Călători Grăbiti în Trenul Noului An
Anul 2017 se apropie grăbit asemenea unui tren de mare viteză spulberând clipele ce îi mai stau în cale. Îi privesc lungul sir de vagoane, cam 365 la număr, care îi compun garnitura ce aleargă zăngănind pe sine.
Nenumărate sunt impresiile ce le poartă către un viitor ce va deveni prezent în curând. Rotile sale de fier scrâsnesc pe calea ferată a destinului pe drumul către oceanul nemărginirii.
Mă asez pe o bancă aflată pe peronul gării si îi urmăresc cu interes apropierea. Mereu am fost fascinat de acest moment al trecerii Noului An însotit fiind de urale pline de bucurie. O mare multime îl asteaptă voios ca să îl întâmpine si să se îmbarce în generoasele sale compartimente.
— Va fi un an mai bun! sopteste cineva lângă mine.
— De ce crezi aceasta? îl întreb din curiozitate.
— Fiindcă asa trebuie să fie un An Nou, altfel de ce ar mai veni? zise fără să îmi mai acorde atentie si se topi între ceilalti.
Am zâmbit. Îmi place să întâlnesc oameni debordând de optimism în ciuda logicii precare a argumentelor. Speranta reprezintă un capital pretios al sufletului. Dacă dispare, ce poate să o mai înlocuiască? Simt căldura acestui gând si îmi aduc aminte de ocazii similare, când m-am întrebat asupra rostului sentimentelor pozitive.
— Bucură-te si tu! De ce stai posac? îmi spuse un alt glas.
— De crezi că sunt apatic? i-am răspuns interesat.
— Fiindcă stai pe bancă si nu te alături multumii! îmi răspunse si dispăru fără urmă.
Mda, aici cred că există un sâmbure de adevăr. Din anii copilăriei am simtit nevoia să stau departe de ceilalti. Nu îmi dau seama de cauză. Mă văd în anii de scoală venind singur către casă. Spre deosebire de cei de vârsta mea, mă bucuram de clipele de singurătate ca fiind cele mai plăcute din viata mea.
— Trezeste-te din reverie! îmi trase un ghiont vecinul de bancă. Imediat trebuie să sosească trenul! La ce te gândesti?
— La nimic, i-am răspuns neutru. Stau si privesc, nimic mai mult.
— Doar atât? Aceasta-i pierdere de vreme, îmi spuse fără să mă privească si uită de mine.
Poate cuget prea mult la rostul lumii. Probabil, există o distorsiune de perceptie în adâncul sufletului ce mă determină să visez cu ochii deschisi ignorând realitatea din jur. Ce anume mă îndeamnă către contemplare? De unde provine această sete de a cunoastere a infinitului ce mă determină să merg pe calea mea, indiferent de aprobarea sau respingerea celor din jur.
— Hei, ce mai faci? răsări în fata mea o persoană cunoscută. Nu ne-am mai văzut de multi ani!
— Ai dreptate, am recunoscut cu părere de rău. Doream să te revăd, dar nu stiam cum se va întâmpla acest lucru. Mă bucur să te întâlnesc din nou!
— Si eu la fel! îmi spuse si mă abandonă imediat.
Chipuri stranii treceau prin fata mea în imaginatie. Distingeam cu precizie trăsăturile fiecărei persoane în parte. Prieteni, colegi, cunostinte si străini se perindau fără să se oprească. Unele figuri se reluau, dar la alte vârste, însă altele dispăreau fără urmă. Unde s-au dus toti acesti oameni?
— Trage-ti picioarele mai aproape fiindcă mă împiedic de tine! mi se adresă răstit un trecător grăbit.
— Vă rog să mă scuzati ... încerc eu să spun.
— Nicio scuză! Nu mă interesează persoana ta, doar fă-mi loc să trec! îmi spuse brutal, dând cu mâna a dezgust, si trecu pe lângă mine.
Peronul deveni arhiplin. Zgomotul de motor al locomotivei deja se auzea răsunând puternic. Lumina proiectoarelor sfâsia bucăti de întuneric aruncându-le înapoi pe distante de sute de metri. Suieratul sirenei sfredelea tăcerea noptii anuntând marele eveniment al sosirii trenului îndelung asteptat. Urale izbucniră din multime. Strigăte de veselie se auziră peste tot. Artificii inundară cerul străbătând bolta înstelată cu mesajul unui nou început.
— Ridică-te! Nu mai sta! îmi rosti suierat cineva din spate.
— Dar trenul nu a sosit, i-am răspuns. Când va veni mă voi ridica să îl văd!
— Vei pierde momentul! Nu vezi câtă lume este în fata ta? îmi replică nervos si se înghesui aproape de sine.
În competitiile vietii, de regulă, am obtinut rezultate bune. Performantele au fost de multe ori de exceptie. Însă nu întelegeam cursele grăbite în care competitorii se călcau în picioare si cei mai slabi erau abandonati în urmă. De ce ne luptăm unii cu altii când ar fi loc pentru toti? Sistemul de învătământ ridica stachete greu de atins. Profesori rigizi si lipsiti de viată încercau să ne predea cunostinte ofilite. Educatori brutali ne striveau personalitatea sub senilele abuzului verbal. Prietenii ne trădau pentru interese de moment.
— A venit, a venit trenul mult asteptat! mă întrerupse un strigăt voios de copil. Ce mult mă bucur că a sosit trenul!
— De ce te bucuri micutule? l-am întrebat încântat.
— Fiindcă viata este frumoasă, luminoasă si bună! îmi răspunse si mă privi cu o fată plină de strălucirea diminetii.
— De unde vii? Cine esti tu? l-am întrebat cu interes.
— Vin de la început si merg la nesfârsit, mi-a răspuns cu seriozitate.
— Cine esti tu? De unde ai învătat să vorbesti astfel? am continuat.
— Sunt vesnicul copil si am deprins arta vorbirii de la părinti mei, mi-a răspuns râzând cu tot chipul.
— Si cine sunt părintii tăi? nu m-am putut stăpâni să întreb.
— Îi cunosti de multă vreme, spuse el enigmatic si începu să topăie de fericire.
— Cum să îi stiu? I-am întâlnit vreodată? am întrebat nedumerit.
— Bineînteles că da! Ne-am cunoscut cu totii pe vremea când erai mic! îmi mai spuse si dispăru fără urmă.
Am rămas tăcut si mut de uimire. Cine să fi fost acest Copil? Nu îmi dădeam seama. Să fi fost vreun coleg de joacă sau de clasă? Mi-as fi adus aminte! Nu, în mod sigur, era o greseală undeva. Si părintii lui? Cine să fie? Mda, greu de răspuns. Însă peste câteva clipe i-am revăzut pe toti trei venind în fata mea.
— Ne bucurăm să te reîntâlnim peste atât de multi ani, îmi spuse unul dintre ei. Au trecut cam patruzeci, asa este?
— Da, este adevărat! Dar ne-am mai întâlnit?
— Cum să nu? De fiecare dată când te-ai jucat cu cineva, copilul nostru a fost cu tine.
— Posibil, dar pe voi, de unde vă stiu?
— Pe noi? Simplu! Când erai întristat, veneam să te mângâiem. Când erai singur, îti sopteam gânduri frumoase. Când erai bolnav, te tineam de mână. Când altii te loveau, noi te sustineam.
— Dar nu îmi aduc aminte de prezenta cuiva când am trecut prin astfel de situatii neplăcute.
— Dacă vei privi cu atentie la acele amintiri, vei vedea cum de fiecare dată noi am fost cu tine prin toti aceia care ti-au în ajutor!
— Deci al vostru era glasul care mă îndemna să nu mă pierd cu firea, mă încuraja si mă motiva să merg înainte?
— Bineînteles că da! râseră ei cu bucurie.
Trenul intră în statie, se opri la peron si multimea de oameni începu să se îmbarce îmbulzindu-se care să fie primul. Toti doreau să devină mai vârstnici si să lase în urmă trecutul. Copii visau să devină adulti. Cei mari se gândeau cum să se realizeze în viată. Doar cei în vârstă oftau cu tristete, nestiind ce să mai astepte, dar se îmbarcau si ei în Noul An.
— Vii si tu? mă întrebară Cei Trei. Haide, să nu rămâi pe peron!
— Dar voi veti veni cu mine?
— Cum să nu? Doar pentru ce am ajuns aici, dacă nu pentru tine?
— Dar există vreo conditie ca să rămâneti cu mine si pe mai departe!
Cei Trei mă priviră cu duiosie si îmi răspunseră la unison:
— Da, există o singură conditie si anume, să rămâi copil în inima ta, indiferent de trecerea vremii!
Si trenul se puse în miscare cu zgomot către destinatia necunoscută a Noului An. În urmă rămase gara golită de oameni afundându-se în întunericul trecutului. Dar eu priveam pe geamul compartimentului în care mă aflam cum muntii se profilau luminos la orizont având compania plăcută a Celor Trei, care stăteau alături de mine. Zâmbind cu bucurie, m-am întors să îi văd mai bine si cu surprindere, am constat că fetele lor semănau în totul cu propriul meu chip! Fericirea îmi inundă sufletul si atunci am înteles pe deplin că niciodată nu am fost singur, ci mereu Cei Trei au mers alături de mine indiferent de timp sau loc!
|
Octavian Lupu 12/30/2016 |
Contact: |
|
|
