Atitudini - Vine din nou Crăciunul
Nici nu s-a potolit bine zarva Halloween-ului că mall-urile ca şi toate prăvăliile, de la cel mai neînsemnat butic la cel mai mare magazin universal, nu care cumva să piardă Vinerea Neagră, s-au pavoazat pentru Crăciun. Ca şi când blândul şi modestul Iisus s-ar fi născut prematur. Chiar şi chemările telefonice extorsionare, ce momesc naivii cu tot felul de scheme de îmbogăţire instantanee sau cu miraculoase perfecţionări fictive pentru computere, s-au înmulţit şi ele. Şi cu cât mai puţin numeroşi sunt cei ce îşi pun speranţa în naşterea şi promisiunea Mântuitorului cu atâta creşte febra festivă a comerţului. De mult, când încă mai credeam în Moş Crăciun şi când Crăciunul era mai mult în sufletele noastre decât în decoruri multicolore şi hiper-sonore manifestări exterioare, fiecare cântec şi fiecare cadou, oricât de modeste, aveau o semnificaţie de durată.
Astăzi, când avalanşa de reclame ne bombardează până la saţietate, tocindu-ne sensibilitatea, nimic nu mai durează, fiindcă oricum o nouă orgie promoţională urmează imediat, negustorimea grijulie inventând tot felulul de zile şi evenimente imaginare cu care să ne ţină sub presiune. Pe vremuri zăpada însăşi făcea sunetele festive mai molcome, mai dulci şi mai civilizate. Căci nimic nu suna aşa de frumos, ca un colind cântat de voci tinere şi cristaline în liniştea ireală de după ninsoare a nopţii de Moş Ajun, pe străzile troienite de zăpadă şi slab luminate de licărirea albăstruie, molatică a lămpilor cu gaz, din Bucureştiul copilăriei mele. In vremi de mult apuse şi în cu totul alt context poetul François Villon se întreba, înca din secolul XV, “unde sunt zăpezile de odinioară?” Poate că de pe atunci începuse răul care ne roade. Un sentiment gălăgios nu este neapărat adânc, şi ceea ce este superficial nu a rezistat niciodată timpului. De la revoluţia franceză şi până azi nenumărate “isme” s-au străduit să-l mazilească pe Cel care s-a născut umil, a trăit sărac, a propovăduit dragostea şi binele şi s-a sfârşit în chinuri. A venit şi peste generaţia noastră irosită, urgia. In loc de “mititel înfăşeţel, în scutec de bumbăcel…” interzis de autorităţi, auzeam în sezonul hibernal numai versiunile bastardizate, zbierate în vehiculele de transport în comun bucureştean de perechi de copii tuciurii cărora, fiind naţionalitate conlocuitoare, abaterea de la linia marxist-leninistă le era tolerată. Şi aşa noi ascultam vrând-nevrând, între două staţii, povestea apocrifă a îngerelului ce călărea aprig la oraş, să găsească doi copilaşi pe care să-i trimită “ca să vă umfle bănişorul”, nu cu colindul ci cu pluguşorul. Unealta fiind din punct de vedere politic mai acceptabilă pentru puterea populară decât “O Ce Veste Minunată”. Tot atunci neaoşul Moş Crăciun a fost botezat cu agheasmă sovietică devenind Moş Gerilă şi programat pentru Anul Nou, o invenţie care nu avea la români legătură nici cu tradiţia şi nici cu altceva. Impostura a creat însă ocazia, unui anonim ghiduş autohton, ca riscând să putrezească în puşcărie, să scrie faimosul catren deocheat “Moş Gerilă, Moş Gerilă, /dacă şi la anul tot tu vii/ eu te bag…/şi mă…pe jucării.” Vorba ceea din bătrâni “la aşa sfânt, aşa cântare”. Multă apă a trecut de atunci pe sub podurile Dâmboviţei şi mari schimbări s-au petrecut peste tot în lume “dar unde sunt zăpezile de odinioară?” Nu mai sunt şi nici nu au să mai fie, fiindcă ce s-a dus, dus rămâne.
Totuşi iată că vine iarăşi Crăciunul. Dar anul acesta în mod special, mesajul de bucurie, pace, speranţă şi infrăţire asociat lui găseşte şi mai puţină rezonanţă în sufletele muritorilor de rând datorită isteriei politice care a tulburat întreaga lume. Stârnită de alegerile prezidenţiale americane şi exacerbată de rezultatul lor final, în loc să rămână un fenomen local, aşa cum se cuvenea, s-a răspândit pe mapamond ca ciuma în evul mediu. Ceea ce pare să dea dreptate bunului meu prieten, regretatul medic Ştefan Pop, care mi-a demonstrat cândva, cu argumente ştiinţifice, că pasiunea iraţională produsă în mase de ideile de stânga este o stare patologică. Trebuie să recunosc că nu am asistat niciodată, în îndelungata mea viaţă, la o manifestare colectiva de lipsă de bun simţ de asemenea proporţii, într-adevăr pandemice. Dar “ce e val ca valul trece” şi în pofida scremetelor elitelor, Statele Unite şi-au ales un afacerist de succes ca preşedinte, arătând lumii că flacăra democraţiei întemeietorilor n-a murit chiar de tot. Iar împrejurarea nici măcar nu-i o premieră. Truman, un mare preşedinte, fusese negustor – Prăvăliaşul – îl poreclise Stalin supărat că nu i-au mers cacealmalele. Regan, alt mare preşedinte, unul din arhitecţii destrămării sistemului comunist, a fost actor. Şi ce este rău în asta? Rău este că nici unul dintre preşedinţii precedenţi nu a moştenit o uniune sărăcită şi slăbită în halul în care o lasă Domnul Obama. Fireşte că nu ştim ce are să fie, dar putem spera.
Aşadar închei în aceeaşi notă frivolă cu o gluma politică adecvată momentului.
După 1 ianuarie 2017 un bătrânel se prezintă la Casa Albă si cere puşcaşului marin de gardă să vorbească cu Preşedintele Obama.
— Domnule, răspunde santinela, Mister Obama nu mai este preşedinte şi nu locuieşte aici.
— Okay, spune bătrânul şi pleacă.
Scena se repetă două zile, dar a treia zi santinela exasperată răbufneşte:
— Domnule este a treia zi când vă spun ca Mister Obama nu mai este preşedinte şi nu locuieşte aici. Nu inţelegeţi?
— Oh, fireşte că înţeleg. Dar îmi place să vă aud spunându-mi.
— Dacă-i aşa, zice ostaşul salutând, la revedere şi pe mâine!
Vancouver
|
Gabriel Watermiller 12/18/2016 |
Contact: |
|
|
