Cu Dan Andrei Aldea
1. De ce crezi că acest cântec, ”Om Bun”, a devenit amprenta unei generaţii, un imn muzicii folk şi nu numai?
Răspunsul "scurt" ar fi identic cu al lui Diego Maradona, întrebat fiind dacă a băgat golul victoriei cu capul sau cu mâna: "A fost mâna lui Dumnezeu!" :-)
Răspunsul lung este: Cântecul "Om bun" a devenit ce a devenit după fuga mea din România. Poate vă amintiţi cum se întâmpla de obicei: celui care fugea în Vest i se ştergea orice urmă. Piesele îi erau interzise, era interzis până şi să i se pomenească numele. În cazul meu s-a întâmplat un lucru uimitor. O întreagă generaţie de artişti pur şi simplu a refuzat să mă dea uitării. De exemplu, Vali Sterian a compus - şi a imprimat pe disc - un cântec de regret despre mine, "Om bun, unde te-ai dus? ..."; Adrian Păunescu a continuat sa-mi facă auzit în cenaclu cântecul "Om bun"; grupul "Pasărea Colibri" a continuat să cânte "Om bun" şi alte cântece de-ale mele; s-a creat un festival naţional de folk, dându-i-se numele "Om bun". Nu-mi amintesc să se fi petrecut vreodată un asemenea "refuz general de a uita pe cineva". Sunt recunoscător tuturor acestor oameni; ceea ce au făcut nu era nici pe departe lipsit de risc. Poate că are un oarecare merit şi cântecul în sine; poate că marele public s-a regăsit în "Om bun" pe sine însuşi sau o anumită parte a sufletului său. Cine mai ştie oare?
2. Bogata moştenire muzicală lăsată românilor te-a făcut vreo clipă să regreţi plecarea din România?
Moştenirea mea muzicală n-a fost chiar atât de bogată cum credeţi. Citez din atât de discutatul meu interviu pentru revista Art & Roll: "Numai în primul meu an aici, cînd potrivit legii nu aveam drept de munca, mi-au ieşit din mâini mai multe LP-uri decât ÎN TOATĂ CARIERA MEA DIN ROMÂNIA." Deci nu există regrete din acest punct de vedere. Desigur, îi regret pe oamenii care mă regretă. Acestora nu le rămâne decât amintirea. Nici ei, nici eu, nu putem avea doar partea bună a vieţii; să ne mulţumim cu ce avem.
3. Cât de greu a fost să “spargi gheaţa” în Germania? Care a fost principala ocupaţie?
În meseria mea nu cred că se "sparge vreo gheaţă". Am păşit prima dată într-un studio de imprimare datorită unui prieten drag, Spitzy Reininger, keyboard-erul de la Phoenix; cu asta a început drumul meu în carieră. Singura mea ocupaţie a fost şi este "muzician"; din asta trăiesc, din asta am trăit în toţi aceşti ani. Asta am vrut dintotdeauna să fac, şi sunt unul dintre puţinii norocoşi ai vieţii pentru care munca şi pasiunea se confundă până la identitate.
4. Ar putea avea vreun impact Acum în România muzica pe care ai creat-o în Germania, dacă am cunoaşte-o?
Mă îndoiesc. Ceea ce fac, fac pentru publicul german. Germania are cu totul alte coordonate culturale decât România (şi în bine, şi în rău); cu greu ar avea vreun impact în România ceva produs pentru Germania, sau invers.
5. Ai lucrat cel mai mult ca muzician de studio?
Am lucrat NUMAI ca muzician. Am fost muzician de studio în tot ce implică numele: session-musician, arranger, sound designer, am produs pentru câţiva artişti, am compus una sau alta, am creat software legat de muzică şi am făcut parte din developer groups etc - acest "etc" este de fapt foarte larg. Am cântat şi pe scenă când a fost cazul; n-o să uit situaţia puţin comică a unei seri de "acaparare totală" la Filarmonica din München, când simultan în sala mică se desfăşura concertul lui Joan Orleans, produs de mine, iar în sala mare aveam concert eu însumi, cu Eugen Cicero, George Zamfir şi George Angelescu-Monteoro. Până şi inginer de sunet am fost timp de un an, şi nu la mine în baie, ci la Radio în München.
6. Care a fost şi este crezul tău artistic?
Încă nu am un răspuns la întrebări esenţiale despre artă - ce este ea, de ce există, de unde vine şi încotro se îndreaptă, dacă e ceva bun sau rău. Până găsesc aceste răspunsuri încerc să devin mai degrabă un "competent" decât un "artist". Ca atare, nu am un "crez artistic".
7. Lipsa unui dicţionar (îndrumar) al istoriei muzicii rock româneşti face să fie foarte puţin cunoscută (auzită) perioada de activitate premergătoare grupului Sfinx. Despre ce trupe este vorba şi ce muzică făceai atunci? Există înregistrări?
Trupele în care am cântat înainte de Sfinx au fost "Dacicus" (pe vremea cînd ştiam doar două acorduri la chitară) şi "Memphis" (când îl învăţasem şi pe al treilea). La "Dacicus" am făcut chitară-armonie. Chitaristul solo se numea Augustin, bateristul se numea Nicu Simionescu. Nu există imprimări cu acest grup; de fapt era "formaţia de chitare de la Casa de cultură Nicolae Bălcescu" :-) . La "Memphis" deja cântam cu muzicieni de talie: bateristul Marian Toroimac (împreună cu care am intrat ulterior la Sfinx, actualmente baterist în big-band-ul Radioteleviziunii), basistul Mircea Tudoran (ulterior basist la Sincron, actualmente în Germania), sau oboistul Hans Radonici (cu care am cântat şi în grupul de muzică medievală al lui Ludovic Baci - eu cântam la luth şi Hans la tenor-blockflöte), actualmente şi el în Germania, oboist cu reputaţie. Cu toţi aceşti oameni am rămas prieten; cu unii ţin legătura şi în ziua de azi. Nici cu acest grup nu există imprimări. Ambele grupuri au durat puţin şi erau de interes "stradal" şi "raional", nici măcar "regional", iar eu, cum am spus, eram un începător în ale chitarei.
8. Care este adevărul despre grupul Sfinx? De ce se spun atâtea vorbe grele despre neînţelegerile din interiorul grupului, spargerea şi dizolvarea acestuia? De ce caută lumea să dezgroape adevăruri şi nea-devăruri? După părerea mea grupul acesta nu ajungea în topul celor mai bune grupuri româneşti fără Dan Andrei Aldea!
Care este adevărul despre grupul Sfinx? Sfinx a fost una din primele formaţii din Bucureşti. Cei mai indicaţi să vorbească despre acea perioadă sunt membrii de pe atunci: Bibi Ionescu, Octav Zemlicka, Petre Iordache, Sergiu Zagardan, Puiu Ivaniţchi, Idu Barbu - căci eu am intrat în formaţie câţiva ani mai târziu, o dată cu bateristul Marian Toroimac. Despre "Sfinxul cu Aldea" în general se ştie cam tot ce merită ştiut. După plecarea mea din Sfinx - şi din România - grupul a continuat un timp, cooptând oameni de elită ca Sorin Chifiriuc, Doru Apreotesei şi alţii (din nou, aceştia sunt mai indicaţi decât mine ca surse de informare şi unii dintre ei chiar au povestit destul de multe lucruri). La un moment dat, grupul s-a scindat în două fracţiuni: "Sfinx Experience" (în jurul lui Mişu Cernea) şi "Aripa" (în jurul lui Bibi Ionescu). Nu cunosc motivele acestei scindări; poate cei doi ar putea explica dacă ar fi întrebaţi.
De ce se spun atâtea vorbe grele despre neînţelegerile din interiorul grupului, spargerea şi dizolvarea acestuia?
Dacă despre neînţelegerile care au dus la spargerea "Sfinxului cu Aldea" vorbiţi, vă cer scuze: nu are rost să reiau acest subiect. L-am explicat în interviul pentru Art & Roll şi îmi respect promisiunea de atunci, citez, "lucruri pe care nu le-am spus pînă acum şi nici nu le voi repeta vreodată." Prefer să vorbesc despre ce ne-a unit, nu despre ce ne-a despărţit. În orice caz, cât timp a existat "Sfinxul cu Aldea", fiecare dintre membrii grupului a dat tot ce a putut da, atât muzical cât şi pe alte planuri.
De ce caută lumea să dezgroape adevăruri şi ne-adevăruri? Păi...unii doresc să dezgroape adevăruri din dorinţa firească de a le cunoaşte sau a le face cunoscute. Cei care, vorba dvs, "dezgroapă ne-adevăruri", o fac probabil din interese pur personale: un exemplu edificator se poate citi în replica mea dată lui Sorin Tudoran pe acest site.
După părerea mea grupul acesta nu ajungea în topul celor mai bune grupuri româneşti fără Dan Andrei Aldea!
Mulţumesc pentru părerea bună despre mine, dar sunt doar parţial de acord. Consider că Sfinxul de dinaintea mea, Sfinxul cu mine şi Sfinxul de după mine au conţinut oameni de valoare care ar fi adus oricum grupul în frunte. De exemplu, pentru mine Marian Toroimac a fost un muzician de excepţie şi sunt mândru şi azi că am avut prilejul să pot cânta cu el. Alt exemplu: chiar şi astăzi când reascult "Zalmoxe" nu pot să nu fiu impresionat de prestaţia lui Bibi Ionescu la bass - şi în acei ani nimeni nu l-a considerat "the ultimate bass guru". Viaţa nu e întotdeauna dreaptă.
9. De ce nu este editat în România pe CD discul grupului Sfinx – “Lume Albă”? Sunt probleme care ”ţin” de Legea Dreptului de autor? Există şi alte capodopere care sunt “ţinute la saltea” de către Electrecord… de exemplu albumul “Dreptul de a visa”!
În ceea ce priveşte legea drepturilor de autor, ştiţi mai bine decât mine situaţia din România. Doar nu credeţi că la apariţia pe CD a suitei "Zalmoxe" - sau la alte apariţii ale pieselor mele - m-a întrebat cineva dacă sunt de acord; despre procente nici nu mai vorbesc. Bănuiesc că şi Electrecord-ul, ca orice altă companie, se orientează după criterii comerciale în programul său de apariţii.
10. Site-ul ”Progarchives” nu ezită să compare muzica grupului Sfinx cu cea a grupurilor E.L.P., Nektar, sau Fuzzy Duck! Care este motivul existenţei perioadei de aur a rock-ului românesc? Cum se face că cele mai bune formaţii de muzică s-au format şi au activat în anii ’60 şi ’70...
Nu ştiu. Cred că a fost din multe puncte de vedere o perioadă de emulaţie, tocmai pentru că ne era interzis accesul la informaţie. Deşi vă va părea surprinzător, eu consider că lipsa informaţiei a avut şi o parte bună. Ca un exemplu: dacă în acea perioadă aş fi văzut filmarea concertului cu E.L.P. unde Keith Emerson simulează scabros o gigantică onanie, folosind Moog Stick-ul pe post de "penis lung de un metru", în secunda următoare aş fi aruncat chitara şi m-aş fi întors pocăit la muzica mea clasică.
11. Pentru mulţi din generaţia mea LP-ul “Antirăzboinica” a fost o gură de aer! Ce îţi aminteşti din acea colaborare cu Vali Sterian?
Am fost prieteni, Vali mi-a cerut ajutorul, i l-am dat cât de bine am putut. Mai multe nu sunt de povestit.
12. Muzica Cenaclului Flacăra era o formă de libertate controlată sau o formă mascată de protest? Exista în Germania de Est un corespondent?
Am luat parte la cenaclu în două perioade relativ scurte - şi chiar în acelea destul de sporadic. În prima perioadă, cenaclul era exact ce înseamnă cuvântul: un loc unde se spuneau poezii şi se cânta muzică. Câţiva ani am lipsit, datorită unui conflict avut cu Adrian Păunescu. Când am revenit, cenaclul luase o mare amploare şi devenise altceva. Nu era nici o formă de libertate controlată, şi nici o formă mascată de protest, ci cu totul altceva; nu vă spun ce era, căci oricum nu m-aţi crede.
După câte ştiu, în Germania de Est nu a existat nimc similar.
13. Piesa “Blues Absurd” este o compoziţie de grup? Care a fost aportul lui Marian Toroimac?
În acea perioadă, nu numai "Blues absurd" a fost o compoziţie colectivă. În afară de solo-ul său de pian din "Blues absurd" pentru care Marian fusese desigur responsabil (dar care era total improvizat, nu era compus), piesa conţinea spre sfârşit un unison chitară-tobe, a cărui parte ritmică a fost scrisă de Marian; eu am dat doar înălţimi notelor ritmice scrise de el. Mai aveam o piesă criptologică numită "Rondo", la care tot Marian a compus - de data aceasta total - partea D a piesei (un rondo se desfăşoară după schema "A-B-A-C-A-D-A etc). A pus în ea toată dificultatea pe care şi-a putut-o imagina, ca o provocare pentru mine. M-a costat puţină sudoare să cânt acea parte, recunosc. Mai aveam o piesă şi mai eclectică, numită, cred, "Convergenţe şi divergenţe", care de fapt era bazată pe piesa lui de examen pentru tobă mică (Marian era la percuţie în anul 3 de Conservator), pe care eu am pus-o pe note adevărate. Chiar şi Bibi Ionescu a compus una sau alta, deşi nu cred să-şi amintească. Bibi era în general "omul raţiunii" între doi iresponsabili ca mine şi Marian. La o repetiţie, exasperat de elucubraţiile noastre muzicale, a zis că asemenea tâmpenii poate să compună şi el. În glumă, am pretins că nu credem. Bibi, ca să ne demonstreze, a început să cânte la bass note intenţionat "lipsite de orice sens". Atât ne-a trebuit. Acele note au devenit prima temă din piesa "Purgatoriu" (un fragment din ea se mai poate găsi pe internet). Dacă îmi amintesc bine, chiar şi ultima parte a piesei începea cu o linie de bass provenită tot de la Bibi. Toate aceste piese le-am cântat şi la festivalul Club A din '71, după care renumele de "irecuperabili" nu ne-a mai părăsit vreodată.
14. Despre muzica nouă creată exclusiv pe computer. Poate “fura” identitatea unei persoane umane? Care este părerea unui muzician?
Mă întrebaţi dacă pe computer se poate simula cu absolută veridicitate un om viu cântând, şi nu o maşină? Am înţeles bine întrebarea?
Dacă aceasta era întrebarea, răspunsul meu e afirmativ. Fireşte, nu e la îndemâna oricărui programator; are nevoie de software special, de sound libraries croite special pentru acest scop, are nevoie mai ales de multă ştiinţă, multă experienţă şi mult timp. Invit pe oricine să meargă pe homepage-ul meu, să asculte piesa "Ghost Riders In The Sky" din pagina "right now" şi să decidă dacă vocile feminine din refren sunt persoane vii sau simulări. Nici cu vocea feminină din Epifanie, de pe discul lui Doru Stănculescu (imprimat cu mine aici la München), nu mi-e ruşine; am introdus nişte note imposibil de cântat (la a doua intervenţie, vocea feminină urcă până în ultrasunete) tocmai ca să fac clar că e o voce artificială. Cum spuneam, folosesc pentru aceste scopuri software scris de mine pentru mine şi librării de sound create de mine pentru mine. Nu sunt singurul; în ultimii ani tehnica a avansat enorm prin software developpers ca Giorgio Tomassini sau grupul de cercetare de la Universitatea Pompeu Fabra (ale cărui rezultate stau atât la baza creaţiilor lui Giorgio, cât şi alor mele). Cine doreşte, poate să asculte această trompetă creată de Giorgio în două demo-uri furate de pe site-ul lui: Somewhere in Bucowina sau Oktoberfest, şi să se mire de veridicitatea la care s-a ajuns.
15. Bănuiesc că ai multe amintiri legate de activitatea în grupul Sfinx, de cenzurarea muzicii şi a versurilor … Concerte …Festivaluri…Care a fost cea mai neplăcută?
Cea mai tristă amintire a mea în aceste privinţe are de-a face doar adiacent cu grupul Sfinx; personajul central al întâmplării a fost actorul Radu Gheorghe. În acea vreme, Radu Gheorghe avea un fel foarte personal de a-şi construi "evenimentele scenice": erau legate total de reacţiile momentane ale publicului. În funcţie de aceste răspunsuri ale publicului, Radu îşi modifica în "realtime" numărul; era capabil să aducă o masă de oameni la reacţii de râs isteric înainte de a fi spus un singur cuvânt.
La un moment dat, am organizat un concert, "Sfinx şi invitaţii lor"; printre invitaţii noştri era şi Radu Gheorghe.
Cum era obiceiul, am fost obligaţi la o "vizionare"; cu jenă, l-am anunţat pe Radu că trebuie să vină să-şi facă numărul în faţa comisiei de vizionare. Am asistat personal la momentul în care Radu Gheorghe a parcurs acea vizionare, şi a fost absolut kafka-esc. Am simţit literalmente o durere fizică văzându-l pe Radu, pentru care reacţia publicului era într-adevăr vitală, cum încerca disperat să smulgă o reacţie, o reacţie oarecare, orice reacţie! - de la acei 4 oameni care îl priveau opac, în aşteptarea cuvintelor pe care trebuiau să le cenzureze cu vigilenţa lor neabătută. Radu a încercat totul, absolut totul, fără sa aibă de la ei nici cea mai mică reacţie. N-o să uit niciodată expresia pe care am citit-o atunci în ochii lui. Dacă aş fi fost sculptor şi aş fi avut de făcut "Statuia artistului în comunism", modelul meu ar fi fost cu siguranţă Radu Gheorghe faţă în faţă cu acea comisie.
16. Ştiu din alte interviuri că nu mai doreşti să te întorci în ţară. Ai rupt toate contactele? Dar cu tradiţiile strămoşeşti, inclusiv cele gastronomice…? Ai folosit în creaţiile tale muzicale teme populare româneşti?
În general vorbind, am contacte apropiate cu majoritatea muzicienilor români care trăiesc în străinătate. În România am ceva mai puţine contacte. Vorbesc la telefon, sau corespondez pe internet, cu câţiva prieteni: Horia Stoicanu, Doru Stănculescu, preotul Dan Bădulescu. Cu Bibi Ionescu vorbesc la telefon şi ne-am văzut o dată, la Frankfurt. Cu absolut toţi colegii mei, veniţi în Germania cu diferite treburi şi care m-au căutat, m-am întâlnit cu cea mai mare plăcere: Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Moţu Pittiş şi atâţia alţii. Am avut recent plăcerea să vorbesc la telefon cu vechi prieteni ca Vlad Gabrielescu şi Mircea Drăgan (de la Sideral) şi am avut o lungă şi prietenească discuţie cu un om pe care l-am respectat enorm, chitaristul grupului Sideral, Mugur Winkler (actualmente în Elveţia). Corespondez cu publicişti ca Doru Ionescu sau Marius Tucă. Am numit doar câţiva.
Foarte multă lume îmi scrie de pe homepage-ul meu, şi nu poate spune nimeni că n-a primit un răspuns de la mine.
În fiecare an mergem la slujba de Înviere.
În casa mea se găteşte ardeleneşte.
Dana, femeia pe care o iubesc, este româncă.
Teme româneşti în creaţiile mele ... da, am produs câte ceva, dar nu le-aş numi creaţii. Am produs câteva piese de inspiraţie folclorică: de pildă, discul "Secretul stelelor", împreună cu oboistul George Angelescu-Monteoro (după informaţiile mele, discul a circulat şi în România). Tot cu George am mai produs câteva piese aşa-zis folclorice, ca de exemplu "Ciocârlia", sau "Hora staccato". Ca o curiozitate: la Summit-ul ţinut la Bucureşti, organizatorii au oferit tuturor şefilor de state un material publicitar format dintr-un album de fotografii din România şi un CD; pe acel CD nu s-au aflat decât 3 cântece, şi toate trei erau producţii ale mele cu George Angelescu-Monteoro. Sigur că mă simt onorat :-)
17. Cum a decurs colaborarea cu Saragossa Band? Trupa o cunosc de la aşa numitele “ceaiuri” de pe vremuri unde se asculta “Agadou”, neştiind că ai lucrat la aceasta…
"Agadou" a fost un hit mondial produs înaintea mea, deci nu mi se datorează (deşi l-am re-orchestrat pe cel puţin două discuri ulterioare ale grupului Saragossa Band). Grupul a avut, de-a lungul timpului, o serie de hit-uri de circulaţie mondială: "Agadou", Big Bamboo", "Malaica", "Rasta Man", ca să numesc doar câteva.
Colaborarea cu mine a început în ziua în care Tony Monn, producătorul de atunci al grupului Saragossa Band şi altor acts de renume mondial, m-a solicitat la un nou disc Saragossa Band. De atunci au trecut vreo 15 ani, în care m-am ocupat de cam tot atâtea apariţii discografice ale grupului. Nu e de nimic spectaculos de povestit; în general, munca de studio nu e spectaculoasă decât pentru insideri. Singura lege pe care o respect cu orice preţ este să servesc artiştii cu care lucrez (deci şi pe Saragossa Band) cât pot de bine. Să-i servesc, nu să-i sabotez. Se pare că izbutesc acest lucru, dacă Saragossa Band încă lucrează cu mine de atâţia ani.
18. Sunt foarte mulţi chitarişti care calcă pe urmele lui Hendrix… Robin Trower, Frank Marino, Scott Henderson, etc. Ce importanţă au în continuarea mesajului şi ce au adus nou aceştia? Mă interesează părerea ta despre acest muzician de geniu, precum şi despre cei care i-au călcat pe urme...
În primul rând, nu sunt foarte mulţi chitarişti care-i calcă pe urme. Din ceea ce am ascultat, mă îndoiesc că Scott Henderson îi calcă pe urme cu atâta înflăcărare.
Ce părere să am despre Hendrix? Primele două discuri, "Are You Experienced" şi "Axis:Bold As Love" m-au impresionat enorm. Era şi de aşteptat, la cei 17 ani ai mei, şi la locul unde trăiam. În aceste două discuri există o cantitate enormă de inteligenţă, inspiraţie şi substanţă. Ceea ce m-a impresionat în acel moment a fost nu neapărat chitara lui Hendrix, ci combinaţia dintre o chitară extrem de dezlănţuită şi o voce extrem de "cool-blooded", neglijentă, lejeră, aproape impersonală (bănuiesc că modul lui Hendrix de a cânta vocal îşi are originea în admiraţia lui pentru Bob Dylan). Faptul că aceste două LP-uri au apărut la diferenţă de cîteva luni mă face să cred că materialul a fost imprimat în aceeaşi serie de studio sessions.
Toate discurile următoare m-au decepţionat încă de atunci, prin lipsa de substanţă. Privind cu ochii de acum, tot mai mult am impresia că la primele două LP-uri de fapt eroii au fost inginerul de sunet Eddie Kramer şi producătorul Chas Chandler - mai bine zis felul în care Chas Chandler a ştiut să stoarcă fiecare picătură din ce avea bun Hendrix. Se pare că a stors într-adevăr tot ce se putea: pentru discurile următoare n-a prea rămas nimic.
Despre cei care calcă pe urmele lui: există concursuri de "impersonatori de Elvis", de ce n-ar exista şi "impersonatori de Hendrix"? Unii îl impersonează pe Hendrix cu riscul vieţii: doar nu credeţi că secolele de raze ultraviolete suportate de Randy Hansen ca să devină "negru ca Jimi" nu lasă urme cancerigene pe pielea lui. Randy Hansen e foarte bun; arată ca Hendrix, se îmbracă şi se mişcă exact ca Hendrix, închide ochii cînd întinde corzi exact ca Hendrix ... ce mai, râzi de mori când îl vezi cântând.
19. Ce muzică ascultai pe vremuri în ţară? Eşti la curent cu ce se cântă şi ce se ascultă în ţară şi dacă da ce părere ai?
Ascultam discurile de care putem face rost, şi ştiam frecvenţa pe care emitea Radio Luxembourg. Multe dintre piesele auzite la Radio Luxembourg le-am ascultat ulterior pe discuri, şi recunosc că fără ţiuitul heterodinei mi s-au părut mult mai fade :-)
Sunt perfect la curent cu ce se cântă şi ce se ascultă în România, căci m-am informat pe forumul RGC (Romanian Guitarist Community). Am aflat că la ora asta, în România orice copil se naşte cu chitara electrică în mână. Mai întâi iese chitara - de marca "Ibanez" - abia după aceea capul. Am aflat că absolut fiecare chitarist din România trăieşte într-un palat, de vreme ce are loc să-şi depoziteze sutele de chitare, sutele de amplificatoare şi boxe extraordinare pe care le posedă. Am aflat că gothic rock-ul şi death metal-ul au succes în asemenea măsură în România încât au provocat un val de sinucideri în masă printre manelişti (nu ştiu ce înseamnă cuvântul, dar bănuiesc că trebuie să fie nişte oameni răi, dacă nu le plac gothic-ul şi deathmetal-ul). Numai cine n-a vrut nu mi-a dat - cu o dezinvoltură şi o siguranţă de sine uimitoare - lecţii de teorie muzicală, chitară, compoziţie, atitude şi comportament. Deci pot să spun că sunt perfect informat despre ce se cântă, cum se cântă şi ce se ascultă în România.
20. Ce colegi de generaţie din România precum şi grupurile lor, poţi remarca? Dar din Germania?
Pot să remarc mulţi colegi de generaţie: compozitori ca Adrian Enescu, chitarişti ca Mugur Winkler, Sorin Chifiriuc sau Vali Farcaş, pianişti ca Eugen Cicero, violonişti ca Eugen Sârbu, baterişti ca Ovidiu Lipan sau Marian Toroimac. În Germania există câţiva colegi de generaţie pe care îi admir, ca de pildă compozitorul Norbert Jürgen Schneider, cu care am colaborat de la începuturile lui (şi ale mele) până astăzi, sau violonista Anne-Sophie Mutter. Am numit doar câţiva. N-a fost o generaţie tocmai rea.
21. De ce România şi valorile sale culturale nu sunt păstrate, apreciate, conservate, nici măcar cunoscute acasă sau oriunde în această lume? Ce vină au cei ce ne conduc în această autodistrugere… începând cu forurile superioare şi terminând cu producători, muzicieni, case de discuri, jurnalişti….
Eu trăiesc în Germania, deci nu sunt în măsură să analizez cauzele, nici să dau soluţii. Sigur, vinovaţi sunt conducătorii şi mai ales muzicienii. A fost răspunsul destul de comod pentru toată lumea?
22. Ce satisfacţii personale îţi aduce munca din studioul munchen-ez?
Dacă întrebarea se referă la studioul meu: absolut nici una. :-) Studioul e un loc de muncă. De altfel îl folosesc extrem de rar în ultimul timp; îmi e mai comod să lucrez în home-studio-ul meu de acasă, care e la fel de bine echipat. Dacă întrebarea se referă la munca de studio în general, am satisfacţia să lucrez cu oameni competenţi, care mă respectă şi pe care îi respect. Am satisfacţia să fac exact ce vreau, să-mi iau exact atâta libertate câtă vreau şi - de ce nu? - să pot trăi din munca mea. În aceste timpuri de recesiune, munca de studio este singurul domeniu unde n-au pătruns "forţe de muncă ieftine din Est". Deci n-am auzit până acum de vreun studio jefuit (dar am auzit de un mare magazin de instrumente - cred că era chiar Thomann - care a fost jefuit de vreo sută de chitare electrice. Nu vreau să fac nici o aluzie.)
23. Odată cu deschiderea spre Europa, România va intra în rândul ţărilor vizitate de grupuri mari de rock, jazz, blues, etc… Nu e prea târziu?
Din câte ştiu, România a fost vizitată de artişti de renume mondial şi înainte. Artişti de renume mondial au vizitat şi ţări care nu fac parte din UE, deci nu văd vreo legătură între intrarea României în UE şi vizitele artiştilor de renume.
24. Cum vezi evoluţia muzicii rock şi nu numai? Mai există mesaj şi emoţie în muzică?
Hm. Şi aceasta e una din acele întrebări la care orice răspuns ar fi doar pripit şi superficial. Mă întreb, de pildă, ce mesaj şi ce emoţie au vrut pionierii muzicii rock (Bill Halley, Gene Vincent, Chuck Berry etc.) să transmită? Abia după ce-mi răspund la întrebări de acest gen pot să mă gândesc dacă acel mesaj şi acea emoţie - în cazul că au existat - mai există şi în zilele noastre. Orice modă apare şi dispare. Muzica rock a fost şi ea o modă; ca atare îşi va da şi ea curând obştescul, dacă nu cumva şi l-a dat deja. Ne place sau nu, acesta e mersul istoriei. Modele durează tot mai puţin: muzica rock a dominat lumea mult mai puţin timp ca valsul sau tango-ul, care la rândul lor au fost mici copii faţă de, să zicem, muzica barocă. Muzica barocă, la rândul ei, etc. Lumea se învârte tot mai repede. Cred că ar trebui să ne facem gânduri nu despre dispariţia rock-ului sau altor mode, ci despre dispariţia artelor ca atare. Avem suficiente semnale care ne spun că artele vor dispare curând, poate chiar în timpul vieţilor noastre.
Mulţumesc pentru interviu şi îţi las ultimul cuvânt pentru cititorii site-lui ArtaSunetelor.ro!
Eu vă mulţumesc pentru că m-aţi intevievat. Sănătate la toată lumea şi să ne vedem cu bine într-o lume mai bună!
Nota Observator;
Un interviu din cartea INTERVIURI ROCK !
Cartea este disponibila la adresa: radu.lupascu@gmail.com
|
Radu Lupaşcu 1/4/2017 |
Contact: |
|
|
