Anca Sîrghie, “Radu Stanca - Evocări si interpretări în evantai”
Apărută ca o încununare a unei îndelungate preocupări, chemări si pasiuni privind personalitatea lui Radu Stanca, “poet baladist neîntrecut în literatura română, dramaturg aproape uitat, teatrolog cu viziune reformatoare, eseist rafinat, nu mai putin actor si regizor ingenios”, noua carte a istoricului literar Anca Sîrghie, intitulată “Evocări si interpretări în evantai” (460 p.), apărută la Editura Technomedia din Sibiu în 2016, vine să completeze vastul documentar dedicat autorului “Horei domnitelor” de universitara sibiancă. După studiul monografic, “Radu Stanca si obsesia Thaliei. Ipostazele omului de teatru” (214 p.), publicat la Editura si Casa de presă Tribuna din Sibiu în 1996, si articole în reviste de specialitate, printr-o extindere a cercetării pe o perioadă îndelungată, mai recent au apărut la Fundatia Natională pentru Stiintă si Artă din Bucuresti, cartea “Dăltuiri“(330 p.), pe care autoarea a si prefatat-o în 2012, si “Radu Stanca. Profil spiritual”(720 p. ), cu un “Cuvânt înainte” semnat de Acad. Eugen Simion, în 2015. Cele două aparitii recente s-au bucurat de competenta editorului Marin Diaconu si a istoricului literar Anca Sîrghie, ca îngrijitori de editie.
Mărturiile înserate în recentele ei cărti dovedesc că Anca Sîrghie, care la Facultatea de Filologie a Universitătii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca în mai 1981 luase Doctoratul cu lucrarea „Radu Stanca-studiu monografic”, a manifestat interes pentru personalitatea si opera poetului regizor mult mai timpuriu, anume din anii când Radu Stanca, poposit în cetatea Sibiului, devenise regizor. Figura enigmatică a poetului si omului de teatru stârnea curiozitatea liceenei de atunci, care se simtea fascinată de splendoarea spectacolelor acestui unic prestidigitator al actului scenic, pe cât de complex, pe atât de original.
Venind apoi la Facultatea de Litere din Cluj, autoarea urmăreste, timp de doar câteva luni, prezenta regizorului mutat împreună cu sotia sa la Teatrul National al orasului de pe Somes. Dar visul reunirii în Cluj a Cercului literar de la Sibiu n-a mai avut când să devină realitate, pentru că boala sapă nemilos, artistul murind prea devreme, la 26 decembrie 1962, când umbra doliului se întinde peste cetatea universitară de pe Somes, unde Anca Sîrghie tocmai îsi începuse studentia.
Noul volum al Ancăi Sîrghie, intitulat “Radu Stanca. Evocări si interpretări în evantai”, configurează un ingenios portret al scriitorului, într-o panoramă poliedrică, constituit din amintirile a 39 personalităti, dintre care, cei mai multi, cunoscându-l nemijlocit pe Radu Stanca, i-au intuit sufletul si spiritul înalt, cu totul aparte. Structurată ingenios, cartea luminează diverse aspecte, inedite în cea mai mare parte, din lumea artistului, reliefând legătura cu intelectualii apropiati, cu care si-a împărtăsit pasiunea pentru poezie, teatru si muzică.
Reprezentativ pentru ceea ce a însemnat spiritul Cercului literar de la Sibiu, Radu Stanca grefează, pe o proeminentă sensibilitate romantică, vizionarismul, curajul si elanul inovativ al modernistilor începutului de secol, în tonurile clasice ale unei vaste culturi si ale unui rafinament artistic rar. Astfel, cartea se deschide cu un “Cuvânt înainte“ comemorativ, “În Sibiu, la 95 de ani ai nemuririi lui Radu Stanca“, în care mărturisirea autoarei conturează figura artistului ca poet, cel mai mare baladist român, eseist si ca un ctitor al teatrului modern din orasul-cetate de pe Cibin, unde s-a creat o adevărată traditie a evocării lui, tot mai proeminentă de la an la an.
În capitolul „Evocări”se fac auzite opiniile unor actori cu care a colaborat, după ce ei s-au format sub sceptrul geniului său teatral, precum Ion Besoiu, Mircea Hândoreanu, Eugenia Barcan, Teodor Portărescu etc. Pentru destinul scenic al unor actori în perspectivă, Radu Stanca a fost pur si simplu un vizionar, un intuitiv, si un imbold, asa cum s-a întâmplat cu Dana Lăzărescu, Mihai Coman, Geraldina Basarab, Cătălin Neghină, Gabriela Neagu, Lerida Buchholzer si altii.. Toate acestea le surprinde autoarea prin provocarea evocativă a unor spirite elevate, autorizate si oneste, care au tesut plasa spatiului spiritual în care a evoluat Radu Stanca.Victor Neghină luând un interviu autoarei, îi aprecia efortul de a cerceta si evidentia personalitatea complexă a acestui regizor al secolului, după cum Lucian Blaga este poetul secolului XX în literatura română. Din dialogul lor se desprind cele trei ipostaze ale lui Radu Stanca, adică poetul, dramaturgul si teatrologul, cu referiri făcute la lucrarea”Radu Stanca si obsesia Thaliei”.
În dialogul ei cu Alexandru Brasoveanu, ca refacere a interviurilor date la emisiunea “Gaudeamus” de la Radio Eveniment, autoarea îl consideră pe poetul-regizor drept unul dintre “Larii si Penatii” cetătii. Stăpânit de fascinatia si farmecul Sibiului, după cum mărturiseste si în “Romanul epistolar” al corespondentei sale cu Ion Negoitescu, prieten nedezmintit de idei, Radu Stanca vedea în Sibiu “o amplă scenă de teatru cu actorii Timpul, Frumusetea, Viata si Moartea”. Figură exotică, misterioasă si mereu inspirată, Radu Stanca admiră în orasul-burg clădirile cu “ochii” obsedanti ai acoperisurilor, stradelele si turnurile medievale. Clopotele bisericilor, aerul misterios al piatetelor, prin care sufletul său rătăceste, apar transfigurate artistic în imaginile trubadurului, ale cavalerului galant si tragic totodată. Autoarea însăsi îl identifică pe poetul care trecea “pe sub castanii cetătii” cu imaginea eului liric din versurile de mai târziu ale lui Radu Stanca. “Intru-n Sibiu cum intră-n ceată luna/ Mai mult alunecând decât cu pasul,/ Si-n linistea ce-nchide-n ea furtuna/ Ascult cum bate-n turnul straniu ceasul”(p. 233). Tulburătoare este evocarea iubirii unice pe care a trăit-o poetul Radu Stanca si Dorina, sotia lui, artistă dramatică si ea. Într-un interviu luat de Anca Sîrghie actritei la vârsta privilegiată de 88 de ani, în 26 noiembrie 2015, artista se confesează în mod neasteptat, mărturisirile ei compunând portretul actritei care avusese toate atributele divei în anii tineretii sale scenice. Impresionant rămâne pentru noi, astăzi, adevărul că întreaga viată a Dorinei Stanca a fost centrată pe cultivarea memoriei sotului ei ilustru, murit nedrept de timpuriu.
Tot acum a fost încredintat tiparului si romanul de dragoste, alcătuit din epistolele, uimitoare ca frumusete, adresate de Radu sotiei lui, alintate cu numele de Doti. Nu ne îndoim că volumul îngrijit de Ion Vartic, intitulat “Scrisori către Doti” si apărut la Editura Muzeul Literaturii Române, 2016, va consacra un cuplu erotic demn să intre în galeria celebrelor iubiri din literatura universală.
“Evocările”, pe care Anca Sîrghie le-a initiat si le-a realizat în mod concret dialogând cu cei mai multi dintre actantii capitolului, completează imaginea artistului, de la ambianta familială în prima copilărie, apoi din anii adolescentei petrecute la Cluj, din studentia cu refugiul la Sibiu, unde a dat măsura creativitătii sale exceptionale, si până la târzia sa revenire la Cluj. Mereu se afirmă structura spirituală aparte, viziunea adâncului, observarea ineditului si bucuria cuvântului cioplit. Consistentă în capitolul “Evocări” este prezenta fratelui mai mare, Horia Stanca, publicist si scriitor care, desigur i-a încurajat primele manifestări literare, pornind de la vârsta precoce de 12 ani. Provenit dintr-o familie distinsă, cu o solidă pregătire culturală, cu o prezentă civică remarcabilă, copilul Radu va continua aceste deschideri, proiectându-le pe un portativ inedit si modern.
Capitolul al II-lea, “Interpretări” este sustinut de aportul absolut personal al autoarei, care cu un instrumentar analitic si estetic complex evidentiază specificul creatiei lui Radu Stanca prin ceea ce aduce nou sau continuă original în balade, prin ceea ce înaltă lirismul poeziei lui din perspectiva muzicalitătii, ale cărei taine si armonii i-au fost dezvăluite copilului încă de la începuturile sale literare. Horia l-a initiat în “ ritmica preciziei aritmice a lui Bach, în melodicitatea răscolitoare a lui Beethoven si Mozart.” Ca atare, Radu Stanca s-a format în respectul traditiei clasice a armoniei, în cultul pentru limba română, unică în expresivitatea sonoritătii ei muzicale. Cu totul necunoscut până acum a fost aportul artistic al lui Radu Stanca la sustinerea Teatrului de Păpusi din Sibiu, aspect al biografiei sale artistice care nu va trebui să lipsească din viitoarele monografii dedicate scriitorului. Există o axă comparativă revelatoare, prezentă în articole ca “De la modelul eminescian la baladele lui Radu Stanca”, „Literatura germană si poezia lui Radu Stanca” sau „Destin baladesc la Radu si Dominic Stanca”, axă ce asigură o dimensiune larg- eseistică celor mai recente prezente ale autoarei la sesiuni si simpozioane academice în centrele universitare din tară si în conferintele tinute în străinătate.
În capitolul III, “Radu Stanca în reportaje”, sunt localizate conferinte, lansări de carte si alte manifestări organizate în centre culturale precum Bucuresti, Tg. Mures, Sibiu, Cluj-Napoca, alături de cele desfăsurate pe continentul american, un fapt cu totul exceptional, care merită nu numai semnalarea, ci si pretuirea noastră. Este în acest segment de carte reliefat un gest exemplar, scotând în evidentă efortul câtorva oameni de cultură, printre care se numără, desigur, si autoarea, de a populariza opera lui Radu Stanca si de a-i tine trează amintirea. Trebuie precizat adevărul că ideea nu este de dată recentă. Într-o perioadă de pionierat, când Ion Vartic publicase în 1978 “Radu Stanca. Poezie si teatru”, o admirabilă carte eseistică pe care Anca Sîrghie o prezintă publicului sibian, tema unei teze de doctorat devine suport pentru initiativa istoricului literar Anca Sîrghie de a crea un prim “studiu monografic” dedicat lui Radu Stanca. Realizarea acestei teze a fost apreciată în 1981 de filosoful Constantin Noica, drept un gest de dreptate pentru artist si pentru cultura românească: ”Într-un ceas când absurdul, morbiditatea si manierismul solicită tineretul nostru din toate părtile, o asemenea lucrare face dreptate nu numai unui mare destin românesc, ci si fiintei umane, prea des primejduită de propriii ei cronicari, literatorii.“
Capitolul IV, “ Pe drumul către steaua care a ars cândva nepotolit”-desigur se referă la “steaua” lui Radu Stanca-, autoarea întocmeste o sinteză a lucrărilor personale, impresionante ca număr, valoare si volum, făcându-i cunoscută opera atât în tară cât si peste Atlantic.
Capitolul V, “Radu Stanca (1920-1962)- In memoriam” adună cuvintele contemporanilor îndoliati la moartea scriitorului, respectiv ale reprezentantilor Teatrului National din Cluj. În mod deosebit, ne-a impresionat modul cum este evocată amintirea Dorinei Stanca despre geneza piesei “Hora Domnitelor”, pornind de la tristetea tragică a mesajului creatiei sale, pe care Radu Stanca stia să-l convertească în optimism prin convingerea genială despre destinul eroilor săi. Deoarece eroii conceputi de el “se angajează total si constient în aventura vietii, ei mor sub semnu vietii, nu trăiesc sub semnul mortii…Tragismul eroilor săi este semnul unei mari libertăti…”(p. 449) Iată o cheie de înteles pe care cititorul zilelor noastre ar trebui să o mânuiască în lectura celor 15 texte dramatice rămase de la Radu Stanca, literatură de sertar care încă nu a fost valorificată, ca să intre în repertoriile teatrelor din tară si din străinătate.
|
Antonia Bodea 12/12/2016 |
Contact: |
|
|
