzătoare întrucât vădeau credinţa în Unicul Dumnezeu, rupându-se de mitologie în descoperirea adevăratei religii. Era o revoluţie în conştiinţă. Iar Mihail Sadoveanu a avut forţa să recreeze starea de trezire a acelor vremi recunoscându-i valoarea în afirmarea ei ideatică. Nu se cunoaşte locul de meditaţie al lui Zamolxis, motiv pentru care sunt presupuse mai multe ,,Kogaioane”, iar problema rămâne deschisă pentru Brâncuşi, cel care plăsmuia Templul socotit al meditaţiei.”.
Ca într-o inscripţie tainică, pe coperta interioară a Bibliei, ori ca într-un hrisov secret pe spatele uneia dintre ramele maiestuoase create de Brâncuşi, scăldate într-o horbotă dezlănţuită, dar perfect armonioasă, de ornamente vegetale, Victor Crăciun ne-a purtat prin labirintul atâtor detalii, pentru a ne conduce, cu paşi mărunţi-mărunţi, de gheişă, spre luminişul adevărului parcă numai de domnia sa cunoscut: ,,O asemenea reconstituire de Templu dorise Brâncuşi să construiască la Indore, adăugându-i, printr-un concept nedezvăluit tehnic de sculptorul care este din nou inventator, străfulgerarea forţei Măiestrei (de fapt trei Păsări Măiestre, pe care maharajahul Holkar le şi cumpărase), patronând un tărâm al meditaţiei totale, în care să se afunde prinţul indian, suferind de pierderea soţiei. Iar într-un anumit moment solar, razele să pătrundă printr-un orificiu în Templu şi să ilumineze Măiestrele, întruchipând zborul sufletului celei dispărute spre altă lume, cea eternă.”.
După ce menţionează, sec, că se reconstituiau, astfel, cele relatate de Herodot şi după ce oferă citatul adecvat din marele istoric antic, Victor Crăciun caligrafiază – cu o părere de rău abia ţinută în frâu: ,,La Indore însă se preconiza un loc al meditaţiei, care, dacă ar fi fost înfăptuit, ar fi rămas o altă pecete a lui Brâncuşi în univers, un alt mister, egal cu al Columnei, de data aceasta de lumină şi de intuiţia zborului suflet al Măiestrelor.”.
Tonul grav, meditativ, al comentatorului continuă, ca într-un ritual iniţiatic, dăruindu-ne brusc, ,,mură în gură”, cheia unor noi zări şi etape din această aripă a cărţii: ,,Am relatat toate acestea pentru a reveni la problema care ne interesează în acest context. Templul gândit de Brâncuşi putea fi asemănător celui masonic, dar diferenţa este impusă de participare: nu întruneşte numărul de fraţi, fiind destinat unui singur om în meditaţie, sau al altor apropiaţi, având comun doar sacralitatea, diferind construcţia specială cu toate componentele ei. Templul lui nu este, deci, masonic, ci poate fi teosofic sau al unei meditaţii cu totul speciale, dincolo de orice religie cunoscută. Nefiind construit, nu cunoaştem specificul lui, cum nu-l ştim nici pe cel al lui Zamolxis, dacă va fi existând în Carpaţi.”.
10. Dincolo de aceste praguri de analiză ale iniţierii…
Arhitectul acestui minuţios studiu - ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” – ne împărtăşeşte opinia că, deşi a zăbovit îndelung asupra acestor praguri de analiză ale iniţierii genialului sculptor (toate cele sintetizate de noi până în acest punct al prezentării), deşi a cercetat mărturiile celor ce l-au cunoscut pe Brâncuşi, nu a depistat urmele acestui secret, acela ca marele creator să fi făcut parte (şi în spaţiul francez) din masonerie, după care continuă să ne ofere alte şi alte amănunte: ,,În cartea de referinţă privind complexul epocii pe care o străbătea Brâncuşi, eseistul Petre Pandrea se referă doar în trecere şi destul de evaziv la problema care ne interesează. Probabil nu putuse comenta mai mult în vremea în care masoneria în România era suspectată de activităţi care ar fi putut clătina regimul şi avea să fie interzisă.”.
Simţind că se apropie de capătul demersului său, Victor Crăciun face încă un efort, în speranţa desăvârşirii documentării sale adresându-se direct lui Marcel Şapira – care, în 1948, când a ales calea exilului în Franţa, a dus cu el multe secrete şi documente ale masoneriei româneşti. Devenind unul dintre apropiaţii lui Mircea Eliade şi ai lui Emil Cioran, la Paris, acesta a avut posibilitatea de a se întâlni cu Constantin Brâncuşi.
În urma unei îndelungate convorbiri din 2008, purtată acasă la Şapira, în Capitala Franţei, şi în prezenţa preotului paroh al Catedralei Ortodoxe Române din Jean de Beauvais: Constantin Târziu -, Victor Crăciun îşi consolidează concluzia că Brâncuşi a avut legături cu masoneria la Craiova (ceea ce explică, încă o dată, şi afirmaţia sculptorului ,,La Craiova m-am născut a doua oară”), dar, ajuns la Paris, ,,nu a restabilit posibile legături de această natură, deşi marii cărturari români din secolul al XIX-lea au avut puternice legături cu intelectualii francezi masoni”.
Definindu-l pe Brâncuşi ca pe om al epocii sale, desăvârşit cunoscător al atmosferei pariziene, care era la curent cu conferinţele celebre ale lui Rene Guenon (întemeietor al revistei La nouvelle litteraire, cel care a impus ideea unui singur Dumnezeu, pentru toate credinţele, şi anume Marele Creator al Universului) -, Victor Crăciun punctează, din nou, decisiv:
1. ,,Fără să se desprindă de credinţa ortodoxă în Bunul Dumnezeu, Brâncuşi era un înţelept susţinător al omului universal, dezvoltat prin cunoaştere şi revelaţie, condiţie pe care n-o poate împlini decât prin libertatea absolută, care asigură iniţierea absolută. Brâncuşi a fost şi a rămas un cutezător (n.n. şi cugetător) al libertăţii totale, ceea ce i-a asigurat locul câştigat în arta lumii”;
2. Deoarece întâlnirea cu opera misticului tibetan Milarepa - personalitate insolită a poeziei şi filosofiei asiatice - a avut loc după Primul Război Mondial, acesta nu-l mai putea înrâuri pe Brâncuşi, care, în momentul respectiv, ,,îşi definitivase aproape toate conceptele marilor opere, expunând creaţii reprezentative, unice în lume, comentate de specialiştii vremii”;
3. ,,Milarepa a rămas o lectură de interes, în elanul său (n.n. al lui Brâncuşi) întotdeauna ahtiat de a cunoaşte”, însă ,,nu-l va influenţa filosofic nici în legătură cu Ansamblul de la Târgu Jiu şi nici cu alte opere create în deplină forţă personală de gândire şi creaţie”.
Redutabilul autor al splendidului volum ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” face apel, mai apoi, la mărturisirile baronesei Renee Irana Franchon (femeie distinsă, având sânge persan, poetă şi psihanalistă, ,,care i-a rămas prietenă o jumătate de veac, poate mai mult decât i-ar fi stat alături o soţie”), mărturii publicate de Ionel Jianu.
Despre Irana, Victor Crăciun ne încredinţează că ,,ne lasă cea mai profundă caracterizare tocmai în legătură cu omul absolut, iluminat de geniu, rămas viu în conştiinţa ei”. Iată pasajele care-i întăresc istoricului literar şi de artă de la cumpăna secolelor XX-XXI o asemenea convingere: ,,Pentru mine, Brâncuşi rămâne o necontenită prezenţă. Tot ce am învăţat de la el mi-e mereu de folos, mă ajută să văd ceea ce alţii nu ştiu să vadă. Cred că darul cel mai de seamă pe care mi l-a făcut Brâncuşi n-a fost bronzul Muza adormită, ci unul mult mai de preţ: mi-a deschis ochii către minunea vieţii, mi-a arătat cât de curată poate fi o dragoste adevărată.”.
Eseistul nostru - despre care Miliţa Petraşcu susţine că este ,,un strateg al scrisului”, pentru care ,,cuvântul capătă o forţă aparte””, Victor Crăciun înrudindu-se cu ,,naratorii care ştiu să pună în valoare firul conducător al povestirii fără ca să cedeze o clipă bagheta conducerii”, posedând arta de a descoperi întotdeauna firul magic şi de a ilumina tot ce atinge – conchide asupra pasajelor citate mai înainte din baroneasa persană Irana: ,,Este aici recunoaşterea că Brâncuşi era un iniţiat, capabil de a conduce şi altora paşii spre călătoria iniţiatică întru cunoaşterea de sine şi a lumii.”.
Din lungile discuţii cu sculptoriţa Miliţa Petraşcu, discipolul cel mai talentat al Titanului din Hobiţa -, Victor Crăciun selectează un citat extrem de elocvent: ,,Era francmason (şi exprima cu o anumită forţă acest cuvânt – glosează eseistul pe marginea afirmaţiei atât de categorice), ca mulţi dintre artiştii pe care i-am cunoscut în anii mei parizieni, Alexander Archipenko, Marcel Duchamp, Robert Delaunay, Ossip Zadkine, Erik Satie şi chiar primul meu soţ, Pierre Curie, iar dintre români, Victor Eftimiu”.
Apropiată şi ea de Brâncuşi, răstimp de patru decenii (în anii 1919-1924, aceasta ucenicise în Atelierul magistrului din Impasse Ronsin), Miliţa Petraşcu ,,îl caracterizează pe acesta drept un om misterios şi miraculos; îl observă cu ochi de artist şi îi realizează bustul, care i-a fost pe plac maestrului său” –apreciată de el ca o portretistă fără egal.
Sintetizând şi concluzionând pe marginea ceasurilor colocviale pe care le-a avut cu Miliţa -, Victor Crăciun reţine precizarea sculptoriţei că Brâncuşi avea unele întâlniri ciudate, de taină, pe care ea nu le comenta şi le punea pe seama unor ciudăţenii secrete. Vor fi fost ,,întâlniri” masonice? – se întreabă franc autorul, după care îşi răspunde prompt că, în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, întâlnirile ,,de taină” ale sculptorului trebuie să fi fost cu mişcarea de Rezistenţă franceză, împotriva nazismului, despre care există dovezi peremptorii, scoase la lumină în anii postbelici.
Punând cap la cap toate elementele trecute în revistă până acum, eseistul subliniază că Brâncuşi a fost un artist independent, ce nu poate fi ataşat niciunui curent sau grupări/ şcoli de artă ori din alte domenii, filosofice, sociologice sau de altă natură: ,,A început prin a se iniţia, a fi iniţiat şi a fost un artist supus iniţierii întreaga viaţă, aşa cum se cuvine să fie un mare maestru. Toate aceste desluşiri din viaţa octogenară a lui Brâncuşi converg spre înţelegerea specificului iniţiatic al maestrului.”.
Ultimele pagini din volumul ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” sunt de o concentraţie ideatică maximală, autorul încercând să ne dezvăluie sensul şi ţinta demersurilor sale (concentrice şi în spirală!), dar şi noile orizonturi ale concluziile desprinse: ,,Am avut în vedere deopotrivă atât căutările general umane ale artistului, acea scară care duce la desăvârşire în cunoaşterea universului, cu tot ceea ce există, inclusiv latura ezoterică a renaşterii la viaţa spirituală absolută (s.n.) – ceea ce în artă a exprimat în Columna fără sfârşit –un urcuş neîntrerupt spre obţinerea revelaţiei -, cât şi cel masonic, care se împlineşte prin ritualuri specifice care includ sacralitatea, conţinând semne şi însemne caracteristice societăţii secrete respective, uneori oculte.”.
11. Călătoria între legendă şi realitate
De la aceste temeiuri pornind, Victor Crăciun ne dezvăluie, ca într-un ritual iniţiatic, noi chipuri ale demonstraţiei sale, fundamentate pe o documentare şi cercetare de o acribie remarcabilă, aducând în prim-plan valenţe şi virtuţi cât se poate de clare:
a. Încă din Şcoala de Arte şi Meserii de la Craiova, Brâncuşi a urcat în comunitatea fraternă (parcurgând primele două trepte: ucenic şi calfă), titlul primit (acela de maestru) demonstrând că îi sunt apreciate însuşirile sale înalte, el fiind cotat drept ,,cel mai bun şi înţelept din generaţia sa”;
b. Tocmai pentru că aveau încredere deplină în însuşirile sale, profesorii vienezi de la Şcoala de Arte din Craiova l-au şi ghidat să efectueze acea călătorie iniţiatică în Capitala Imperiului Austriac, călătorie pe care, ulterior, o va repeta din proprie iniţiativă, de astă-dată spre Paris, de la Munchen la Luneville parcurgând drumul ,,per pedes”, aidoma oricărui aspirant la primirea recunoaşterii, aşa cum era cutuma încă din Antichitate şi Evul Mediu. Aceasta este, în viziunea inedită a lui Victor Crăciun, călătoria între legendă şi realitate, acompaniată permanent de miracol;
c. Autorul nu crede că, în Franţa, Brâncuşi îşi va prelungi legătura cu frăţiile masonice, dar – în pofida acestui detaliu – ,,şi-a luat, în timp, atribuţiile de maestru”, devenind un artist recunoscut (în America, în Europa şi pe arie planetară) şi având foarte mulţi ucenici, peste 25.
d. ,,A acceptat şi năzuitoare artiste, dar, păstrând tradiţia (n.n. masonică), le-a dat nume de bărbaţi (Petrache, Costache) şi se comporta cu ele ca într-o societate de băieţi.” De asemenea conform cutumelor, meşteşugul ,,se fura”, iar farmecul era asigurat de dialogurile doldora de învăţăminte despre artă, dar şi despre lume şi univers.
Victor Crăciun numeşte ,,treptele” rezumate de noi mai sus ,,calea lui spre cunoaştere, pe care o inocula, cu menţionarea lui Dumnezeu, ades evocat, cum se poate constata şi din textele lăsate în română şi franceză (publicate de Doina Lemny şi Robert Cristian Velescu în volumul Brâncuşi inedit).” Concluzia (,,calea lui spre cunoaştere”), reieşită din aceste texte, până nu demult inedite, este consolidată de maximele, aforismele, meditaţiile, observaţiile brâncuşiene publicate mai întâi de Constantin Zărnescu, în 1980 (la Editura Scrisul Românesc din Craiova, cu un preambul de Marin Sorescu) şi, după 1990, de Sorana Georgescu-Gorjan.
În acest nou context, Victor Crăciun înalţă colonada de lumină a unor noi intuiţii, conexiuni şi revelaţii: ,,Adesea el se exprima în dodii, mod particular de încifrare a mesajului, specific oltenesc, deci din obârşii, dar existent şi în confrerii. Acest mod de a formula ideile poate fi considerat un sistem propriu de a dărui, la rândul lui, iniţierea celor care îl vor urma, particularitate a desăvârşiţilor maeştri.”.
În plan artistic, această căutare este ,,încifrată” în Poarta Sărutului, care – din perspectiva nouă a comentatorului - ,,înseamnă tocmai deschidere, prin iubire şi comuniune fraternă, spre alte lumini, spre nesfârşitul văzduhurilor, spre care se avânta Măiastra, aşa cum credinţa populară a neamului său o transmite prin legende şi băsmuiri”.
Forând în adâncurile spiritului şi spiritualităţii strămoşeşti -, Victor Crăciun evidenţiază pertinent şi tranşant: ,,Acest duh al trecerii între lumi şi lumini semnifică puterea celor aleşi, pe care Ionel Jianu a formulat-o cel mai exact, folosind expresia românească văzduh, uşor de străbătut doar cu ajutorul Măiestrei, ea însăşi plămădire artistică a zborurilor dintotdeauna, deci a înălţării.”
În ideea unei cât mai nuanţate lămuriri, Victor Crăciun face trimiteri direct la sursă, citând din Ionel Jianu: ,,Spaţiul poate fi măsurat. Văzduhul e incomensurabil. Spaţiul e mărginit, pe când văzduhul nu cunoaşte margini (ca la Eminescu, n.n.; sublinierile ne aparţin), fiind liber ca zborul gândului (…) Înţelesul lui ar putea sugera că lumea duhurilor devine vizibilă în zările înalte spre care se avântă pasărea lui Brâncuşi (…) Văzduhul are dimensiune de legendă”.
12. Revelaţia lui Brâncuşi…
Extinzând la maximum viziunea sa despre universul spiritual al lui Brâncuşi, ca şi despre vectorii semnificaţiilor capodoperelor acestuia -, cu inocenţa copilului ce descoperă fascinaţia troienelor imaculate de omăt, foarte înalte, dar şi foarte adânci, Victor Crăciun, urmărit cu obstinaţie de atingerea ţintei demonstraţiei la care s-a angajat: saltul de la Iniţiere la REVELAŢIE, în gândirea şi creaţia părintelui sculpturii moderne mondiale, concentrează iarăşi, ca într-un filon aurifer de cea mai pură calitate, lamura ideatică a turului său de forţă, ajuns în pragul finişului, pe care o ridică pe noi parametri de limpiditate: ,,Iniţierea lui devine general umană, în căutarea veşnică a deplinei revelaţii cu amintirea unor însuşiri ritualice care nu se puteau şterge. Ele veneau însă dintr-o lume de demult, iar el ajunsese într-o altă lumină, fiind recunoscut ca , . A fost, deci, socotit cel mai de seamă reprezentant şi deschizător de drum al artei noi, dincolo de curente şi şcoli (s.n.), pentru că el însuşi forma CURENTUL BRÂNCUŞI, pornind din Sinea sa şi a poporului său, care exprima, prin arta lansată de el, ceea ce năzuia pentru omenire: BUCURIA CURATĂ.”
Foarte aproape de a pune punct disecţiei şi sintezei sale, comentatorul consideră, cu justeţe, că acesta era capătul trudei Iniţiatului şi Minunea/ Miracolul la care a ajuns prin ea.
În autoportretul grafic al Esenţei fiinţei sale -, Brâncuşi, insistă Victor Crăciun, şi-a imaginat Sinea sa ca pe o spirală, precum proiectase, cu ani în urmă, şi portretul legendarului scriitor irlandez James Joyce, spirala fiind ,,unul dintre cele câteva semne sacre care alcătuiau prima scriere din lume, o scriere şamanică, semn dublu care simboliza, înainte de toate, perechea, cuplul, unirea celor două principii complementare ale vieţii şi ale lumii: principiul feminin şi cel masculin”.
Resimţim impulsul de a face o mică breşă în tumultuoasa demonstraţie a lui Victor Crăciun, reamintindu-vă câteva detalii despre unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai veacului XX, James Joyce (1822-1941), prieten al Sculptorului, din moment ce a apelat la serviciile sale pentru a-i realiza coperta unui viitor volum, Brâncuşi caligrafiind, cu o mişcare rapidă, după ce îl privise preţ de câteva secunde, şocantul, însă atât de apreciatul portret-spirală, al celui ce avea să devină autorul romanelor Portret al artistului în tinereţe (1916), Ulise (1992), Veghea lui Finnegan (1939), al nu mai puţin celebrului volum de nuvele Oameni din Dublin (1914) şi a două cărţi de poeme. Maestru al monologului interior şi al muzicalităţii prozei, James Joyce l-a avut ca discipol pe dramaturgul Samuel Beckett şi i-a influenţat pe William Faulkner, Eugene O’Neill, Jorge Luis Borges, Umberto Eco. În postumitate, istoricii literari ai lumii l-au plasat pe James Joyce în piscul listei modernismului literar anglo-saxon, alături de T.S. Eliot, Ezra Pound (autor al unui studiu de chinogramă despre Brâncuşi), Virginia Woolf.
Revenim la volumul ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie”, menţionând că autorul sintetizează, cu admirabilă subtilitate, o multitudine de semnificaţii, având legături intrinseci cu fenomenala creaţie brâncuşiană:
I.Asemenea crucii, ,,spirala este un arhisimbol, ba chiar mai mult, o epifanie a principiului însuşi al vieţii – cea mai mare forţă divină pe care o invoca omul sacru/ şamanul”;
II. ,,Spirala a fost simbolul cel mai folosit de strămoşii noştri îndepărtaţi (să ne gândim numai la vasele mitomorfe, la ceramica de Cucuteni, Vădastra sau Vinca, la brăţările de Cucuteni, la cele dacice), care vedeau în el izvorul însuşi din care ia naştere viaţa, ciclul, perpetua (re)înnoire, continuumul naştere-renaştere/ viaţă-moarte-înviere; transformare, devenire, evoluţie, îmbunătăţire, perfecţiune şi, de aici, divinitate.”;
III. ,,Semnifica vortex-ul/ vârtejul care aduce şi duce, apropie/ depărtează, care absoarbe şi expulzează, care leagă şi dezleagă şi care face trecerea dintr-o lume într-alta, altfel spus, semnifica intrarea şi ieşirea în/ din lume”;
IV. Păstrat în întreaga noastră cultură tradiţională (de la cusături, împletituri, ţesături, crestături, până la produsele culinare, colacul fiind doar unul dintre obiectele ritualice care îl conţin), acest simbol are semnificaţii şi o forţă cu totul aparte, cu evidente valenţe de unitate, continuitate, solidaritate, identitate culturală şi spirituală;
V. Din piscul iluminării profunde, Victor Crăciun precizează: ,,iar pentru noi este de natura evidenţei că Brâncuşi – depozitar nu doar al unei culturi dobândite în şcoli, prin lecturi, ci şi a uneia receptată prin matricea spirituală a poporului său, cu care s-a contopit – cunoştea adâncile semnificaţii ale semnului sacru”.
În inelul penultim al demonstraţiei sale, autorul volumului ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” realizează încă o conexiune inspirată, deschizând o geană fără sfârşit în abordarea şi interpretarea măiastră a universului brâncuşian: ,,Să observăm cu atenţie această Sine a sa, oarecum (Relativement, tel que moi…). Deasupra spiralei/ sufletului/ vieţii/ căutărilor aşază o cupă despărţită în două părţi, cea mai mare simbolizând arta, cea mică semnificând problemele paralele şi obişnuite, cele lumeşti. Cupa este în legătură directă cu spirala sinelui, rezultând un tot absolut, o cupă în care partea bucuriilor este semnificativă, demonstrându-i fericitul concept: ,,Deviza mea a fost totul sau nimic”. Şi a dat totul pentru artă”.
Ajuns în faza de a pune, cu adevărat, un punct final călătoriei în care ne-a invitat, iniţiindu-ne fără ca noi să ne dăm seama, Victor Crăciun afirmă că Brâncuşi a dat totul pentru artă, făcând-o ,,ca un iniţiat desăvârşit, în condiţiile modificării continue a lumii moderne”.
Finalul acestui cuceritor ,,roman de idei”, care este volumul ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie”, atinge vibraţii liturgice şi de poem în proză de cea mai bună densitate: ,,A fost un om al acestei lumi întregi, dincolo de spaţiu şi timp, ca şi toţi marii iniţiaţi ai lumii. O ştia şi ţinem seama de ceea ce a spus spre sfârşitul vieţii:
Eu nu mai sunt al acestei lumi;
Sunt departe de mine însumi,
Desprins de propriul meu trup –
Mă aflu printre lucrurile esenţiale.”
Considerăm cât se poate de binevenită aranjarea sub forma unei strofe (aceea de mai sus) a uneia dintre mărturisirile ravisante ale lui Brâncuşi, din care cei mai mulţi dintre contemporanii săi nu înţelegeau, probabil, mare lucru şi-şi vedeau de ale lor, treceau mai departe, cu un zâmbet îngăduitor – trezindu-se mult mai târziu, peste ani şi ani, că au purtat, în inimă, în creier şi în suflet, în corpurile subtile şi în aura lor, cu toate de sorginte divină, întrebarea tulburătoare. ,,Oare ce-o fi vrut să spună Patriarhul din Carpaţi?!?...”.
După o steluţă (semn tipografic) abia perceptibilă, Victor Crăciun adaugă un ecou, ca într-un vers de final/ verset repetat, pe o altă zare a spiralei: ,,Eu mă aflu acum foarte aproape de Dumnezeu şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână spre El, ca să îl pipăi!... Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu…”. Acolo a căpătat, cum a dorit şi cum o merita, liniştea eternă… Alături de urmaşii săi: capodopere ale universului omenesc din secolul XX. Ajunsese la revelaţie…”.
Iar revelaţia – sper că înţelegem cu toţii – era Absolutul. Era însuşi Dumnezeu. Pe care, în ultimele sale clipe terestre, Brâncuşi îl invoca şi îl îndemna, ca pe un foarte apropiat confrate de joc, din copilărie, care trebuia să vină instantaneu şi să-i dăruiască/ să-i paseze mingea de foc a eternităţii, a Iluminării mântuitoare: ,,Haide, Bă!... Haide, Bă!...”.
*
Atât de tămăduitor se încheie volumul ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” încât nu rezistăm ispitei de a-i prelungi reverberaţiile, întru mai buna înţelegere a Sculptorului, reamintind câteva dintre ,,dodiile” sale, totdeauna grele de tâlcuri profund-siderale:
,,Viaţa este o spirală. Nu ştim în ce direcţie este ţinta ei, dar trebuie să mergem în direcţia pe care o credem cea justă.”;
,,Oamenii nu îşi mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai ştiu să privească minunile Naturii.”;
,,Aici (în India), am găsit Pacea şi Bucuria.”;
,,Cine nu iese din Eu, nu atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa.”;
,,Bucuria cea mai mare este contactul dintre esenţa noastră şi esenţa eternă.”;
O sculptură desăvârşită trebuie să aibă darul de a-l vindeca pe acela care o priveşte.”;
,,Eliberează-te de pasiuni, eliberează-te de pofte, eliberează-te de greşeli – acestea sunt trei precepte, zale şi scut, pentru orice Spirit. Purtând această armură, eşti puternic în contra răului – devii invulnerabil.” ;
,,Am eliminat din sculptura mea tot ce nu este esenţial. Eu nu doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însuşirea în sine, zborul, elanul ei. Cocoşul meu nu e cocoş. Pasărea mea nu este pasăre. Sunt simboluri. Vreau să înalţ totul dincolo de Pământ.”;
,,Priviţi-le…, până când le veţi vedea! Cei mai aproape de Dumnezeu le-au văzut.”.
… Încheiem prin a cita două judecăţi de valoare:
- Henry de Montherlant (Paris, 1945): ,,Brâncuşi e un înaintemergător pe calea regală a Artei. Creator de artă cu caracter divin.”;
- Sir Herbert Read (Londra, 1969): ,,Trei pietre de hotar măsoară în Europa Istoria Sculpturii: PHIDIAS, MICHELANGELO, BRÂNCUŞI.”.
…Cărora le alăturăm alte două citate, de astă-dată dedicate direct lui Victor Crăciun, în semn de preţuire şi admiraţie pentru Om, Profesionist şi Patriot:
- Preot Constantin Galeriu: ,,Victor Crăciun este una din acele esenţe rare, mult plăcute lui Dumnezeu şi oamenilor, care, cu smerenie şi fără urmă de trufie, se pune în slujba neamului uitându-se adeseori pe sine, necătând la piedici şi greutăţi, negândind la recunoaşteri şi răsplată.”;
- Grigore Vieru: ,,Preţuit de românii de pe ambele maluri ale Prutului, muşcat de unii care au beneficiat din partea fostului regim totalitar şi care azi se folosesc din plin şi de anarhia culturală postdecembristă, Victor Crăciun rămâne, prin tot ce cu iubire de moşie făptuieşte, un fruntaş al culturii române şi un bun fecior al Patriei.”.
MULŢUMIRE
Şi
LUI DUMNEZEU LAUDĂ !
Dan Lupescu
Craiova, 21 decembrie 2016 – 17 ianuarie 2017
|
Dan Lupescu 1/17/2017 |
Contact: |
|
|
