Gând la început de an - Nu-i uitati pe cei singuri
Într-o lume a cărei viteză de miscare a atins cote uriase, a cărei gândire explodează în fiecare moment dând nastere la noi forme si al cărui vacarm ne inundă vietile intrând tumultos pe ferestre si usi, mă întreb dacă mai există singurătate, dacă a mai rămas un colt si pentru ea, oricât de mic. La prima vedere ai fi tentat să crezi că nu există oameni singuri. Însă, dacă vei coborî în subteranele acestei lumi care ne înconjoară zgomotoasă, vei fi uimit să constati câte urechi stau lipite de usi si câte perechi de ochi privesc prin ferestre asteptând amăgite de sperantă să vadă sau să audă pasii cuiva care se îndreaptă, în sfârsit, către ele.
Într-o zi s-ar putea să treci pe lângă o casă cu ferestre intens luminate. Dinăuntru, la răstimpuri, se aud voci si râsete. Într-un târziu, doi copii deschid usa, dau buzna afară si, alergând, înconjoară casa cu lantul râsetelor si strigătelor lor. Atunci îti spui:”viata merge înainte”.
Dacă îti arunci privirea la casa vecină, s-ar putea să te izbească tristetea si tăcerea ei, făcând-o să semene cu un mormânt rătăcit printre oameni, animat totusi, înlăuntrul lui, de o fiintă uitată de toti.
Singurătatea este un cosmar pe care un om îl trăieste mai mult sau mai putin constient. Ea este ca un imens sac gol care-ti dă sentimentul sărăciei chiar dacă toate bogătiile pământului ar fi ale tale. Linistea obiectelor din jurul tău poate deveni atât de înspăimântătoare, încât ai senzatia că o materie invizibilă creste, creste mereu, strângându-ti cu duritate trupul si sufletul. Sufocat de ea, îti vine să strigi sau să spargi cu zgomot un obiect în mijlocul casei si astfel, zgomotul să îndepărteze, cel putin pentru un timp, această liniste transformată într-un monstru care vrea să te devore.
Sunt momente în care te opresti ascultând un sunet în propria-ti odaie, dar nu e decât ecoul pasilor tăi. Te îndrepti spre raftul cu cărti si alegi una ca să-ti alunge urâtul. Dar cărtile nu sunt decât lucruri moarte ce ascund lucruri vii care-ti vorbesc, iar tu trebuie să le-asculti în liniste, ca pe niste oratori, fără să scoti un cuvânt. Si după aceea, după ce închizi cartea, te întorci la aceeasi singurătate cu rânjet de gheată si cu sacul ei gol atârnându-i pe brate în mijlocul casei tale, ca o prevestire rea.
Dacă vrei să mănânci, îti asezi pe masă cu aceleasi miscări, o singură lingură, un singur cutit, o singură farfurie. Dintr-o oală mică ies aburi fierbinti si aromati. Ti-e foame, dar ce gust are mâncarea ta?! Nici nu mai contează devreme ce a mânca a devenit doar un ritual al trupului, iar singurătatea este singurul tău musafir. Ea nu face decât să te privească politicoasă din umbră si, cum te ridici de la masă, te însoteste din nou peste tot.
Uneori te surprinzi privindu-ti insistent fiecare obiect din casă.Ele stau cuminti la locul lor, dormitând parcă.Din când în când se aude câte un scârtâit discret si din nou tăcere. S-ar putea să-ti întinzi mâna către dulap sau către masă si să-ti deschizi gura ca si când ai vrea să spui ceva uitând pentru o clipă că ele sunt doar obiecte moarte si că vorbele tale s-ar pierde neauzite de nimeni, topindu-se instantaneu fără să primească vreun răspuns.
Cumplite sunt clipele în care gândurile tale devin niste fiinte care vor să se strecoare afară încercând disperate să deschidă usi pe care tu esti nevoit să le tii încuiate. În zadar simtămintele tale se zbuciumă si se înghesuie căzând de-a valma. Vor trebui să rămână si să se aseze răbdătoare pe rafturile sufletului tău până când va apărea, în sfârsit, cineva care-ti va sfâsia singurătatea, iar tu îti vei deschide portile inimii eliberându-ti comorile.
Dar seara si noaptea când întunericul împinge cu toate fortele lui în usile si ferestrele tale tinându-te prizonier în propria-ti casă, unicul mod de a evada rămâne numai somnul cu visele lui. Dar până acolo, până la scufundarea în vis, esti nevoit poate să asculti cântecele care se aud de la vecini, râsetele si vorbele din stradă. Si cu cât le asculti mai mult cu atât te simti mai împins la periferia lumii, într-o singurătate care se adânceste cu fiecare sunet, ca o prăpastie în care aluneci asteptând disperat să atingi pământul. Cântecul care-i bucură pe altii, tie îti sună a jale pentru că tristetea ta îl face să rezoneze asa, schimbându-i sensul. Iar dacă acel cântec este el însusi trist, pentru cel singur, e ca si cum si-ar asculta glasul propriei inimi care se tânguie.
Din fericire însă, soseste dimineata. Ea este singura care-ti dă sperante. Te scoate din amorteală, îti deschide pofta de viată si te face să uiti că esti singur. Îti spui că azi ar putea fi ziua în care cineva îti va bate la usă, o va deschide, iar singurătatea ta se va strecura afară, pierzându-se în neant...
|
Sabina Negrut 1/2/2017 |
Contact: |
|
|
