Daniela Tiger – Cartea dorurilor cărunte
Uscăţivă, înţeleaptă şi justiţiară ca Sfânta Vineri -, Daniela Tiger (pseudonim al doamnei Daniela-Doina Pîrvulescu-Buşcu) este o misterioasă iubitoare şi creatoare de literatură din Craiova, fondatoare a revistei culturale Cafeneaua Băniei (publicaţie mensuală, format A4, full color), iniţiator şi motor cu ardere internă extremă al cenaclului cu aceeaşi denumire (ce se întruneşte lunar, în prima joie a lunii, la Muzeul Olteniei din Bănie), coordonatoare a câtorva antologii lirice şi de arte vizuale.
Viitoare soacră cu trei nurori, este ea însăşi autoare de volume în regie proprie: Împăcare (pricesne şi poezie ortodox-religioasă), respectiv, Prizoniera nerostirii, cărora li se adaugă, din decembrie 2016, încă două: unul de poeme în versuri clasice, izometrice, cu titlu ce denotă o incitantă ,,combinată nordică”, uşor bizară, între senzualitate şi smerenie, chemare a iubirii carnale şi deschidere spre cultivarea spiritului liturgic: Într-un genunchi de anotimp; altul de povestiri pentru copii – Ursuleţul de pluş, graţios şi tandru ca un dar de Crăciun.
Cele două recente apariţii editoriale vor fi/ au fost lansate luni, 19 decembrie, la Biblioteca Judeţeană ,,Alexandru şi Aristia AMAN” – Dolj, de la ora 15.
Toate cărţile Danielei Tiger sunt gerate de Vital Prevent Edit (Drăgoteşti, Dolj, România), editură pe care o conduce cu inspiraţie de economist riguros şi exigent.
Dedicăm partea cea mai mare a prezentului comentariu volumului de versuri, abia ieşit de sub tipar, pe a cărui primă copertă se unduiesc frunzele/ pletele/ eşarfele ielelor dintr-o pictură a doamnei Rodica-Rozalia Jianu, tabloul, într-o policromie efervescentă/ clocotitoare şi viforoasă, fiind intitulat Toamna.
Pe cât de interesant şi provocator (la lectură), volumul Într-un genunchi de anotimp păcătuieşte prin numărul foarte mare de poeme – 165, cât într-o antologie din celebra colecţie Biblioteca pentru toţi -, care, pe deasupra, nu sunt segmentate de nici un intertitlu, nefiind, aşadar, structurate în cicluri tematice ori de altă natură.
Dacă primul poem: Să ne iubim ca frunza ne poate duce cu gândul la o celebră romanţă interpretată de Mia Braia (Să ne iubim cât suntem încă tineri), prelucrată apoi şi relansată de una dintre formaţiile de mare popularitate din anii maximei deschideri/ liberalizări: 1966-1977 -, volumul Danielei Tiger, în întregul său, ne lasă impresia că a fost scris, în bună măsură, ascultând la infinit celebrele şlagăre din anii ’70 ale grupului vocal-instrumental Mondial: Atât de fragedă, De va veni la tine vântul, Iubire, bibelou de porţelan, Romanţa inimii, Primăvara, cântate de regretatul solist vocal Gabriel Drăgan, cu accente de lirism demne de renumitele trupe occidentale Bee Gees şi Moody Blues.
Tonalitatea de romanţe – cu sau, vorba lui Ion Minulescu, autoironică: fără ecou – este evidentă, multe dintre textele incluse în volumul Într-un genunchi de anotimp putând fi surse de inspiraţie pentru compozitorii care participă la Festivalul ,,Crizantema de Aur”, de la Târgovişte.
Universul liric al Danielei Tiger este unul de sorginte romantică şi simbolistă, cu evadări – din fericire, foarte rare – spre zări parnasiene (vetuste), spre edulcorante şi hedonice pasteluri, exersate şi epuizate încă de acum 150 de ani de Vasile Alecsandri, dar şi, vai, în partea secundă a volumului prezent, spre ,,ghiduşii lirice” (p. 128), ,,poezii de weekend” (p.129), ,,poezia de dimineaţă” (p. 130), după ce autoarea ne purtase, inspirat, prin tărâmul sloiurilor de dor (p. 63), al dorurilor cărunte (p. 66) şi, mai ales, prin redutabilul teritoriu caligrafiat în paginile 103-104, prin poemul Doina dorului – cu scăpărări de cremene incandescentă, specifice ţâpuriturilor maramureşene şi oşeneşti, croşetate cu fir de borangic, ruperi de ritm şi virtuozităţi de căluş oltenesc.
Dar iată cum sună această insolită Doina dorului a Danielei Tiger: ,,Şi-aş doini, doini doina,/ Munţii de s-or clătina,/ Apele vor îngheţa,/ Dar dorul le-o dezgheţa.// Du-te, dorule, nebun,/ Du-te, iute, când îţi spun,/ Du-te-acum pe bidivii,/ Fără Soare să nu vii!”. Poeta îi încredinţează, aşadar, dorului o misiune clară şi o ţintă categorică: aceea de a-i aduce Soarele, adică Lumina, Iubitul.
După care, înfiorată de o asemenea perspectivă, asupra căreia nu are nici cea mai mică îndoială că nu va deveni realitate ravisantă, îşi continuă reveria cuceritoare: ,,Să mă ardă razele/ Şi să râdă frunzele/ Când în braţe m-o lua,/ Cu vise m-o săruta.// Vezi, măi, dorule, cum faci/ Şi pe câmpul plin de maci/ Să-mi aduci, iar, soarele,/ Cântul şi izvoarele.// Valurile să mai stea/ Să le spun ce-i dragostea/ Frumoşilor, doi nebuni,/ Dar şi codrilor străbuni.”.
Ca în Opera aperta a lui Umberto Eco -, finalul nu presupune un zăvor, o închidere printr-un stei de piatră/ bornă de hotar, ci un epilog deschis, arcuind, simetric, un arc de lumină spre strofele de început ale poemului: ,,Şi-aş doini, doini doina/ Până când s-o lumina,/ Stelele s-or îneca,/ Numai dorul n-o pleca.// Şi-aş doini, doini doina/ Până când s-o termina…”.
Ne place să credem că, din pricina lucrării de grafică plasată sub poem, s-a rătăcit/ s-a pierdut - între caietul de creaţie, computer şi imprimerie – un foarte semnificativ vers, pe care îl plinim aici, dimpreună cu versurile, două, ultime, deja citate, pe care le repetăm: ,,Şi-aş doini, doini doina/ Până când s-o termina/ În alt timp, în altă stea…”.
La fel de bine, acest vers poate fi: ,,În alt vis, în altă stea…” .
Muzicalitatea constituie principala calitate a poemelor – în versuri şi în strofe clasice – scrise de Daniela Tiger. Cadrul de plasare al acestor micro-reprezentaţii de teatru (căci postura cea mai ispititoare pentru poetă se dovedeşte a fi, deseori, aceea histrionică) este fie cu ecouri medievale, în piaţete publice, în castele părăsite, fie în mijlocul naturii aflate la ore vesperale şi în sezon autumnal.
Se înţelege, sper, că acestea ilustrează stările de spirit ale autoarei, vârsta sa lirică, pe care şi le trăieşte cu intensitate mistuitoare, şi le asumă uneori cu furie şi revoltă, ba chiar cu vertijuri şi explozii de disperare – până când izbuteşte să se reechilibreze lăuntric, să-şi regăsească mereu fragedul prag de înţelepciune armonioasă.
Vis auriu, din care cităm prima şi a treia (ultima) strofă, poate fi pilduitor în acest sens: ,,Ce toamnă palidă se-aşterne-n munţi…/ Vibrează universul prin cuvânt,/ Ai vrea să evadezi sau să renunţi/ Când razele nu îşi mai iau avânt.// (…)// Mă invada rugina până-n vis,/ Se-nfiora, lipindu-se de vânt,/ Din cartea mea o filă s-a mai scris,/ Cu-o lacrimă, din tocul ce l-am frânt”.
Fila şi cartea care se scriu (pe care, fireşte, autoarea le scrie, dar cărora le dă viaţă, parcă, pe măsură ce iubitorul de poezie le citeşte!) sunt două dintre temele ce revin, aidoma unor laitmotive, în volumul Într-un genunchi de anotimp.
Motivul cărţii revine, de exemplu, în poemul Un alt octombrie (p.41): ,,Surâsul se-ngână cu noaptea,/ Robeşte şi cere iertare,/ Din slove de aur e cartea,/ Prieten de suflet şi stare”.
Din pagina 47 cităm strofa, pe acelaşi motiv liric: ,,Dintr-o mirare, cartea ce-a fost scrisă/ Cu slovele de gheaţă şi durere,/ Tocită, subţiată stă închisă/Pe drumu-n care mergem fără vrere.”.
În poemul următor: O fi târziu… o fi devreme…, aria semnificaţiei acestui topos este lărgită, fiind vorba de Cartea Destinelor: ,,Iubirii să îi facem parte,/ Noi, doi nebuni din lumi astrale,/ Ştiind că totu-i scris în Carte,/ Ne înclinăm Măriei Sale!”.
De asemenea, în poezia cu cele mai frapante peceţi bacoviene: Plouă (p. 59), în a cărei primă strofă ,,Copacii în haită se-ndoaie-n suspine”, regăsim toposul cărţii: ,,Pe filele cărţii lumina să scrie,/ Cu pană de înger muiată în rouă,/ Povestea cu zâne pe pat de sicrie/ Ce încă mai plânge şi încă mai plouă.// Din roabă a sorţii mă fac, iar, stăpână…/ Pădurile-n geamăt ecoul urmară/ Speranţa şi dorul în şoapte mă-ngână,/ Dar plouă în mine, mai plouă afară.”.
Poza de iubită damnată pare să-i convină într-atât de mult Danielei Tiger, încât nu se sfieşte să şi-o clameze cu îndurerare abia mascată: ,,Ba e frig, ba e cald, ceaţa intră în noi,/ Între bine şi rău se răstoarnă un cer,/ Nu e loc pentru vise, nu-i loc de-amândoi,/ Am uitat să trăiesc, nu e loc să mai sper.”.
Toamna din poezia Danielei Tiger nu-i câtuşi de puţin anotimpul dezlănţuirilor cromatice, în tonuri calde - de galben, auriu, portocaliu ori purpură imperială -, ci al nuanţelor de albastru ultramarin, gri sumbru ori negru-abanos, al regretelor cernite de dor şi spălate de ploi, dar nu de plumb apăsător, ca la George Bacovia, nu de materie grea de propriile-i molecule şi grea de tâlcuri metafizice, nu de diluviu fără ieşire la mal (ca în Lacustră), ci inducând, subliminal, sugestia unei miraculoase salvări.
Romanţa nu lasă absolut nici un milimetru de loc accentelor de tragedie, nici tonurilor violoncee, de dramă autentică, bulversantă, metalică. Ea se cantonează în spaţiul ostoirii, totuşi cu calm şi cu o încredere oarbă, în geana tămăduirii – prin cuvinte magice şi printr-un orizont al speranţei mereu deschis, chiar dacă: ,,Azi nu mai e nimic, doar amintiri,/ E un ceva pierdut pe gri cărări,/ E totul vag, un praf stelar, smintiri,/ Prea multă toamnă… în lungi înserări…”
Lăsând impresia că nu o interesează treptele iubirii, că nu a auzit de Scara la Cer şi nici de Amor intellectualis Dei (Iubirea Spirituală – treaptă supremă, a cunoaşterii şi auto-cunoaşterii) -, Daniela Tiger fuge rar cu gândul la Dumnezeu, în doar câteva dintre cele 165 de poeme ale volumului său. Din cel de la pagina 14, transcriem strofa din urmă: ,,Am obosit, aş cere-acum dorinţă/ La Tine, Doamne, să-mi aprinzi Lumina,/ Să caut în adâncuri de credinţă/ Timpul pierdut şi-a cui, care-a fost vina?”.
Tresăriri vesperale depistăm în poemul Număr scânteia din stele, care poate fi apreciat ca una dintre multele probe de virtuozitate prozodică – şi atât, adică fără vreun chepeng spre transcendent.
Timpul trecut printre versete… (în pofida uşoarelor reverberaţii macedonskiene), Mă înfăşor în lacrima durerii…, Iluzii ard pe rug de vise…, Ultimul dans, O altă toamnă şi alte creaţii lirice ale Danielei Tiger ne trimit cu gândul la faptul că volumul său de versuri s-ar putea constitui, volens-nolens, într-un veritabil Manual de zbor şi dor pentru puiul de cocor, după cum se numea, cu decenii în urmă, o piesă montată la Teatrul ,,Colibri” din Craiova.
O întoarsă pe dos Balada chiriaşului grăbit, de George Topârceanu, poate fi considerată poema cu titlul dezarmant, ca o lamă de ghilotină, Am obosit…, care se încheie astfel: ,,Am obosit, iubite, să mai sper,/ Bagajele, azi, vreau să le desfac,/ Să-ncerc să uit, să găsesc alt reper/ Şi altă haină-n suflet să îmbrac…”.
Stampă rece, de toamnă, Octombrie pare a fi un poem stârnit de sonorităţile de catifea, în falduri maiestuoase ale recitalurilor de caval susţinute, în cadrul Cenaclului Casa Băniei, de rapsodul Cornel Popescu, laureat al Festivalului-Concurs Internaţional ,,Maria Tănase” de la Craiova – chit că poema aceasta se prăbuşeşte, finalmente, în sintagme demne de şedinţele de partid de pe timpuri: ,,Pe drumurile astea, toate,/ Ce-s pietruite cu iluzii/ Caut ieşiri, amân sau, poate,/ Mă pierd în dogme şi concluzii.”. Cuvinte precum dogme şi, mai ales, concluzii, nu au câtuşi de puţin vreo încărcătură semantică lirică, ci, dimpotrivă, doar de încheiere de proces-verbal de şedinţă.
În ritm de cavalcadă – o …călărire în amurg, nu una în zori – putem aprecia că este poemul, deja citat, Un alt octombrie, care începe avântat: ,,Al cailor ropot străpunge/ Durerea şi lacrima Lunii,/ Iar tunetul strigă: Ajunge!,/ Se-ndoaie cu vântul şi prunii.”
Dezarmant de brusc şi direct sună indicaţiile scenice din piesa lirică În braţe de mă ţii…, unde dorul de româneştile, autohtonele mângâieri este înlocuit cu imperativul anglo-saxon atingeri – cum se fandosesc, acum, preţioasele ridicole din zori de secol XXI, cu un cuvânt ce induce, culmea, nu căldura şi jerbele iubirilor fierbinţi (cu mult mai încinse decât ,,câinii fiebinţi”/ ,,hot-dog” de pe benzile rulante ale sorţii jucate la ruletele ,,fast-food”-urilor din supermarketurile fatale!!!...), ci, dimpotrivă, GERul năprasnic, din atinGERi, devenind, sperăm, ca percepţie, GER incandescent.
Tristeţe blând-jucăuşă răzbate – într-un decor de piaţă arhitectonică de burg ev-mezic - din poema Medievală, care debutează nonşalant: ,,E piaţa plină, lume, acum sosesc actorii,/ Iar scena-i pregătită s-o spulbere-n picioare,/ Aşteaptă doar o clipă să vină şi sufleorii,/ Să-şi mâzgălească faţa cu ciumă şi paloare.// Cu texte răsuflate din piesele nătânge/ Încearcă să înşele şi inima domniţei,/ Dar menestrelul tace, iar cerul, azi, va plânge/ Când măştile se joacă pe sufletul fetiţei.”.
Pe urmele romănăţeanului Nicolae-Paul Mihail, maestru neîntrecut al unei vastei palete de genuri literare şi specii lirice, autor al scenariilor din seria de filme inspirate din viaţa haiducilor lui Şapte Cai şi ai lui Mărgelatu, semnate cu pseudonimul Eugen Barbu -, Daniela Tiger comite, la pag. 44, primul său pantum, cu titlul Ecoul şoaptei înserate.
Insistăm în a preciza că marele Senior al literelor româneşti, Nicolae-Paul Mihail (cu obârşii în Caracal), a resuscitat glosa, balada, vilanela, hexagrama, lapalissada, versul cu ecou interior, hexametrul, strofa safică şi, desigur, pantumul -, lansând concomitent rondo-sonetul, endo-grama, mini-glosa şi, în cele din urmă, versiunea românească de hai-ku: cristalele.
În toate cazurile, el a considerat că forma trebuie înţeleasă ca o calitate a fondului poetic. Modelul cristalelor – mărturisea Nicolae-Paul Mihail – este o încercare de a acorda o intenţie filosofică, sau măcar lirică, până şi unor efemeri fulgi de zăpadă.
Dincolo de înşelătorul titlu: Dulce-amar şi-un strop de iertare, poemul de la pag. 46 generează difuz o atmosferă de turnir deloc fremătător, deloc cu poftă de sânge şi elan în delirul tribunelor excitate la maximum -, dimpotrivă: un turnir în care, şi câini, şi călăreţi par sculptaţi, instantaneu, în gheaţă. Deloc bacovian, poemul menţionat nu are cum să fie bănuit de vreun fior metafizic, însă dispune de sclipiri lirice interesante, bine asezonate.
Un concentrat de trăiri negre, cu scăpărări de antracit, ne frapează din poemul imediat următor: Înfăşuraţi în puncte cardinale, în care sintagmele poetice au tăria florii de colţ – izbită nu doar de aerul ascuţit şi alpin al briciului de ozon de pe piscurile de 2.514, 3.330, 4.400 de metri, dar şi de croşeele necruţătoare de stânga-dreapta, stârnite de aerul, rece ca gheaţa, vâslit de aripi năprasnice de vulturi golaşi ori de condori în picaj letal.
Cele trei strofe din Suflet răstignit cuprind versuri cvasi-tipice pentru un album sentimental, cu valenţe de trăire poetică sinceră, cu precizarea că, în artă, sinceritatea nu are nici o valoare estetică. În strofa de final întâlnim un diminutiv ce ornează, cu ecouri sfărâmate din lirica veacurilor XV-XVII, creaţia Danielei Tiger. În cazul de faţă este vorba de fluturaş. În pag. 129, depistăm un bobocel.
Utilizarea diminutivelor este, totuşi, rarisimă în poeziile sale – fapt lăudabil, ştiut fiind că oltenii au această înclinaţie nativă, contrară temperamentului lor meridional, solar.
În schimb, astrul selenar, Luna, constituie un reper nelipsit din foarte multe poezii ale Danielei Tiger. Ca mai toţi românii, autoarea nu ştie, însă, că, atunci când e vorba de un corp ceresc, respectivul cuvânt se scrie cu literă iniţială majusculă.
În altă ordine de idei, de la pag. 50 încep să apară, dezarmant, ligamente cu trimitere dorsală/ fesieră: ,,Mă preling, cu raza dimineţii”; ,,Stropeşte-mă cu roua dimineţii” (p. 56); ,,Cu roua-n ochii dimineţii” (p. 91); ,,Cu respiraţia tăiată” (p. 93); în p. 105, dăm şi de ,,trupul ars de vise”; apoi: ,,Să m-adape cu răbdare” (p. 129); ,,Cu rouă diamantină” (p. 151); din nou: ,,Nisipul se cerne, iar timpul amână” (p. 166)… Singura scuză ar fi că autoarea i-a calchiat pe docţii jurnalişti de la unele posturi de radio şi televiziune care, cu candidă făloşenie, scapă deseori câte o ghioagă de spart oale şi ulcele… gen ,,Timpul afectat emisiunii noastre…”.
Poemul de la pag. 52, Masca, intră în consonanţă tematică profundă cu poema Medievală, de la p. 43: ,,Răul e scopul în viaţă,/ Scena e-acum pregătită,/ Hai, e spectacol în piaţă,/ Lumea-i machiată, gătită!// Actorii sunt veseli sau trişti,/ Ca la comandă se-arată,/ Spectatorii – simpli turişti – Cu existenţa furată.// Mă pierd în cuvinte, nu râd,/ Ia-ţi masca, ai chipul mai hâd!”.
Un sentiment acut al prea târziului, al clipei ratate, al lumii pe sfârşite – cu premoniţii ale implacabilei extincţii – transpare din poezia Ai venit într-un timp…
În poemul Amnezie, un vers notabil: ,,Solfegii nasc în note sacre” se pierde, parcă, într-un context în care autoarea vrea, cu obstinaţie, să găsească, mereu şi mereu, rima perfectă. Aglutinările sunt, totuşi, de efect, sugerând carenţa oricărei posibile ieşiri, de pe tărâmul troienit de doruri nerostite, şi de un sentiment de resemnare, dictat ca o sentinţă irevocabilă în ultimul vers: ,,Ciudate drumuri se bifurcă,/ Alungă clipe, ceru-l sfarmă,/ Nămeţi de gânduri le încurcă,/ Trecutul îl transformă-n armă.// Încet, robirea se disipă/ În praful ros dintr-o clepsidră/ Pe care sensul mut îl ţipă/ Când curge inima anhidră.// Chiar şi uitarea e uitată,/ Mereu bolnavi de amnezie,/ Visăm o lume limitată,/ În schimb, e totul poezie.”.
Scris, probabil, în momente de năduf irepresibil, poemul Partaj (p. 61) ne-a frapat printr-un soi de verbiaj şi prin ecouri nedorite din cercurile în care se practică epigrama, satira, madrigalul - specii care sunt probe de virtuozitate tehnică şi de spectaculoase jocuri de artificii ale inteligenţei fine, cu adevărat scăpărătoare, dar care rămân simple versuri (versificaţie), neavând nimic, absolut nimic în comun cu spiritul poeziei veritabile. Mecanica goală de orice trăire lirică a acestor rânduri, dispuse în patru catrene, ne-a făcut să ne punem, pentru prima oară, întrebarea de bun simţ, cât se poate de firească: de ce Daniela Tiger nu are curajul să exerseze şi versul liber, versul alb?
Dacă la pag. 68 întâlnim, chiar în titlu, un cuvânt din limbajul specific educaţiei civice: conştiinţe (dar şi două versuri insolite: ,,Icoană e cerul, albastrul pictează un zbor,/ Sângele cântă pe ritm de atingeri păgâne”) -, ultima expresie din Gânduri în ploaie (p. 71) sună jurnalier ori eseistic: săracă-n valori.
Pe pagina următoare, poema Viaţa are, în final, alt vers încheiat, din sforţări prozodice, cu o sintagmă străină poeziei: de a fi umani.
Deşi, cum afirmam cu mult mai înainte, vremea pastelurilor s-a risipit o dată cu disiparea umbrei bardului din Mirceşti, poetul Doinelor şi lăcrămioarelor: veselul Alecsandri, veşnic tânăr şi ferice -, Daniela Tiger nu-şi poate reprima ispitirile dintr-un poem ale cărui patru strofe în vers alexandrin încep cu mărturisirea dezarmantă: Mă-ncântă, care dă şi titlul poeziei. Să adăstăm în cerdacul umbros al primei strofe: ,,Mă-ncântă pădurea cu foşnet de ducă,/ Copacii se-ndoaie sub ploaie de stele,/ Iar ciuta, smerită, din ochii-i s-aducă/ O pânză de vise, să ţesem pastele.”.
Un june imberb şi grobian (vezi personajul Grobei din romanul Bunavestire de Nicolae Breban), un june care şi-a pierdut inocenţa, de care, de altfel, nu s-a bucurat niciodată, un june insolent din generaţia celor orbiţi exclusiv de discoteci/ cluburi/ pub-uri şi căşti în urechi (ATENŢIE: 42 % dintre adolescenţii români, unii ajunşi pe băncile facultăţilor, sunt analfabeţi funcţionali, adică fie nu ştiu să citească un text la prima vedere, fie îl buchisesc, mai pe silabe false, mai scremut, însă nu pricep nimic din acel text!!!), ar putea replica, apropo de invitaţia să ţesem pastele: ,,Pa, stele!” ori ,,Pa, Stelea!” (ex-portarul campioanei Steaua)…
Rotund şi dens, transmiţând cu fervoare fiorul liric, este poemul cu titlu imperativ: Opreşte, rugăciune drapată în disperare a celei care, până la pagina 76, şi-a îndreptat o singură dată ochii spre Dumnezeu: ,,Opreşte timpul, ne subjugă,/ Şi gândurile abisale,/ Şi drumul, labirint spre fugă,/ Şi dogmele universale!// Opreşte dorul şi cuvântul,/ Şi-amăgitoare constelaţii,/ Şi lacrima, versul şi cântul,/ Şi trenul ce nu are staţii! (n.n. superbă sugestie)// Opreşte sângele-n cascadă/ Şi palida lui întristare,/ Şi visele din noi să cadă,/ Şi o dorinţă în uitare!// Opreşte, Doamne, mersul roţii/ Şi-nrourata adormire,/ Şi pietrele pe drumul sorţii,/ Şi ochii plânşi a nemurire!”.
Decor frecvent la marii romantici europeni, cu îndemnuri paseiste – în străfunduri, cunoaşterea trecutului este egală cu descoperirea propriei identităţi, ca neam şi istorie, ca limbă, cultură şi spiritualitate -, castelul în ruine nu putea lipsi din arsenalul Danielei Tiger.
Butaforia este bine stăpânită, jocul de lumini şi umbre pare suficient de viu şi sugestiv, luminile de contur sunt bine distribuite, aşa că reprezentaţia cu dangăt legendar poate începe: ,,Pe suflet e praf şi rugină/ În straturi ce nu pot fi scoase,/ Castelu-i ruinat, nu-i regină,/ Rămas-au doar vorbe stâncoase.// Iar anii se scurg, implacabil,/ Viorile tac, numai struna/ Se rupe, nimic nu-i valabil,/ Nici Soarele, gândul sau Luna.// Un strop de răgaz mai cer, Doamne,/ Să caut clepsidra, nisipul,/ S-ating frunze galbene-n toamne,/ Apoi, în neant, să-mi uit chipul!”.
Un menuet pe cât de suav, pe atât pe maiestuos este poemul cu titlu tranşant: Mi-e foame de tine, mi-e bine, după cum poezia autoreferenţială Sunt – autoportret de o luciditate dureros de dulce – se încheie printr-o recunoaştere dezarmantă, care, însă, e foarte posibil să ascundă o capcană: ,,Sunt rug nestins ce arde-n libertate,/ Sunt trăsnetul din ochii ce scânteie,/ Sunt dragoste, iubire însetate/ Şi toate la un loc… sunt doar femeie!”. Final de poem ce poate primi şi intonaţia interogativă: ,,sunt… doar femeie?”…
Definiţii în ritm galopant, de ciuleandră, adună – într-o acoladă de lumină – poemul Sărutul, sculptat, parcă, prin cioplire directă în piatră, fără machetă sau model, aidoma tehnicii lansate de BRÂNCUŞI, acum 110 ani, deodată cu lucrarea sa omonimă (Sărutul, al cărui prim exemplar se află în tezaurul Muzeului de Artă din Craiova) şi cu atât de arhaica, înţeleapta Cuminţenia pământului, care au revoluţionat sculptura mondială, asumându-şi rolul de borne de aur şi străjeri româneşti la porţile fastuoase ale sculpturii moderne de pe Terra.
Din poemul Sărutul de Daniela Tiger, cităm doar cea dintâi şi cea din urmă strofă: ,,Suav, ancestral şi magnetic (n.n. Doamne, ce cadenţă astrală!),/ Sărutul fierbinte ne-apasă/ Un zâmbet ce zburdă frenetic,/ Vis dulce pe buza mea arsă.//(…)// Clepsidra robită-mpietreşte,/ Nisipul ne mângâie trupul,/ Adâncă-aşteptare ce creşte/ Alungă tristeţea şi timpul.”.
Poeme de dragoste demne de reţinut sunt Sărutul serii, Vis de iubire, Cântec, Ceasul umbrelor de rouă, Rătăcită în poveste, Atinge, iubite (n.n. hm, iar anglosaxonele atingeri, în loc de-ale noastre mângâieri!...), Fum sau poveste.
În poema Simbioză, Daniela Tiger se visează ieşită din tipare – adică a-tipică, unică.
La pagina 143, ne izbeşte frontal metafora atingere măiastră, din poezia numită – ce-i drept – N-a fost decât un vis.
Cu un evident iz didacticist, Iubesc este un poem frust, cu valenţe de poem-manifest: ,,Iubesc totul şi iubesc credinţa,/ Ruga către cer, limba ce-o grăiesc -/ Nemurirea îmi umple fiinţa,/ Trăiesc să iubesc, iubesc să trăiesc!”.
O structură compozită – suntem tentaţi să scriem mult prea compozită – au poemele din ultimele 20-30 de pagini ale volumului. După un grupaj de versuri în care tensiunea lirică este la cote rezonabile, dacă nu chiar remarcabile (Interior, Şi tu… şi eu…, Umbra unui vis, Aşchie de suflet, Carpe diem şi îndeosebi Fuga), ultimele opt creaţii lirice din volumul Danielei Tiger sunt, pur şi simplu, versuri ocazionale, printre care două acrostihuri (exerciţii pentru adormit copii care habar nu au de specificul poeziei), altele au dedicaţii precizate, precum cele închinate: Murei Ghiţulescu, Familiei Emilia şi Teodor Bicăzan, Prietenilor mei Carla şi Hicham.
Astfel, volumul Într-un genunchi de anotimp se încheie, paradoxal, chiar într-un genunchi, nu în punctul cel mai de jos, dar, oricum, prin includerea – grăbită şi suspectă – a unui soi de duel/ duet în madrigaluri Mircea Trifu & Daniela Tiger, intitulat Punte peste abis, mult sub media de ansamblu a acestei culegeri de versuri originale.
În cazul în care volumul pe care îl disecăm – lăudabil, în mare – ar fi trecut prin furcile caudine ale unui consilier editorial profesionist, partea de stufoşenie a sa ar fi dispărut (cel puţin 30-40-50 de poeme sunt prisoselnice), structura cărţii ar fi fost mult îmbunătăţită, prin propriile-i resurse, iar impactul - indubitabil mai puternic.
Cheia de aur a unui izbutit, pe deplin reuşit, volum de versuri este ca primul şi ultimul poem să se ridice la un standard de expresivitate cu adevărat deosebit, peste media contemporanilor, dacă nu cumva să fie – cazul cel mai fericit – antologice măcar pentru autorul respectiv, în ipoteza în care nu sunt antologice pentru acea generaţie de creaţie, ori – şi mai şi - pentru literatura ţării în care scrie.
O sfătuim prieteneşte pe Daniela Tiger să nu mai publice nici un volum de poeme în următorii doi-trei ani, răstimp în care să studieze cu maximă atenţie, să conspecteze minuţios eseurile din excepţionala antologie Arte poetice ale secolului XX. Ipostaze româneşti şi străine – publicată de reputatul hermeneut Nicolae Balotă – şi să se autoflageleze scriind, în toată această perioadă, pe cât posibil, exclusiv în vers liber, vers heterometric.
Spectrul spaimei de a nu fi acuzată că nu respectă cu stricteţe regulile prozodiei specifice versurilor clasice o presează atât de tare pe Daniela Tiger încât, nu rareori, ea cade în verbiaj şi se lasă pradă expresivităţii involuntare.
Cât despre volumul de povestiri pentru copii (de toate vârstele!): Ursuleţul de pluş – grafică şi picturi: Florin Dibluş -, ne rezumăm la a remarca prospeţimea şi lumina, candoarea şi vivacitatea, energia contagioasă şi gândirea pozitivă ce se degajă din această micuţă bijuterie editorială.
Alegându-şi numele literar de Tiger -, Daniela şi-a asumat provocarea şi riscurile cele mai dure: acelea de a se dovedi una dintre cele mai rapide protagoniste de pe ringul literar. Prin volumul Într-un genunchi de anotimp, ea îşi adjudecă, în timp real, cvasi-instantaneu consacrarea şi intră triumfal în agora poeteselor de certă vocaţie şi valoare din literatura română a celui de-al doilea deceniu al secolului XXI.
*
Închei prin a vă reaminti: Iisus Hristos se naşte. Slăviţi-L !
Vă iert, iertaţi-mă!
Crăciun luminos, cu armonie, credinţă mântuitoare şi iubire mistuitoare!
…Din Bucegi, Ceahlău, Craiova,
Unde cea mai tare-i slova,
Din Vădastra-n Castranova -,
Zamolxe să ne iubească
Doar în Limba Românească!...
|
