Mărturisiri despre o carte furată
Cred că încă nu ţi-am arătat cărţile din vitrina mea tainică. Ascund în ea volume – de poezie şi proză, istorie şi filozofie, manuscrise autobiografice sau analize sociologice – semnate de prietenii care le-au scris. Tot acolo se găsesc şi cărţile tale preferate, lipite tandru de povestirile sufletului meu. De scurt timp, se piteşte între ele, singura carte care a fost furată pentru mine. Mă simt onorată... A fost luată, în toată frumuseţea ei, de pe raftul unei camere singuratice, precum se culeg cuiva stelele cerului... O mică bijuterie a unui autor evreu de limbă maghiară, născut la Gherţa Mică în anul 1884. Mi-a sosit prin poştă. Un volum publicat în 1939, în oraşul amintirilor mele,Timisoara. Aceasta este prima ei traducere în limba română.
Scriitorul? Îţi este cunoscut. Ştiu că i-ai citit romanul. Garnizoana din Siberia l-a făcut cunoscut în toată lumea. Cartea despre care doresc să-ţi povestesc, este specială. Nu a mai vorbit niciodată despre ceea ce rememorează în aceste scurte povestiri. În niciun articol, în niciun interviu de-al lui, nu vom mai regăsi relatări despre sărăcia din satul natal, spiritualitatea hasidică, tradiţiile înrădăcinate prezentate paralel cu detalii laiciste. Markovits însăşi, a mărturisit că a scris-o după lungi ezitări. Îl înţelegem... Anul 1939 a fost doar unul din lungul şir de ani nefaşti, ai unei Europe ce îşi pierdea tocmai valorile umane, într-un război cumplit... Descrierea anecdotică a situaţiilor ce subliniază umorul şi înţelepciunea unei comunităţi care îşi respecta rădăcinile, sălășuind în satele de munte din jurul oraşului Satu-Mare, ne încânta şi astăzi.
Mă întreb de ce imaginea colectorului de zdrenţe mi se reactualizează tocmai acum, în negura iernii ce se apropie? Poate fi paralela cu biografia marelui Kirk Douglas – recent difuzată de toate mediile – cea care mi-o reamintește? Mare mi-a fost surpriza citind că tatăl stelei de la Hollywood a fost un „Lumpensammler“, un evreu culegător de cârpe! Existenţa dusă în pătura inferioară a societăţii i-a furnizat copilului – Issur Danielovici Demski – încă pe scena şcolii, dorul nesăţios după succes. „Nu m-am îndrăgostit de literatură recitând o poezie, ci de aplauze,“ recunoaşte actorul cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani.
Îţi voi citi, pentru a-ţi putea imagina aceast mod de viaţă, un fragment din traducerea în limba română:
„Toată săptămâna, gârboviţi sub greutatea coşurilor pe care le cărau în spate, gemeau şi fluierau între căsuţele dintre culmile oşeneşti, cărau toată săptămâna bijuteriile de sticlă colorată, baticurile, bricegele, ceramica pentru care primeau zdrenţe, haine vechi. Cu cât trecea marfa de schimb, devenea tot mai greu coşul din spatele lor, până ce, în final, vinerea înainte de masă, sub un munte de cârpe şi zdrenţe în spinare, ajungeau, gâfâind, la întâmpinarea prinţesei Sâmbăta.“
Răsfoiesc paginile cărţii bilingve maghiar-român. De pe copertă mă privesc frânturi din lumea picturilor lui Chagall. Cocoşul anunţă zorile, probabil dorul după vremuri mai bune, lumina unei menora lasă să se străvadă conturul unui sat din nord-estul Europei, mireasa se sprijină de umărul unui mire zâmbitor, în timp ce palmele rabinului se înalţă purtând rugăciunile spre cer... Îmi pare bine aleasă simbioza limbajului pictural cu vorbele scriitorului. Contemporani fiind – Chagall născându-se doar trei ani mai târziu decât Markovits – ambii redau atmosfera comunităţii evreieşti a epocii. În cartea sa, Reb Áncsli és más avasi zsidókról szóló széphistóriák / Reb Ancili şi alte povestioare despre evreimea Oaşului, portretele personajelor trăiesc în noi intens, vocea lor ne pătrunde, descrierea interioarelor sunt fragmente din peliculele mereu vii ale memoriei.
Într-o reuşită traducere, Felician Pop, scriitor, director al Muzeului Judeţean şi al Centrului de Creaţie din Satu-Mare, reuşeşte să păstreze nostalgia paginilor originale. Uneori întâlnirile – chiar şi cele dintre un cititor şi o carte – par conduse de o mână magică. Traducătorul mărturiseşte că a descoperit întâmplător volumul lui Markovits în timpul unei plimbări prin Budapesta. Probabil atenţia i-a fost focusată şi de apropiata aniversare a 130 de ani de la naşterea scriitorului. Împins de dorinţa de a face accesibilă cititorilor de limba română faţetele multiple, multiculturale ale regiunii Oaş, Felician Pop, cunoscător al limbii maghiare, a pregătit cu această ocazie, ediţia bilingvă. Traducerea a deschis fereastra cuvintelor înţelese de un cerc larg de cititori spre o lume plină de originalitate, cu valori sociale şi spirituale marcate de tradiţie, de legi scrise şi nescrise. Relatările retrezesc pe străzile Gherţei Mici şi Gherţei Mari, asemeni paletei unui pictor, personaje deseori suprarealiste. Îţi aminteşti de Regele ţânţarilor? Acum înţeleg de ce poreclele nu se pot folosi sâmbătă. În faţa Torei se pronunţă doar numele adevărat. Adânc impresionată am fost de paginile în care autorul îşi comemorează bunicii.
Întâlnirea lor este istorisită cu mult farmec:
„Stă rabinul tăcut în noapte, în acea noapte de sâmbătă, aşa stă şi bunicul. Deja este trist şi el. Apoi, apare o tânără bine făcută. Îi pofteşte în casă, unde arde de acum, o lumânare de seu. Nu cea de sărbătoare, lumânarea sfiintita, ci una obişnuită, numai pentru a face lumină. Intră în casă. Fata, care arată ca o ţărăncuţă, este foarte frumoasă. Bunicul, împotriva tuturor regulilor, îşi întârzie ochii pe trupul ei. Dar acuma, totuşi, nu despre asta este vorba..."
Da, într-adevăr, acuma,nu despre asta este vorba...
Atmosfera povestirilor mă urmăreşte încă. Lectura, în ambele limbi, mi-a oferit o călătorie într-o comunitate înghiţită de timp.
O carte furată pentru mine... "furata" cu aprobarea proprietarului, ştiu...
Şi stelele căzătoare sunt însă frumoase…
|
Julia Henriette Kakucs 12/18/2016 |
Contact: |
|
|
