Interpretări : Don Quijote ca vis...
Undeva în noi, există sigur o limită superioară a suportabilitătii individuale peste care, din nefericire, nu se poate trece cu nici un chip. Modelul universal al obrazului christic, ce trebuie întors si pe o parte si pe alta, atunci când cineva stă pregătit să te pălmuiască fără milă, nu mai reprezintă deloc astăzi caracteristica omului contemporan, pentru care asa-zisul postmodernism înseamnă atrocitate, violentă fizică si verbală accentuate, înjosire a celuilalt, umilirea lui până la despuierea de propria personalitate, grobianism extrem, subculturnicie în continuă extindere si tendintă vădită spre analfabetizare globalizantă. S-a ajuns, astfel, la un soi de trăire plin de scârba, de dezgustul intens fată de consistenta si de pozitia coloanei vertebrale humanoide, neputându-se concepe ca o fiintă cu ratiune si sentiment să se lepede atât de usor de sinele său superior pentru ca să se arunce, cu toată convingerea, în bratele unei animalităti catalogate drept normale si firesti.
Si, cu toate astea, în marasmul acesta preapocaliptic există, totusi, OAMENI. Oameni pe care poti să-i asemeni sfintilor, dar obligati să respire cu nările si cu sufletul cu totul si cu totul altceva decât aerul tare al înăltimilor dumnezeirii. Cu spiritele încercând să scape din plasa ghimpată a încarcerării de sine, acesti curajosi se aventurează în bătălia cruntă cu soarta lor si cu destinul celorlalti pentru a răspunde, în mod necesar, propriei fierberi interioare neostoite. De cele mai multe ori, aripile lor par a se frânge de tăria stâncilor ori de izbitura valurilor. Însă, totul, la un moment dat, se lasă catalogat a fi drept o simplă iluzie optică a trecerii, pentru că, ceea ce înseamnă aparentă cădere, trebuie să fie, de fapt, începutul unei noi si spectaculoase deveniri de sine a totului înconjurător…
Buimăceala existentei într-o lume actualmente sordidă si mult, mult prea confuză, îndreptată într-o directie cu totul si cu totul câsâită, asază sufletul din noi pe un calapod perfid si inuman al suferintei si al urii bolnăvicioase.
ARTA DE A TRĂI superior si degajat de urâciunea emotiilor negative de tot felul - puterea de a transcende paradoxurile stupide si numeroase ale vietuirii cotidiene plesuve de sensuri adânci – a rămas să sălăsluiască, undeva, departe, în cripta copertată a unui dictionar bine întocmit, de altfel, din biblioteca personală a oricui sau între faldurile unui suflet „de altădată”. În această balacină extinsă a spălării cerebrale mentinută, parcă, dinadins în fiece strop de unitate temporală a fiintei omenesti - atât de putin umanizate după Botezul cel dintâi -, este greu de crezut că soiul de axiologie mult dorită de intelectualul înnobilat de cele spiritual-livresti să se ridice nivelitic, ceas de ceas si minută de minută, la cea mai înaltă si de folos filozofie de sub cer a crestinului – cugetarea la moarte. La moartea sinelui propriu. Acesta a fost răspunsul plin de întelepciune al unuia dintre stâlpii fundamentali ai Bisericii răsăritene, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, rostit la întrebarea adresată lui de filosoful alexandrin Eubul, în primele secole de crestinism ortodox. Si asta fiindcă, până la urmă, fărâma de dumnezeire din noi tânjeste după Lumină, aflându-se într-o luptă destul de crâncenă cu antidevenirea întunericului ucigas si crud.
Sufletul începe să moară, atunci când hardpanul inculturii generalizate cu greu mai poate fi îndepărtat, pentru ca tot ce prezintă esentă adevărată în adâncime să ajungă să respire aerul pur al înăltimilor ideatice ale creatorului de artă, oricare ar fi ea: literară, muzicală, cinematografică, teatrală etc. Iată ce spunea nu de mult Părintele Arhimandrit Ilie Cleopa despre harul mântuirii: „Harul vine la noi, dar nu-i spărgător de usi. Dumnezeu nu fortează usa inimii nimănui ca să intre.” Cred că harul mântuirii unei natii, în afară de cel individual, pur duhovnicesc, este acela de a primi energia creată a slobozitorilor de cultură adevărată si de a metamorfoza volitional această axiomă a consternării proprii de a fi într-una a bucuriei nemăsurate de a via într-un spatiu populat pretutindeni cu valori-tezaur ale spiritualitătii românesti si, deopotrivă, universale. Numai asa, mâlul puturos specific lăuntrului multora dintre noi va deveni, poate, într-o bună zi, cât mai apropiată, o tortă care nu doar să pâlpâie chior într-o spatialitate la fel de încorsetată si lipsită de libertăti, ci să acopere cu seninătate si insistentă o întreagă dimensiune plină, în prezent, până la măduvă de lipsă de argumente, de incoerentă faptică si, de ce nu, de esenta demonică a unei montări scenice prostituante de zi cu zi…
Să fie aceasta, oare, dinamica fantastică a trăirii colective sau, dimpotrivă, definitia unei come perpetue a ceea ce a mai rămas acum din biata si indefinibila creatie a Universului, OMUL?!...
|
Magdalena Albu 1/6/2017 |
Contact: |
|
|
