Diplomatie, spionaj si alte nazdravanii
Mister Obama i-a făcut cadou de Anul Nou preşedintelui ales, ca să-i cadă bine învestitura, un cuib cu viespi. După ce timp de opt ani politica sa şi a Doamnei Clinton faţă de Rusia a fost puerilă, ca să folosim un eufemism, fostul preşedinte s-a hotărât deodată să-i dea o lovitură sub centură omologului său moscovit. Expulzarea peste noapte a 35 de diplomaţi ruşi acuzaţi de spionaj, închiderea mai multor localuri şi proprietăţi ruseşti, unele achiziţionate încă sub Stalin, şi alte acţiuni similare, echivalente cu o declaraţie de război, se adaugă acum la moştenirea otrăvită pe care cuplul politic democrat o transferă în curând noului preşedinte republican. Măsurile diplomatice au fost luate “ca răspuns hărţuielilor agresive la care oficialităţi ale Statelor Unite au fost supuse de către guvernul Rusiei, şi ca să anihileze spionajul cibernetic rusesc care s-a amestecat în procesul electoral al Statelor Unite,” a anunţat Casa Albă. Gestul tardiv al Domnului Obama, căci a coincis cu ultima sa conferinţă prezidenţială de presă a fost în acelaşi timp şi o lovitură indirectă adresată preşedintele ales, insinuând lipsa de legitimitate a alegerii acestuia. Oblojind astfel mândria ofuscată a Doamnei Clinton, Obama s-a răzbunat totodată şi pe cetăţeanul Trump pentru rolul său în controversa referitoare la originea candidatului prezidenţial din 2008.
Lăsând însă deoparte subînţelesurile acestei manevre politice se pare că acuzaţiile de spionaj economic, tehnic şi ştiinţific nu sunt chiar neîntemeiate. Insă, aşa cum a observat Paul Ryan, Speaker-ul Camerei Reprezentanţilor, măsurile ar fi fost de mult necesare. “Căci,” a continuat Ryan, “acesta este un mod nimerit de a sfârşi opt ani de politică falimentară în relaţiile cu Rusia, fiind un exemplu elocvent al ineficienţei politicii externe a administraţiei care a făcut America mai slabă în ochii lumii”. Speaker-ul se gândea desigur la eşecul politicii americane în problema ucrainiană, la cazul fostului lucrător CIA, Edward Snowden, care a defectat în Rusia şi la ajutorul pe care Putin continuă să-l acorde guvernului tânărului Assad în Siria.
Spionajul între marile şi micile puteri nu este o noutate. Anatoli Dobrânin, peste un sfert de secol ambasador al URSS la Washington, relatează în amintirile sale cum, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Stalin a decis ca diplomaţii sovietici să fie recrutaţi dintre ingineri. Aşa a ajuns Tovarăşul Dobrânin, de la proiectant în uzina de avioane Iliuşin la poziţia lui importantă din ministerul de externe şi la aceea de membru al secretariatului comitetului central al partidului comunist al Uniunii Sovietice, cultivând în acelaşi timp raporturi amicale şi de încredere cu preşedinţi, secretari de stat, senatori şi membrii ai protipendadei Statelor Unite. Dotat cu excepţional talent diplomatic şi posedând un mimetism social remarcabil el a ajuns să arate ca un American, să vorbească ca yankeii, şi datorită comportamentului său suav să devină un obişnuit al înaltelor cercuri unde se luau deciziile atât în URSS cât şi în USA. Fireşte că el nu s-a murdărit niciodată cu mărunţişuri. Subtilizarea documentelor de stat, invenţiilor şi rezultatelor stiinţifice este domeniul plevuştilor interlope. Insă atunci când un inginer aeronautic vizitează NASA şi este învitat, aşa cum a fost Dobrânin, pe scaunul astronautului de la comanda modulului lunar sau asistă la lansarea unei rachete, altfel înţelege el detaliile tehnice decât diplomatul deprins numai cu fineţurile protocolare. Observaţiile lui, distilate de analişti abili pot apoi preciza obiectivele culegătorilor anonimi şi anodini de informaţii secrete. Spionajul nu este însă numai apanaj rusesc. Obama însuşi a afirmat că în domeniul cibernetic Statele Unite au pe lângă mijloace defensive şi posibilităţi de ripostă mai sofisticate decât ale adversarilor prezumtivi.
Acum, după ce a aruncat petarda, Domnul Obama se retrage lăsând pe preşedintele ales să se descurce cu cioburile. Spre deosebire de numeroşi preşedinţi anteriori el şi-a anunţat dorinţa să domicilieze în capitală. In privinţa planurilor de viitor, Domnul Obama a fost circumspect, lăsând observatorii din media să speculeze. Unii cred că se va lansa în literatură, fiindcă a publicat deja câteva cărţi. Prima, Dreams from My Father (1995) a fost aclamată de critici drept cel mai bun volum de memorii produs vreodată de un politician american, aducându-i un Grammy Award. Din păcate în jungla literară mişună mulţi vicleni, ca de exemplu scriitorii Jack Cashill şi Christopher Andersen, specialişti în plagiat şi celebrităţi care, după ce au analizat lucrarea premiată, au conchis că stilul ei seamănă cu al cunoscutului profesor Bill Ayers. Constatarea n-ar fi deranjat pe nimeni, întrucât politicienii folosesc curent scriitori plătiţi. Necazul a început atunci când, întrebat fiind, Obama a precizat că şi-a scris singur cartea şi că nu îl cunoaşte pe Ayers. Oameni răi au scormonit însă prin cotloane şi au scos la iveală printre altele că, aşa cum a recunoscut mai apoi profesorul, ei erau prieteni. Domnul Obama şi profesorul Ayers au colaborat în câteva comitete şi comisii, soţiile lor au lucrat la aceeaşi firmă de avocatură, iar viitorul preşedinte democrat a început strângerea de fonduri pentru campania electorală în living room-ul familiei Ayers. Nici asta n-ar fi fost cine ştie ce mare lucru dacă profesorul nu ar fi acelaşi cu comunistul revoluţionar Bill Ayres. Cunoscut azi ca reformator al educaţiei el s-a afirmat în decada 1960-1970 prin înfinţarea grupului terorist Weather Underground, responsabil pentru o serie de atacuri cu bombe asupra câtorva staţii de poliţie, a clădirii Capitolului USA şi a Pentagonului; un trecut cam nepotrivit pentru prietenul unui preşedinte. Dar trebuie oare un scriitor să dea socoteală cu cine este prieten?
B,C.
|
Gabriel Watermiller 1/16/2017 |
Contact: |
|
|
