Gânduri şi ceva idei - Ianuarie 2017
De multe ori m-am întrebat dacă fiecare lună din an este la fel de încărcată de date de naştere semnificative ca ianuarie?!
Sigur că este o întrebare absurdă, dar începutul de an implică mai totdeauna întrebările perspectivei, curiozitatea speranţelor ascunse şi chiar redescoperirea a ceea ce ştim, aşa încât nota recapitulativă (aş zice) balansează – mental desigur – ceea ce ar putea să fie cu ceea ce a fost.
Eh, vorbe!
Direct, fără divagaţii conceptuale, fără căutări metaforice,
este ianuarie şi pe 15 ale lunii s-a născut Eminescu şi cum se întâmplă uneori când ne redescoperim( ca români, vreau să zic) ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a devenit zi a Culturii Naţionale ( 16 noiembrie 2010)
Şi atunci este firesc, ne oprim o secundă - timpul e întotdeauna o aproximaţie - şi încercăm să vornim despre El deşi ceea ce zice Arghezi: -''A vorbi de poet este că şi cum ai strigă într-o peşteră vastă... Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea...” ne avertizează limitele; nu putem vorbi despre Eminescu încercând acomodare instalându-ne chiar cu “arme şi bagaje”în acel spaţiu pretenţios al înţelegerii ca şi cum ar fi absolut necesar…trebăluirea în viaţa şi opera lui cu aerul cunoscătorului e cel puţin eronată dacă nu falsă şi când credem că putem concluziona valoric ne lipsesc cuvintele.
Când citim Eminescu lumea aşa cum o ştim se deşiră ca un pulover a cărui dimensiune a fost greşită, împletitură e o naivă interpretare a intenţiei, iar necesarul un simplu refugiu intuitiv...
“Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Că să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu bagă nici chiar de seama,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te chiamă”(Glossa)
Nicăpetre o citea mai mereu cu intensitatea emoţională a unui artist către celălalt.
La Cenaclul, care-i poartă, de altfel, numele, Nicăpetre, născut şi el în ianuarie (27 -1936) se dezvăluia (ubeori, e drept) cotrobăind prin cotloanele artei, fie a cuvântului, fie a imaginii, dezlănţuit, cu o furie a căutărilor...« “Trăiesc starea ce-mi zice că parcurgând acelaş drum a două, a treia oară, descopăr frumuseţi şi înţelesuri ce mi-au scăpat la prima trecere când priveam doar cărarea pe care călcăm”...că şi Poetul se leagă de firul perisabil al existenţei cu aroganţa tăriei care îi permite transfigurare; « Cioplesc. Nu am avut şi nu am o altă bucurie asemenea…tot ce se poate numi viaţă se revarsă asupra mea când cioplesc, dalta muşcă, însă piatră creşte, creşte sub îndemnul meu...”
Călătoream - o facem şi acum chiar amintindu-ne, numai - prin lumea bântuită de zbaterile lor, sculptorul războindu-se cu secretele pietrei (ori lemnului) Poetul racolând înţelepciunea pitulată în aventura cuvântului aşa ca nimeni altul...distribuiam emoţii, dar mai ales, ne bucurăm trăindu-le.
” Menirea vieţii tale e să te cauţi pe ţine însuţi.” zice Poetul lăsând mereu cuvântul să-l definească:
“Ah! de câte ori voit-am
Ca să spânzur lira-n cui
Şi un capăt poeziei
Şi pustiului să pui;
Dar atuncea greieri, şoareci,
Cu uşor-măruntul mers,
Readuc melancolia-mi,
Iară ea se face vers.” (Singurătate)
xxx
Luna asta rece este totuşi “încărcată ochi”, ieşiţi din catastifele primăriilor, în văzul lumii, ni-i aşează în memoria valorică definitiv : Caragiale, Sextil Puşcariu, Brumaru, Pâcă, Ion Alexandru, Minulescu, Aron Cotruş, Heliade… şi Mozart, desigur...fără a mai continua!
Trecerea pragului ca început are avantajul curiozităţii şi speranţei - parcă ziceam - dar şi şansa recapitulării selective.
LA MULŢI ANI!
Toronto/ ianuarie 2017
|
Maria Cecilia Nicu 1/13/2017 |
Contact: |
|
|
